marți, 24 august 2010

Privind înapoi cu mâhnire


A fost...A trecut...Am uitat?!
Când eram copil, 23 august părea să fie o cu totul altfel de zi. Avea ceva special, chiar dacă ai mei nu vroiau să audă de o aşa sărbătoare. Pentru ei 23 august a fost legat întotdeauna de ruşi, de hotărnicirea unui gard de sârmă ghimpată care a sfârtecat satul, luându-i marea de frunze verzi ale codrilor ce se întind până departe. Sunt codri bătrâni, codri de şes, uşor de străbătut şi de exploatat. De la bunicii mei, cu care veri în şir mergeam la făcut fân chiar sub poala pădurii, am deschis ochii către istorie. De la ei am învăţat ce însemnau stâlpii aceia coloraţi, unul tricolor şi unul roşu(acum e galben-albastru) ce se iţeau din iarba proaspăt cosită, şi de care nu aveam voie să trecem; cu ajutorul lor am descoperit bisericile de la Fântâna Albă şi în ochii lor am văzut lacrimi când mi-au vorbit despre primăvara înroşită în sânge a anului 1941; tot ei mi-au istorisit evenimente de pe front, şi tragedii ale sătenilor în vreme de război; cu ei am refăcut drumul Voievodului de Alba Iulia, viitorul rege Mihai în inspecţie pe graniţă; de la ei am aflat modul în care s-au comportat, asemeni barbarilor de la început de Ev mediu, cei ce aveau să ni se delare fraţi apoi...
Totuşi, 23 august era altfel pentru copilul care eram. Ni se vorbea de eroism, de glorie, de sacrificiu, cântam, spuneam poezii pe scena căminului cultural...Era forfotă în ziua aceea. Veneau artiştii de la oraş cu spectacole. Veneau filme noi la Cămin...
Am crescut apoi şi...nu mi s-a mai părut la fel de frumos, ba dimpotrivă. Amintirile urâte s-au acumulat şi, deşi 364 de zile stau cuminţi în sertarul lor, în ziua asta mă năpădesc. Acum m-au copleşit cele legate de:
1. groaza cu care am defilat într-un an- eram elevă la liceul pedagogic- prin tot târgul îmbrăcate în maieu şi chiloţi tetra negri; pentru mine, copil de la ţară abia venită în oraş, ziua aceea a fost una oribilă;
2.săptămânile de repetiţii pe stadion pentru spectacolul omagial; foamea şi setea şi transpiraţia şi, mai ales, răcnetele activiştilor nu se pot uita;
3. leşinul unor copiluţi(eram profesor de-acum) care stăteau ore în şir în soare la aceste repetiţii;
4. un stol de porumbei, leşinaţi şi ei de căldură, care ar fi trebuit să fie lansaţi şi să zboare în momentul crucial al unei asemenea orori de spectacol; de lansat au fost ei lansaţi numai că, dogorâţi de căldura din cuşca în care fuseseră ţinuţi, n-au mai avut puterea să zboare şi au căzut laţi pe caldarâm; şi atunci un tovarăş responsabil cu momentul dădu buzna printre bietele păsări urlând cât îl ţineau puterile:"hai, păsărelele tatii, zburaţi, că altfel zbor eu!"
... şi multe altele

Despre o anume speranţă...


