Rusalii 2010

N-am fost educată în spirit religios. Cei şapte ani de acasă şi apoi cei ai şcolarităţii mele s-au petrecut în vremea în care Dumnezeu fusese izgonit din ţara asta şi oricât de mult s-au străduit bunicii să ne crească în spiritul fricii de divinitate, n-au reuşit. Ceea ce îmi spuneau ei erau vorbele unor ţărani simpli. Ceea ce mi se spunea la şcoală era important şi nu se putea să nu ascult, căci cine erau bunicii mei faţă de "domnii" de la şcoală? Doi bătrânei ce nu puteau şti adevărul, precum susnumiţii domni şcoliţi şi puşi să ne şcolească.

Aveam să descopăr religia târziu, când libertatea a năvălit peste noi şi când n-a mai existat teama. Mi-a fost ruşine de mine atunci. Am înţeles întunericul abia în momentul dezvăluirii luminii. Am văzut nimicnicia umană abia atunci când, exersând suferinţa, mi s-au dezvăluit firimituri de taine şi căi ce nu sunt oricui destinate. Şi am înţeles că, oricâte minunăţii ar crea omenirea, rămân mereu necunoscute căile lui Dumnezeu.

Îmi pare rău că, neexersând rugăciunea în anii formării mele ca om, găsesc mereu tot soiul de lucruri de făcut uitând adesea de acest exerciţiu de interiorizare a divinităţii. Şi mai regret că nu ştiu prea multe rugăciuni şi că nu mi-am făcut un obicei din a merge la biserică. Mai am, cu alte cuvinte, enorm de mult de recuperat în relaţia mea cu milostivul Dumnezeu! 

Lumina zilei de azi, după o săptămână întunecată şi ploioasă, m-a îngenuncheat cu faţa către răsărit şi vorbele învăţate cândva prin imitaţie au năvălit mulţumind pentru ceea ce sunt eu şi ai mei.

Mi-e dor de zile lungi, din vremi de altă dată,

De fir de busuioc ieşit din brazda nouă,

De merii din livadă, de iarba grea de rouă,

De ziua de Rusalii, de pâine coaptă-n vatră

Şi a trecut, de multă vreme, ziua aceea pe care, sincer, nu o aşteptam. Nu mai aştept de multă vreme aniversarea mea din inima iernii. Nu mai imi doresc să-şi amintească cineva de ea. Uneori nu-mi doresc să-şi amintească cineva nici de mine. Mi-aş dori enorm să am un timp doar al meu, doar pentru mine, doar cu mine. Să...nici nu ştiu ce să fac cu el, dar să-l am. Să ştiu că pot să mă strâmb la luna, să mă rostogolesc pe pajiştea gândurilor, să-mi imaginez că-s şeful FMI, să mă afund în raiul amintirilor ori să-mi fac un tatuaj....

Mă doare trecerea timpului, aşa cum nu mi-aş fi imaginat cândva. Fiecare filă pe care o rup din calendarul agăţat pe peretele din bucătărie mă face să simt o adiere rece peste fruntea pe care se adună tot mai multe riduri şi să devin tot mai sâcâitoare. Simt asta. O simt când dimineţile nu mi se mai par luminoase, aşa cum erau cele când, cu funde în păr, mergeam la şcoală în ritm de şotron. Ori când, privind copiii care mă privesc din bănci, nu mai simt dorinţa de a-i îmbrăţişa şi a le spune poveşti. Ori când, privindu-mi fetele, mă pătrunde o vagă gelozie pe tinereţea şi entuziasmul lor.

Au trecut aproape trei luni de atunci şi parcă a fost ieri...Mi-am reproşat că, iar, pentru a nu ştiu câta oară, nu m-am ţinut de cuvânt şi nu mi-am completat e-jurnalul pe care mi-aş fi dorit să-l am...Că, iar, îmi propun un lucru şi-l abandonez în scurtă vreme, că pierd clipe preţioase, că ...că....şi că....Fireşte că îmi găsesc scuze, motivaţii, argumente,circumstanţe...şi probabil voi continua aşişderea...Fireşte că va mai trece ceva timp până când voi mai veni în vizită pe aici...şi până voi îndrăzni să fac blogul şcolii...şi până când voi îndrăzni să spun că m-am aventurat în astă...aventură...Sau poate nu...Cine ştie?