Da, merg la Congres! Am aşteptat ani de zile să se organizeze un asemenea eveniment al profesorilor de istorie. Sau al profesorilor, de care specialitate o fi. Speram că ne vom dezmorţi, că vreunul dintre noi va reuşi să-şi facă o echipă cu care să se înhame la o asemenea treabă absolut deloc uşoară, dar care ar demonstra că existăm. Şi că muncim. Şi, mai ales, că ne pasă.
N-a fost să fie. Se vede că suntem prea slabi, prea nepăsători, prea toropiţi de mizeria cotidiană ca să mai putem visa. Şi ca sa mai renunţăm la mici şi păcătoase orgolii şi interese personale care macină nu doar tagma noastră, ci întreaga societate. Se vede că nici noi n-am învăţat mare lucru din istorie, de vreme ce am uitat de rolul pe care l-a jucat învăţătorimea în ridicarea României şi în constituirea limbii române moderne. Când, cu mai mulţi ani în urmă, s-a constituit filiala APIR Clio din judeţ m-am bucurat, crezând că se va mişca ceva, că vom reuşi să ieşim la lumină. Visam să putem organiza activităţi comune, care să ne ajute să înţelegem lumea în care trăim. Îmi doream să găsim soluţii pentru organizarea unor activităţi cu elevii, într-un cadru organizat, care să-i facă să înţeleagă că noi chiar iubim istoria şi credem în puterea celui care ştie, care este informat şi căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă cu neamul căruia îi aparţinem. Credeam că vom putea organiza, fie şi pentru perioade scurte, cursuri de vară pentru grupuri de copii, pentru a oferi o alternativă la "şcoala străzii" şi "cultura scărilor de bloc" Visam excursii în ţară şi în cealaltă Românie, parteneriate cu fraţii de acolo, sprijin reciproc în apărarea identităţii noastre comune....Visam...am rămas doar cu visurile. Şi cu regretul că am irosit atâţia ani visând doar şi sperând că cineva, cândva, cumva...Şi cu nişte bani daţi la constituirea filialei şi de care nimeni n-a mai pomenit niciodată nimic. Nici de filială, nici de bani.
Merg, ca urmare, la congresul învăţătorimii din România. Pentru că ei au făcut pasul cel mare şi au reînviat o tradiţie extraordinară: întâlnirile periodice ale luminătorilor neamului românesc care să dea putere, să motiveze, să repună la locul meritat o categorie socio-profesională care s-a degradat şi a lăsat să fie dezonorată în ultima vreme cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Harnici, generoşi, activi, învăţătorii au deschis braţele şi porţile inimilor lor tuturor acelora care vor să reclădească o imagine. Şi nu pot decât să sper că, peste nu multă vreme, asemenea acţiuni să ducă la reconsiderarea noastră în ierarhia socio-profesională. Dar nimeni nu îşi va schimba opinia faţă de cine suntem şi ce rol avem dacă nu vom şti să ne facem simţită prezenţa.
Sper,îmi doresc, visez. Sper să nu fie o altă formă de păcăleală, precum APIR Clio Suceava.

marți, 17 august 2010

N-avem!

Oare ce trebuie să se mai întâmple pentru ca cineva, de undeva, nu stiu în ce fel,să răbufnească, să se revolte, să arate că nu mai suportă, că nu mai poate fi suportat?
Tândălim, de douăzeci de ani, în loc să ne fi găsit un loc sub soare. Simulăm viaţa, de douăzeci de ani, în loc s-o trăim. Înotăm prin rutina zilnică, de douăzeci de ani, aşteptând...ce? pe cine? cât? până când?
Ei se fac că muncesc, de douăzeci de ani, pentru binele nostru. Noi am ajuns să ne facem că muncim pentru că ei se fac că ne plătesc. Ei se dau mari specialişti în toate cele trebuitoare naţiei. De douăzeci de ani. Noi îi privim, îi trimitem-în gând- la origini, tot de atâta vreme. Ei sunt mânioşi când, rar, vreunii dintre noi, zgâriind cu unghiile jegul nepăsării de pe ambalajul României, descoperă că sub ambalaj e o mare minciună. Noi ne pornim să le batem obrazul şi ajungem să dansăm pinguinul. Ei reduc salarii, noi ne adaptăm. Ei sunt mânioşi când nu sunt retribuiţi 100% pentru 1% activitate, noi nu zicem nimic nici când, asmuţită de Marele Dirijor, presa demonstrează că în şcoală doar se bea, se face pornografie, se ia mită, se bat copiii...
Se pare că jegul se îngroaşă. Nu e destul că suntem îndemnaţi să plecăm, dacă nu ne place. Nu ajunge că suntem umiliţi în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, mai trebuie să şi vorbim politicos cu posesorii bocancilor care ne strivesc în glod şi ai cuţitelor înfipte dureros în rană. Nu e destul că suntem aruncaţi la subsolul civilizaţiei, lăsaţi fără apă, fără curent, fără drumuri, mai trebuie să şi mulţumim pentru asta. statului. Partidului. Tovarăşului. Domnilor.Damelor.Etc. Etc. Nu ajunge că suntem aduşi în situaţia în care să regretăm regimul ceauşist, dar au ajuns să ne omoare cu zile. De-a binelea. Şi în spitale chiar. Ca să fie demonstraţia clară: trebuie să dispărem! Că murim din cauza unei julituri dobândite la joacă, din cauza unei banale fracturi de braţ, din pricină că suntem prea graşi ori prea slabi, că suntem femei ori bărbaţi, bătrâni ori copii n-are importanţă. Trebuie să murim! Nu să învăţăm- că s-ar putea să punem întrebări! Nu să muncim cum trebuie- că nu mai ies comisioane de te miri unde! Nu să fim sănătoşi- că am avea forţă fizică şi ...cine ştie unde s-ar ajunge...Nuuuuu.Noi trebuie să murim! Şi dacă genocidul începe din maternitate, cu atât mai bine!
Interesantă naţie suntem. Avem vocaţia umilinţei. Şi pe cea a autovictimizării. Şi pe cea a scormonitului în gunoiul vecinului.
N-avem însă coloană vertebrală!

luni, 16 august 2010

Elvis & Lisa Marie Presley - Don't Cry Daddy (Musical Video

Amintiri din adolescenţă - 33 de ani fără Elvis...

Bun venit noilor cetăţeni ai României! Speranţe pentru mai mult...


De astăzi avem noi cetăţeni.
Puţini străini de neamul românesc.Sunt oameni care, cu toate problemele din România, se simt mai în siguranţă aici decât în spaţiul lor matern. Cei mai mulţi sunt basarabeni şi, probabil, bucovineni. Las deoparte consideraţiile pe seama şanselor pe care le deschide cetăţenia română în Europa. Sunt destui cei care nu au, în ultima vreme, altă preocupare decât aceasta şi nu vreau să le iau pâinea de la gură.
Eu îi primesc cu drag, alături de mine, în sărăcia şi nevoile noastre, pe fraţii de dincolo de Prut, de dincolo de gard, din cealaltă Românie. Mi-aduc mereu aminte de lecţiile de istorie vorbită pe care le-am învăţat de la bunicii mei şi ştiu că, mai devreme sau mai târziu adevărul va învinge. Şi adevărul nu e decât unul singur: furtul teritorial înfăptuit de sovietici în 1940 va fi şters din realitatea românească! Fruntariile româneşti vor ajunge acolo unde au fost puse de Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu poate împiedica asta. Păcat doar că procesul se desfăşoară poate prea încet. Că am pierdut entuziasmul de la începutul anilor 90. Că sunt destui detractori care uneltesc împotriva evidenţei.Vinovaţi suntem fiecare dintre noi, de la vlădică până la opincă. Cei de sus pentru că au dovedit o teribilă educaţie roşie(Iliescu şi mulţi ai lui) de care nu s-a putut desprinde, precum s-a desprins de Ceauşescu, ori o crasă neştiinţă şi nepăsare(Constantinescu, cu semnătura lui pusă pe acte samavolnice încheiate cu bestiile). Cei de jos pentru că, fără să aibă minima decenţă a informării despre celălalt şi a înţelegerii faptelor în context, împroaşcă cu venin spre cei care nu mai ştiu care e adevărul şi care minciuna. Avem o vocaţie teribilă- aceea de a ne arăta superioritatea în faţa celor mici şi slabi, lipsiţi de apărare. Că în faţa celor mari ne gudurăm mincinos şi scheunăm asemeni potăilor care încasează şuturi în coaste dar care ling papucul de pe piciorul ce l-a lovit.
Cei de sus pentru că, în 20 de ani, n-au ieşit cu o strategie sănătoasă de sprijinire a românilor de dincolo de graniţe, dar au păpat bani cu nemiluita din tot soiul de programe făcute numai pe hârtie, să dea bine la controalele financiare. Cei de jos pentru că, îndobitociţi de o nenorocită politică de integrare europeană, încântaţi de şansele materiale pe care le-a oferit, o vreme, occidentul, au uitat cine sunt, devenind cetăţeni globali ai unei lumi în care banul dictează şi neamul se uită.
Roata istoriei se învârte însă; se pare că ciclicitatea mişcării acoperă 20-25 de ani. Suntem, se pare, în zona unei schimbări identitare. Mi-aş dori să n-o irosim!

joi, 12 august 2010

La mulţi ani, Chicago! Sau altfel despre Bestie.



Demult, pe când în preajma Marilor Lacuri creştea în voie shikaakwa, un fel de usturoi sălbatic, zona era locuită de populaţia Potawatomis care a fost obligată, în mod repetat, să-şi cedeze teritorii în favoarea SUA. La începutul secolului XIX, pe un teritoriu restrâns, se întemeiase Windy City, un sătuc ce avea să devină oraşul Chicago, cu mai puţin de 200 de locuitori, al cărui act de naştere este semnat la 12 august 1833. Până în 1840 avea să ajungă la 4000 de locuitori, sfârşitul secolului XIX poziţionându-l ca al doilea oraş al SUA, aşezare cu cel mai ridicat ritm de dezvoltare.
Devenit un puternic centru economic, cu o infrastructură de invidiat, Chicago a fost, la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, destinaţia a sute de mii de emigranţi europeni. Printre ei, numeroşi români din Imperiul Austro-Ungar. Bucovinenii n-au făcut nici ei excepţie, foarte mulţi plecând să cunoască visul american în perioada 1890-1910. Astăzi, comunitatea românească din megalopolisul de pe malul lacului Michigan are mai mult de 20.000 de membri, aşa încât limba română este des auzită aici, în şcoli, ziare sau la televiziuni.
Dintre elementele care conturează identitatea megaoraşului ivit dintre tufele de usturoi sălbatic:
- primul zgârie-nori din lume, realizat pe un schelet de oţel-1885
- fondarea Universităţii- 1892
- gazda World's Columbian Exposition, consacrată aniversării a patru secole de la descoperirea Americii de către Columb-1892/93
- oraşul în care a înflorit gangsterismul în anii prohibiţiei, Al Capone devenind şi el o vedetă a metropolei-anii 20
- primele reacţii nucleare controlate, ca parte componentă a proiectului Manhattan, au loc la Universitatea din capitala Illinois, sub supravegherea prof. Enrico Fermi-1942
- Harold Washington este primul afro-american ales primar- 1983

marți, 10 august 2010

Despre altă Bestie


Într-o vară de altădată, cu cerul albit de căldură şi satele de pe Valea Sucevei strălucind în soare ca zestrea fetelor de măritat scoasă la aerisit, vestea cedării nordului Bucovinei-şi fără luptă!- a căzut ca un trăsnet. Se rupea în două sufletul românesc. Se destrămau familii şi se încarcera libertatea. Se punea sârmă ghimpată peste ochii şi inima unui neam aruncat secole în şir de la un vecin la altul, unul mai hrăpăreţ şi mai mincinos şi mai violent decât altul. Crescută în umbra acestui gard, am moştenit genetic parcă uraa pentru tot ce vine dinspre Răsărit! Şi dacă bunicii mei au suferit în tăcere pierderea bucăţilor de mare verde de dincolo, şi dacă vecini şi cunoscuţi au acceptat, resemnaţi, desţărarea, şi dacă părinţii au iertat zile şi nopţi de nesomn şi de fugă şi de teamă, noi, cei de azi, nu avem voie să uităm, pentru că Bestia ce pare adormită acum s-ar putea să profite de neatenţia, de neputinţa ori, şi mai grav, de nepăsarea noastră.
Cu 70 de ani în urmă, la 7 august 1940, lua naştere Regiunea Cernăuţi, din ordinul şi sub drastica supraveghere a autorităţilor sovietice. Noua entitate administrativ teritorială cuprindea- şi, din nefericire, cuprinde şi azi!- „jumătatea cea mai mare” a bucovinei, partea ei de nord, căreia i s-au alipit atunci ţinutul Herţa şi cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia. 19 aşezări urbane şi 252 de comune (398 sate) alcătuiesc regiunea şi un adevărat mozaic etno-demografic au făcut ruşii aici, în aşa fel încât să se şteargă rădăcinile româneşti ale unei bucăţi din cea mai preţioasă piatră din coroana lui Ştefan Vodă.
Cu 70 de ani în urmă, nepricepuţi, fricoşi ori neputincioşi, am abandonat pământ românesc şi români nevinovaţi în ghearele unei bestii. Poate că nu avem puterea să recuperăm ceea ce pare un dat definitiv(nu cred că faptele anapoda pot deveni permanente!), dar nu avem voie să uităm. Şi, în asemenea cazuri, nici să iertăm!

Întru memoria umanităţii

Ritualul Bestiei

La 6 şi 9 august ar trebui să fie doar tăcere. O tăcere care să sfâşie văzduhuri. O tăcere care să răscolească străfunduri. O tăcere care să ucidă Fiara! Să amuţească urletele ei demente! Să încătuşeze batjocoritoru-i rânjet cu care priveşte de sus Lumea!
Bestia însă e prezentă. Chipul ei mincinos mânjeşte durerosul tezaur cu amintiri al Hiroshimei. Răsuflarea ei sufocă pe cei care, agăţându-şi viaţa printre ramuri de sakura, au reuşit să supravieţuiască. Trupul ei, spilcuit şi odorizat, împrăştie duhoare peste cocorii, reali ori de hârtie, care străbat cerul ţării samurailor.

Da, atunci a fost Hiroshima, ieri a fost Panama şi Grdelica! Atunci a fost Nagasaki, astăzi este Kirkuk şi Bagdad şi Samara şi Kandahar! Atunci a fost Japonia, mâine va fi întreaga lume!

Da. Aceste zile ar trebui să poarte doar culorile Japoniei. Alb şi roşu. Lumină şi Sânge! Adevăr şi Viaţă!
Şi Bestiei ar trebui să i se interzică să privească spre Lumină!

„Cheamă văpaia să răspunda ea,
cheamă pe ucigaşi
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile de ştreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns ţn beznă!"

Eugen Jebeleanu

duminică, 8 august 2010

In memoriam...


Azi am lenevit mult mai mult decât ar fi trebuit să-mi permit...M-a îngrozit gândul că se duce vacanţa şi mai nimic din ce mi-am propus n-am realizat.... Că am irosit o grămadă de timp.... Că o să-mi pară rău...
M-am reîntors, în gând, în timp şi mi-am amintit de un 8 august vechi, din 83. O zi în care s-a stins unul dintre cei mai dragi mie actori: Emanoil Petruţ. Mi-am amintit privirea dură, vocea profundă, rolurile lui serioase...Şi, mai ales, mi l-am amintit jucând pe Iraclie Porumbescu în filmul consacrat naţionalistului compozitor bucovinean. Am retrăit sentimente trăite într-o copilărie petrecută în satul în care îndureratul părinte a fost preot după moartea lui Ciprian, într-o lume care se stinge odată cu bătrânii săi, o lume înghiţită cu repeziciune de un modernism vulgar, străin, care alienează şi ucide.
Dacă azi sunt omul care sunt, asta se datorează şi lui Emanoil Petruţ, cel care m-a făcut să pun întrebări şi să aflu răspunsuri despre lumea căreia îi aparţin. A plecat cu mult prea repede şi a lăsat un gol pe care nu văd cine ar putea, azi, să îl umple. Mulţumesc, Domnule Petruţ!

sâmbătă, 7 august 2010

Spatiul în care trăiesc comunităţi mari de armâni, acolo unde au existat puternicele centre Ohrid, Ianina, Moscopole

Şi alte bijuterii armâneşti

Arau - Primuveara Armanilor 2008

Frumoasa armâncă dobrogeană Sirma Granzulea

De dor de fraţi

Lucrez, în continuare, la caietul pentru clasa a VIIa.Am revizuit tema etnogenezei româneşti. Mi-am amintit o superbă melodie armânească pe care am auzit-o anul trecut de ziua lor, a fraţilor noştri aruncaţi de viforul istoriei de colo-colo. Citiţi-i versurile, ascultaţi-i şi desfătaţi-vă!

DIMÂNDAREA PĂRINTEASCĂ

Costa Belimace

Părinteasca dimândare
nă sprigiură cu foc mare,
fraţ di mumă şi di-un tată.
noi, armâni di eta toată.

Di sun plocili di murminţî
strigă-a noştri buni părinţî:
„Blăstem mare si-aibă-n casă
cari di limba-a lui si-alasă.

Care-şi lasă limba-a lui
s-lu-ardă pira focului,
să s-dirină viu pri loc,
să-li si frigă limba-n foc.

El în vatra-li părintească
fumelia s-nu-şi hărisească;
di fumeli curuni s-nu başe,
nat în leagăn si nu-nfaşe.

Care fudze di-a lui mumă
şi di părinteasca-li numă,
fuga-li doara-a Domnului
şi dulţeamea somnului!”

joi, 5 august 2010

Nu! lui "trebuie!"

M-am uitat peste ultima postare. Nostimă povestioara, dar nu-mi mai place titlul. De fapt nu mi-a plăcut niciodată acest "trebuie". Nici atunci când, sau mai ales atunci când, tovarăşu ne îndemna "să facem totu"...Nu mai vreau să aud că trebuie să fac ceva, că trebuie să predau ceva, că trebuie să dau ceva, că trebuie să renunţ la ceva...M-am săturat de acest trebuie pe care-l aud mai mereu: trebuie să fac "n"şpe planificări pe hartie, pe care trebuie să le predau la direcţiune şi la catedră şi trebuie să am şi eu una la portofoliu.Oamenii ăştia nu trăiesc în acelaşi timp cu mine? Nu au auzit de stick? Nu li s-a spus câţi copaci se taie pentru câtă hârtie? Trebuia să li se fi spus! Trebuia să li se spună că în era digitală ar trebui să consumăm mai puţină hârtie de-amboulea(aşa s-o fi scriind?)! Trebuia, mai ales, să li se aducă aminte că mai sunt profesori care chiar muncesc la clasă, nu se îngroapă cu hârtii.
Deci, voi face ce voi crede eu că e bine, nu ceea ce mi se va cere sub imperativul "trebuie"!

luni, 2 august 2010

cu drag, pentru cei mari şi cei mici...

Reloaded...

Am revenit dintr-o evadare de două zile. Mi-am părăsit bârlogul fad, dintr-un oraş leşinat de căldură, sufocat de praf şi mâzgâlit de străzi sparte, cârpite şi din nou sparte, dintr-un târg în care mă aştept să ştiu azi-mâine cine a mai murit, care cu cine s-a mai însurat ori a cui nevastă a fugit cu şeful de gară, în lumea unei copilării rămase prea departe şi prea adânc înfundată în seratrul cu amintiri. Altă lume. Altă viaţă. Alt ritm al biologicului. Verdeaţă ireală, smălţuită cu florile, infinitul număr de flori ale mamei,pisici tolănite la umbră sub via ce-şi revine încet după îngheţul de astă-iarnă, Lola-ciobănescul nostru german alergând nebuneşte după mine peste tot, miei furioşi că li s-a şterpelit toată apa din găleată-Lola,deh!-fluturi ameţiţi de lumina strălucitoare a unui soare de cuptor, buburuze adormite printre petale de trandafir, una bucată căţel maidanez care a ferfeniţit o gramadă de papuci, niciodată ambii din aceeaşi pereche, frate şi soră reveniţi acasă din lumea în care şi-au găsit bucata de pâine, mama fericită că ne are pe toţi trei lângă ea, stropi de lumină duşi tatii printre florile ce-i împodobesc acum mormântul...
Nici nu simţisem cât de dor îmi era de lumea satului ce pare tot mai mic şi mai bătrân! Poate treburile cotidiene să mă fi distras de la aceasta...ori poate inconştientul care vrea să mă ferească de suferinţa însumării anilor care mă despart de lumea mirifică în care m-am agăţat cu toată dragostea de viaţă...
Câteva ore de respirat aerul îmbălsămat de pe coasta plină de cosaşi, de bălăceală în apele, chiar morocănoase, ale Sucevei, de mers desculţă prin iarba ce-mi ştie fiecare celulă a tălpii de copil, de joacă cu câinii şi de hrănit animalele din palmă şi am devenit alt om!
Cât vor ţine încărcate bateriile?

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava