luni, 31 ianuarie 2011

Mdaaaaa....Şi marmotaaaaa.....

Iată ce zice al nost' vistiernic. Numa ca io nu pricep pentru care salarii şi pensii iegzistă paralele cu pricina; că pentru ale LOR sunt dintotdeauna; pentru ale noastre, prostimea(circulă acu' un alt termen pentru noi...da' nu pot pentru ca să-l spun, că se-nroşeşte monitoru') tot mai puţin rămâne. Ca urmare, io, ca ghietu Moş Ion Roată, tot nu pricep şi pace...
Ş-apoi mai anţărţ, taman nainti di Crăciun, nu zâseră EI că pensiile militarilor nu vor scădea di loc,di loc,di loc? Pi regula nouă, ii clar ce bani sunt în straiţa colectivă pentru ghietele salariile noastre....

În sfârşit, un semn bun???

O nouă dimineaţă. Vine cu o informaţie frumoasă; sutele de mii de procese din ţară câştigate de profesori, precum şi altele care vor să vie, se pare că n-au trecut fără să fie observate, fără să se sesizeze cineva că se cheltuie şi timp, şi nervi, dar mai ales bani pentru că statul român refuză să-şi respecte propriile legi. De altfel nu cred că mai există vreo asemenea situaţie undeva în lume: să acţionezi statul în instanţă pentru a-l abliga să-şi respecte propria lege(şi încă una votată în unanimitate!)
Acum chiar sunt curioasă ce va ieşi din pseudocomedia asta. Fi-va procurorul general destul de convingător pentru ca finanţiştii să-şi deschidă baierile traistei cu bani(care se pare că e ruptă pe din dos, pe unde se tot scurg fonduri pentru tot soiul de mârşăvenii-pavele, autostrăzi-fantomă, alegeri de primar prin vreo comună cu 2000 de locuitori, iarbă pentru nu ştiu câte milioane de hectare de parcuri....) din care noi ne dorim doar ceea ce ni se cuvine şi ne-a fost aprobat(şi încă şi cu ce aflux de publicitate!)? Sau e doar un alt exerciţiu de imagine prin care Puterea ne mai dă iar cu praf  în ochi, ca să-şi mai asigure traista cu pricina pentru o vreme, ca să ne luăm iar de cap, ca să aibă iar media subiecte de dezbatere pentr n-şpe milioane de ore....

duminică, 30 ianuarie 2011

Duminica dimineaţa, pe stomacul gol

Am citit, dăunăzi, asta. Dacă va crede cineva că m-a năucit, se înşeală. Fiecare cuvinţel de acolo mi-a readus în minte sumedenie de elevi cu care lucrez, sau, mă rog, am pretenţia că lucrez, într-o şcoală românească publică şi obligatorie. Doar vârsta celor din bănci este diferită. A, să nu greşesc, şi disciplina predată. Dar tot e vorba despre o disciplină care formează cultura generală, care consolidează competenţele de comunicare în limba maternă, ba mai are şi pretenţia de a considera că zideşte „iubirea de moşie”, mândria identităţii, că împărtăşeşte înţelepciunea lumii şi ţine spiritul treaz.
Vai de capu' meu de cadru didactic; am îmbătrânit degeaba, am rămas cu iluzii tinereşti, cu idealurile pe care mi le-am clădit citind cărţi la metru în adolescenţa mea de copil sărman, ce deschidea ochii către lume într-un sat agăţat pe hartă taman unde se agaţă asta-n cui. „Iubire de moşie”? Ce e aia? La ce foloseşte? Cine mai e fraier să-şi pună chelea la bătaie pentru nişte noţiuni golite de conţinut? Că asta sunt, azi, „ţară”,”neam”,„glie”, „datorie”, etc. În definitiv, cui îi mai pasă de ceea ce este o ţară? Mai avem noi aşa ceva? Noroc cu DOOM ul, care încă mai explică termenul. Şi noroc cu educatoarele mai în vârstă, care încă îi mai învaţă pe copii „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”. Dar tot n-aş crede că picii chiar ştiu ce spun, când spun. Competenţe de comunicare în limba maternă? Ce e aia? Cui foloseşte? De ce sumedenie de ore în care se studiază? Neeeeh, pierdere de vreme. Pughibalele nu mai au chef să comunice, ci doar să mormăie/mârâie/silabisească onomatopeic. Şi să experimenteze. „Aaaaah!”, „ooooooh!”, „waaaaaw!” Cuvinte cu mai mult de trei silabe? Deja e vorba de obstacole insurmontabile. De formulat propoziţii cu câteva noţiuni pe care le credeam comune- independenţă, stat, boier? Oh, nuuuuu, e pricină de scandal mediatic. De descris o imagine? Vai, dar cum, asta e în afara programei şi nu mă interesează pe mine, profa de istorie! Ce dacă „arhitectura e una modernă făcută cu mâna din paie”? Ce dacă nu se ştie de existenţa cuvântului bordei? E la îndemână bordel. Nu-i acelaşi lucru?! Na, asta e, tot pe acolo....Cultură generală? La ce foloseşte? Dă de mâncare? Ţine de cald? Îţi aduce cărămida de 100(dacă nu de 500)? Atunci?....
Şcoală obligatorie până la nu ştiu câţi ani!? Cui foloseşte, fără nici un fel de reguli, fără nici un fel de autoritate, fără nici un dram de preţuire? Şi de unde preţuire? De la cei care, învârtind afaceri micinoase, profitând de naivi ori de cei puşi pe căpătuială, s-au dedulcit la succesurili care este şi te poftesc acum, dacă nu-ţi place, să pleci? Să părăsesc eu pământul pentru care bunicii şi părinţii mei s-au stors de vlagă, pentru ca miticii de azi să-şi afişeze rânjetul dispreţuitor? Să-mi pun poalele-n cap şi să fug unde-oi vedea cu ochii? De ce? Pentru ca EI să-mi înşface bucata mea de Ţară? Pentru ca EI să-mi stâlcească şi să-mi murdărească limba pe care ai mei, aşa ţărani neşcoliţi cum au fost, s-au străduit să mi-o dea curată, nemânjită de vulgaritate şi animalitate? Pentru ca EI să nu mai dea socoteală nimănui, niciodată? S-o creadă EI!
Şi s-o creadă şi şcolarii mei!

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Mai sunt şi politicieni normali în lumea asta

...sau,mă rog, politicieni care nu vor să pupe papucii sultanului, dară-mi-te....alte părţi.

Portugalia nu are nevoie de Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau de "sfaturile" acestuia pentru rezolvarea problemelor bugetare, a declarat premierul portughez, Jose Socrates, exluzând astfel varianta ca Lisabona să ceară asistenţă internaţională, transmite AFP.
"Guvernul face tot posibilul ca să nu existe nicio intervenţie exterioară. Portugalia nu are nevoie de o astfel de intervenţie, nu are nevoie de FMI sau de sfaturile acestuia", a afirmat Socrates.
Numa' noi, fuga-fuguţa, am tras de poalele fmi-ului ăsta, precum sugaciul de poalele maică-sii atunci când se simte nesigur. Atâta doar că, spre deosebire de sugaciu'ăla, prezidentu' şi premieru' nost' au o vârstă care ar fi trebuit să le bage minţile-n cap. Da'dacă unuia nu i-o plăcut cartea iar ălălalt o rămas cu sechele din cătănie, cân tăt ce-o învăţat o fo "s trăiţi, şefu!".....

vineri, 28 ianuarie 2011

Cu drag, pentru copiii mei de suflet!

Sfârşit de semestru. Oboseală. Puţine şi modeste satisfacţii. Tot mai puţine. Uneori simt că dezinteresul, nepăsarea, superficialitatea, autosuficienţa pe care le văd mereu în ochii celor mai mulţi dintre elevii mei mă copleşesc, mă doboară, mă strivesc.Mă doare că-i văd târându-se prin viaţă fără s-o trăiască, că se hrănesc cu iluzii ieftine, uşor de procurat, că sunt, cei mai mulţi, imuni la frumos, la curat, la cuminte. Idealuri? Dau din umeri, întrebând ce înseamnă. Sacrificiu? Nu concep. Muncă? Nu admit.
Şi totuşi....uneori, din nepăsarea generală, se mai iţesc copii frumoşi şi energici care, cu entuziasmul şi frumuseţea lor sufletească, mă fac să sper că încă nu totul e pierdut! Mulţumesc, Iulia, Cătălina, Alexandrelor, Ana, Bianca,Gabi,....şi ceilalţi copii frumoşi şi energici, care nu mă lăsaţi pradă totalei neîncrederi!

marți, 25 ianuarie 2011

Doamne, dar noi suntem chiar proşti?

Să...citeşti şi să nu crezi! Că nici nu-ţi vine să crezi! Auzi, alde Voican Voiculescu se dedulceşte la banii naţiei! Nici mai mult, nici mai puţin decât 748.000 de euro vrea omul! Da, că doar are merite deosebite în evoluţia acestei naţii. Doar e revoluţionar, bănuiesc că are şi patalama, şi scutiri, şi privilegii...mă rog, mai egal omu decat ceilalţi egali.
Ce neruşinare la omul ăsta! Ce tupeu! Ce mârşăvenie!
Te-au exploatat comuniştii, ai? Da de mama mea, care a muncit la sapă, la CAP, o viaţă întreagă, din noapte în noapte, şi acum are 350 de lei pensie, ce să zic? Să facem şi noi o petiţie din aceasta şi să solicităm câte o mie de euro pentru fiecare zi de Paşti şi de Rusalii şi de Sf.Maria....şi multe altele când, asemeni vitelor, erau duşi la ales cartofi, ori tuns oi, ori câte şi mai căte, numai să nu poată merge la biserică. Să fac şi eu o solicitare financiară de asta pentru anii copilăriei petrecute fără părinţii care , din zori în noapte, roboteau pe ogoarele patriei pentru ca voi, "domnii de oraş" să aveţi crăpelniţă pe masă şi să vă meargă mintea la tot soiul de matrapazlâcuri şi afaceri pe care acum le puneţi în cârca securităţii. Şi ar mai trebui să fac asemenea solicitare şi pentru fratele meu nenăscut, pe care mama l-a pierdut din pricina muncii istovitoare pe aceleaşi ogoare pe care voi, ăştia, care aveţi mintea odihnită, le-aţi devalorizat şi acum vreţi să jupiţi încă o dată pielea de pe ţărani, ca să vă ajungă vouă, nemernici crescuţi bine la ugerul comunist şi care azi vă daţi suferinzi. Şi pentru mizeriile pe care preşedintele CAP i le-a făcut tatii când a îndrăznit să vadă ce EI nu vroiau a se vedea.
Pentru multe aş putea să cer şi eu despăgubire statului, insule Voican, că domn nu meriţi a ţi se spune. Şi, asemeni mie, milioane de români ar putea s-o facă. Şi ar fi chiar îndreptăţiţi s-o facă, insule, nu ar fi doar nişte profitori nesimţiţi, care, când milioane de oameni îşi udă bucăţica de pâine cu lacrimile neputinţei şi-şi numără firfiricii de pe fundul buzunarelor pentru a-şi plăti birurile tot mai apăsătoare, scot în faţă obrazul de opincă şi, asemeni şacalilor, vor să se înfrupte din trupul muribund şi din sufletul pervertit ale unei naţii ce nu-şi mai vede drumul.
Ruşine să-ţi fie, Voican Voiculescu! Blestemat să fii, Voican Voiculescu! Şapte rânduri de urmaşi ai tăi să nu poată şterge blestemele unui neam pe care-l batjocoreşti cu neruşinarea dumitale!

luni, 24 ianuarie 2011

Scântei de suflet românesc

Ducă-se.....În definitiv, Ţara suntem noi, cei care găsim, în cântecul românesc, puterea de a merge mai departe. Şi o vom face, în ciuda celor care ne alungă azi din leagănul copilăriei noastre, care batjocoresc nu doar pe contemporani, ci şi toate generaţiile de antecesori.
Prindeţi-vă în joc şi daţi-i....!

Să fi avut Pittiş dreptate?



Uitaţi-vă, confraţi, adânc în sufletul vostru, înainte de a-l vorbi de rău pe reprezentantul generaţiei în blugi şi de a mă mustra pentru această postare. După un asemenea exerciţiu de introspecţie, mai vorbim...

N-am crezut că unii nu au simţul măsurii...

Ziua de azi mă doare!
Măreţia unui act fundamental pe care o altă generaţie de români l-a realizat cu mai bine de un veac şi jumătate în urmă a fost pângărită. În mormintele lor, departe de permanentele contre politice actuale, la adăpost de limbajul vulgar pe care-l folosesc cetăţenii unei Românii pe care ei şi-au dorit-o cu toată fiinţa, paşoptiştii făuritori ai actului din ianuarie 1859, plâng. Lacrimile lor, devenite azi fulgi firavi de zăpadă, au udat pământul frământat de nemulţumirea şi blestemele şi ura oamenilor veniţi să cânte Hora Unirii. Rămăşiţele lor, întinate de cinismul şi rânjetele unei clici de vătafi ce-şi biciuie semenii cu vorbe goale şi ameninţări mai mult sau mai puţin voalate, se vor fi afundat şi mai adânc în pământul Ţării care s-a zidit pe existenţa lor extraordinară. Sufletele lor se vor fi ruşinat în lumea din care ne-au privit azi din pricina epigonilor ce nu-şi găsesc nici drumul, nici rostul, nici menirea.
De ce ţin politicienii să mânjească tot ceea ce a mai rămas curat în existenţa noastră? De ce n-ai stat în casa dumitale, domnule preşedinte ? De ce ai ţinut morţiş să umbreşti personalitatea unui om ale cărui defecte sunt mai importante decât calităţile matale ? De ce ai obligat poporul meu să huiduie, să suduiască, să bălăcărească într-o asemenea zi ? Vorbeşti de respect pentru istorie şi nu ţi se usucă limba ? Faci apel la ideea de unitate tocmai dumneata, care ai reuşit dureroasa performanţă de a ne învrăjbi cum nici străinii n-au reuşit în sute de ani ?
Nu ne mai învenina, domnule preşedinte ! Nu ne mai învârti cuţitul în rană ! Nu-ţi mai afişa rânjetul sinistru în faţa suferinţei noastre ! Lasă-ne să ne plângem morţii şi să ne aniversăm marile momente naţionale în pace ! Dumneata nu mai aparţii naţiunii române ! Dumneata eşti parte dintr-un mecanism tocmit să ne distrugă. Slujeşte-ţi în continuare stăpânii, dar nu ne mai profana istoria !

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Cu drag, din Moldova care, acuş sunt 152 de ani, punea temelia statului naţional român



Zică cine ce-o zice despre noi, dar sufletul românesc are baieri atât de largi încât să încapă lumea toată şi încă pe-atâta! Lăsaţi-vă, oameni buni, inima să se umple, măcar din când în când, de Ţară şi poate că aşa, cu picătura, vom învăţa s-o preţuim mai mult. Şi zilele lui ianuarie, cu cortegiul lor de sărbători, ar putea fi o asemenea ocazie, Măriile Lor bădia Mihai şi Alexandru Ioan I deschizând şiragul laic al zilelor de drag şi fapt românesc.
Leagănul în care ai crescut nu trebuie blestemat. Doar cei care, leneşi ori incapabili, l-au umplut cu mizerie, trebuie zvârliţi în bătaia vântului, să scuture el leagănul de pălămidă şi ploşniţe, de scaieţi şi pir. Pe când, Români, asemenea întreprindere?


joi, 20 ianuarie 2011

N-am vorbit ieri despre ....lucruri trăsnite? Încă unul...

Senatul SUA a votat trecerea legii 510, bine cunoscutul déjà “Act al Modernizării Siguranţei Alimentelor” (S510). Controlul individual asupra gradinăritului personal va fi restricţionat în mod sever, iar păstrarea seminţelor pentru anul viitor, va fi trecută în ilegalitate, aceasta însemnând teoretic pregătirea pentru un complet monopol al firmei Monsanto şi agedei sale de proliferare a OMG-urilor (Organismele Modificate Genetic). Pe scurt, îi va oferi guvernului Statelor Unite o nouă autoritate asupra drepturilor populaţiei de a cultiva, comercializa şi transporta orice fel de alimente. Producţia de alimente de orice fel va fi esenţialmente sub autoritatea Departamentului de Siguranţă Naţională şi oricine va fi prins cultivând alimente fără permisiune, chiar şi în grădina casei sale, va putea fi acuzat de ofensă criminală.
Uniunea Europeană a acceptat o directivă care va fi aplicată din aprilie 2011, care spune că:

Toate plantele medicinale şi suplimentele minerale vor fi interzise, toate învaţăturile şi metodele de vindecare ale medicinei alternative vor fi interzise iar toate colegiile şi şcolile de homeopatie vor fi dizolvate. Incepând cu această vară, vor fi interzise vânzările de cărti pe tema vindecării prin folosirea plantelor şi a mineralelor.

May God bless you and His hands be always over you.
" The grace of the Lord Jesus be with God's people. Amen "
Revelation 22:21

Aşa să fie!? Să renunţ io la usturoiul cu care îmi lecuiesc urechile trăznite de curentul de la locul de muncă? Ori la frunzele de patlagină care-mi astupă juliturile făcute te miri unde, cu care mă trezesc pe nepusă masă? să nu-mi mai fac ceai de păducel? Ori de sunătoare? Ori de treifraţipătaţi?
S-o creadă EI!

miercuri, 19 ianuarie 2011

Mai ştii...?

Tot felul de ciudăţenii ajung, din când în când, la urechile/sub ochii noştri.
Să le citeşti? Te ia cu groază. Ori te fac să te întrebi dacă mai e ceva sigur în lumea pe care ai cunoscut-o într-un anume fel şi, iată, se dovedeşte a fi altmintrelea...Să nu citeşti? Eşti sigur mai liniştit. Sau, poate nu...

Aşa se va instaura Noua Ordine Mondială????

Scenariu SF????

Un avion dispărut în ‘46 a aterizat în ‘93 în America de Sud
Un avion de pasageri, care a dispărut fără urmă în anul 1946, pe traseul Rio-Havana, a aterizat în luna decembrie 1993, pe aeroportul Bogota din Columbia. La bordul său se aflau 36 de schelete.
Oamenii de specialitate vorbesc despre cel mai mare mister din istoria zborului. Un mister care a devenit cu atât mai mare, cu cât este vorba despre batrânul avion Lockheed Constellation, care a decolat în anul 1946 şi la bordul căruia s-au gasit în 1993, la aterizare, ceşti de cafea caldă şi ţigări aprinse marca Old Gold, demult dispărută. Pe locurile pasagerilor se aflau ziarele zilei cu data de 21.09.1946, care nu erau îngălbenite de vreme şi miroseau încă a tipar.
Aş fi dorit să pot da o explicaţie, dar mă aflu în faţa unui mister spune expertul Herman Guevara, conducătorul unui grup foarte numeros de cercetători, căruia i s-a încredinţat misiunea de a cerceta misterioasa aterizare a avionului demult dispărut.
Singurul lucru pe care îl pot spune cu precizie este faptul că avionul, împreună cu toţi pasagerii săi, a fost dat dispărut în anul 1946, în timpul unui zbor de la Rio de Janeiro la Havanna. Intr-un mod inexplicabil, avionul a aterizat în 1993 şi arată de parcă ar fi decolat ieri.
Cum poate ateriza un avion având doar schelete la bord, numai Dumnezeu ştie! Cei 36 de pasageri, precum şi echipajul format din patru persoane au decolat dupa toate regulile.
Incredibila poveste a început atunci când un avion necunoscut, cu o inscriptie foarte veche, din Panair Do Brasil, a apărut deasupra aeroportului Bogota şi a început aterizarea. Personalul aeroportului a încercat în zadar să oprească aterizarea avionului necunoscut, deoarece, în acelaşi moment un Boac din Brussel se pregatea şi el să aterizeze. Mulţumită manevrelor abile ale căpitanului Anthony Bolard în vârstă de 54 de ani, al companiei britanice, s-a putut evita în ultima clipă o ciocnire fatală.
Când avionul fantomă s-a oprit, personalul de paza a deschis uşile şi, cu mare groază, a descoperit în interiorul lui numai schelete, spune Guevara. Unul dintre oamenii noştri de pază, un fost soldat în marină, s-a speriat atât de tare, încat şi-a pierdut echilibrul.
După o examinare amanunţită, resturile pasagerilor au fost transportate într-un spital militar, pentru a fi cercetate, iar avionul a fost parcat într-un hangar bine păzit, în care accesul era strict interzis.
Cercetările se concentrează asupra intrebării: unde a fost avionul în toţi aceşti ani? Singurul lucru cert este numărul de zbor al acestuia, 348, locul de decolare şi destinaţia.
Din grupul de experţi care cercetează acest caz face parte şi cercetătorul în domeniul parapsihologiei Dr. Gloria Hamandez. După cum afirmă aceasta, în acest caz poate fi vorba despre o deplasare în timp. Ea a lansat şi ipoteza că moartea pasagerilor ar putea avea legătura cu un posibil contact cu fiinţe extraterestre.
Dacă avionul ar fi zburat într-un gol din timp, oamenii ar fi rămas cu siguranţă în viaţă. Şi în plus, ei nu ar fi fost nici măcar cu o zi mai în vârstă decât erau la decolarea ce a avut loc în anul 1946, a adăugat un om de specialitate.

Insă, datorită faptului că avionul era plin cu schelete şi curelele de siguranţă erau încă nedesfacute, nu poate fi exclusă teoria ca cineva din afară i-a omorât pe pasagerii aflaţi la bordul avionului şi apoi, dintr-un loc necunoscut, l-ar fi dirijat spre Pamânt. Se ştie că extratereştrii pot executa operaţiuni extrem de complexe, datorită tehnologiilor foarte avansate pe care le deţin.
Guevara afirmă că echipa de cercetători va face tot ce îi stă în putinţă pentru a elucida acest mister.

Eu mă rog să fim suficient de puternici pentru a putea accepta realitatea, oricare ar fi ea, încheie Guevara.

luni, 17 ianuarie 2011

Mai greşesc şi savanţii ăştia.....

Cea mai mare gaură neagră din Univers cunoscută până în prezent, suficient de mare pentru a "înghiţi" întregul nostru sistem solar, a fost descoperită de cercetătorii americani în galaxia M87, aflată la o distanţă de 50 de milioane de ani lumină de Terra, informează Mediafax. Potrivit declaraţiilor astronomilor, imensa gaură neagră descoperită recent are o masă de 6,8 miliarde de ori mai mare decât cea a Soarelui, iar orizontul ei de eveniment - o limită ce reprezintă distanţa de la care nimic, nici măcar lumina, nu mai poate scăpa de atracţia gravitaţională a găurilor negre - este de patru ori mai mare decât orbita planetei Neptun.

Cu totul greşit!!! Se vede că telescopul Frederick C. Gillett Gemini Telescope, amplasat pe vârful Mauna Kea din Hawaii n-a fost bine orientat; cea mai mare gaură de aia întunecată se află la Bucureşti, într-un triunghi monstruos, având vârfurile în Piaţa Victoriei, Dealul Cotrocenilor şi Dealul Arsenalului!
Cine nu crede, poa'sa caute acolo economia Romaniei şi economiile românilor.Da' să aibă grija la portofele/ceasuri/titluri/acţiuni...etc.
ANDO, refă caricatura, omule!

Păzea, lumeee! Vine Chinaaaaa!

Ca şi cum nu era destul de pe înţelesul tuturor, iată că se mai face un pas către dominaţia economică mondială a Chinei

Tăcuţi, modeşti,ascunzându-şi răfuielelile proprii prin geamantane şi pe funduri de lac, asumându-şi cu seriozitate poziţia de leagăn care dă pe dinafară şi, în consecinţă, strecurându-se aproape pe nevăzute peste tot în lume, ca să înşface porţii sănătoase din economia tuturor, inventivi şi săritori, mărunţeii de la umbra Marelui Zid vor ajunge, mai curând decât previziunile unor haite de analişti economici, stăpânii lumii.
Dragonul asiatic are fălcile din ce în ce mai larg deschise către lume şi pare să aspire, printre dinţii lui tot mai tineri, în ciuda miilor de ani care au trecut peste posesor,tot mai mult din existenţa celorlalte vieţuitoare din jur. Biete făpturi guralive, orgolioase, superficiale şi bolnave de putere! Nici nu vor şti când şi cum au ajuns în stomacul tot mai intens fluturatei umbre a ţării "florilor de foc".
Nu degeaba a devenit folclor picătura chinezească; faptele lor o dovedesc în fiecare zi.

duminică, 16 ianuarie 2011

Întru nemurirea unui Luceafăr...

Un prieten, pe care, cel mai probabil, n-am să-l cunosc niciodată, căci e un prieten pe care l-am descoperit în spaţiul virtual, îmi trimite, pentru o ladă de zestre prin care şcoala mea îşi doreşte să colecţioneze obiecte şi cuvinte de la români de pretutindeni, mici bijuterii; cuvinte din care transpare un suflet conectat energic şi activ la lumea în care trăieşte. Mulţumesc, Liviu- Florian Jianu! Mulţumesc pentru frânturile de suflet pe care ni le transmiţi şi pentru darul tău făcut lui Eminescu! Sper să nu te superi că-l împărtăşesc şi altora.

15 ianuarie 1850 – la Nasterea poetului Mihai Eminescu


Se naşte un Luceafăr ce a avut, se ştie,
In viaţă, locuinţa, în propria poezie –

Căci casă, garsonieră, n-a prididit, săracul –
Aşa a fost poetul – şi-a locuit doar, veacul –

Nici din gazetarie nu-şi câştiga, ades,
Nici pâinea şi nici vinul – şi-atunci, din interes,

Scria, spre propria pildă, Sărmanul Dionis –
Şi câte multe alte păcate n-o fi scris…

Acum, când se întoarce, cântând, la el, pe plai,
Din iad, căci umilinţă nu are, pentru Rai –

Când neevlaviosul, şi bietul necucernic,
În schitul lui de versuri, e doar un biet nemernic –

Când vine să-şi ridice din chiar tărâna grea,
Un literar cadavru, uitat in debara –

Cand nici nu ştim, se pare, la ce mai este bun,
A lua in seama genii, cand veacul e nebun –

Când pâine de nu este, nu e mai econom
Să ţii în bezna groasă, ideea chiar, de om –

Acum, Mihai, bădie, de ziua ta, iţi scriu
Mai naşte-te, o dată, că iar este pustiu –

S-au înmulţit toţi "sfinţii" în ţară, şi afară,
Ii doare-atât poporul, încât îl tot omoară –

Cu legi spre avortare, şi cod alimentar,
Cu noua reformare ce nu are nici var

A mai spoi zidire din Moşul Dictator,
Mitraliat din milă, şi grijă de popor...

Iţi scriu, Mihai, bădie, chiar dacă n-ai de ştire,
Din Opera, şi Viaţa, a neamului Psaltire…

Şi îţi ridic, pe lume, şi un temeinic schit,
Chiar de ţi-l fac din pietre şi bęte de chibrit…

Pentru români ce-n inimi tot aurul îl poartă,
Şi pe pământ, şi-n ceruri, din poartă bat, în poartă,

Mihai, ca să-nţeleagă şi crucea Romaniei,
Din piatra crucii Tale, invie iar, şi scrie-i…


Jianu Liviu-Florian 1/15/2011

joi, 13 ianuarie 2011

Ei pot....tac şi fac. Noi???

Au intrat de multă vreme în istorie; "căruciorul plutitor", "florile de foc", mătasea naturală, hârtia,corăbii sofisticate....sunt doar câteva antichităţi chinezeşti. Au ridicat apoi marele zid, au construit imense canale de irigaţii, au îngropat o întreagă armată de ceramică...Şi iată-i din nou pe frontispiciul civilizaţiei cu cel mai lung pod din lume: 42,5km, 4 ani, (doar!) 6,6 miliarde euro.



Şi sunt contemporani cu noi.
La noi?
Probabil 4km în 42,5 ani la 6,6 miliarde pentru fiecare km. ........Trist........

marți, 11 ianuarie 2011

Ţuţea...ne mai amintim de el? ....

Priviţi! Ascultaţi! Nu mai e nevoie de altceva.



"Democraţia are un viciu: N-are nici un criteriu de selecţie a valorilor morale!"

" Am suferit 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi "

Puteţi nega?

Zguduitor......dar cât se poate de real

Ani de zile n-am ştiut despre această boală. Ani de zile ni s-au ascuns date referitoare la asemenea cangrenă care macină comunităţile umane. Era, până în 89, un subiect tabu: în societatea pe care regimul roşu se străduia să o edifice nu puteau exista asemenea probleme, omul nou era unul perfect şi eşecurile nu erau admise. Ca urmare, s-au pus bariere cunoaşterii adevăratei feţe a stării de sănătate. Şi aşa se face că după 89 ne-am trezit cu realităţi pe care cu greu le-am putut accepta. Şi cum "valorile" regimului liberal au năvălit peste noi, fără oprelişte şi fără să treacă prin vreo formă de filtru, iacătă-ne invadaţi de RĂU; pe stradă, în scara de bloc, în cluburi şi şcoli, în staţiile mijloacelor de transport, în sălile de curs....peste tot....RĂUL se întinde, ca o plagă hidoasă, şi se pare că,aşa cum se întâmplă de obicei la noi, ne prinde mereu pe picior greşit. Şi, cei mai mulţi dintre noi, întoarcem privirea, ignorăm sau, în cel mai bun caz, adresăm, în gând, o avalanşă rapidă de invective, şi ne grăbim să ieşim din spaţiul problemă.
Unii, însă, răscolesc, se implică, aduc la suprafaţă periferia comunităţii, în speranţa că cine are urechi de auzit o va face şi va ieşi din nepăsare. Vor reuşi?
Până una-alta, mulţumesc lui Victor Cozmei pentru că există, pentru că mi-a fost elev, pentru că nu tratează viaţa cu indiferenţă. N-a făcut-o nici când era şcolar într-un cartier nou al oraşului său natal şi sunt convinsă că nu va renunţa niciodată să fie el.
Mulţumesc, Victor, pentru extraordinarul material pe care ni-l pui la dispoziţie pentru ca cei ce vin în urma ta să aibă de unde să înveţe!

Un avertisment: moarte în vârf de ac from Victor Cozmei on Vimeo.

duminică, 9 ianuarie 2011

Şi totuşi....e posibil?

Boje moi din finalul filmuletului spune tot!


E posibil, totuşi? Citeam, când eram copil, despre levitaţie. N-am avut şansa să aprofundez ideea la vârsta la care întrebările năvălesc peste tine. Cine, în regimul comunist, mi-ar fi spus mie, copil de la ţară, de unde se agaţă harta în cui, ce şi cum în privinţa asta?! Au trecut anii, m-am "cuminţit" şi n-am mai citit "prostii". Puneam levitaţia doar, eventual, pe seama asiaticilor yoghini, cu un regim alimentar deosebit...etc.
Şi acum....aflu că e posibil şi în afara respectivului spaţiu,care pentru mine rămâne la fel de misterios.
Iată soluţia pentru infrastructura noastră!

miercuri, 5 ianuarie 2011

Nimic nu mai e ce-a fost

Oooooofffff, măiculiţă!
S-au schimbat multe în lumea în care trăiesc(mă rog, guţă zice că s-a schimbat toate!): nu mai merge lumea la bibliotecă, ci dă doar un sărci pe goagăl ăsta; nu mai face nimeni cumpărăturile de trebuinţă ci toată lumea merge la şoping; îmbrăcămintea nu mai e la modă ci ţine de trendy; stânga nu mai e stânga şi nici dreapta nu e tocmai sănătoasă; omul cu carte are parte de mizeriile chiulăului(vezi Marga-Băsescu); Pinochio a devenit eroul contemporaneităţii româneşti...etc.
Da la schimbarea zodiilor zău de m-am gândit. Cum, Doamne iartă-mă, să se schimbe berbecii-n peşti, ori leu-n rac?
Dacă tot am sărciuit la poartă la nenea goagăl, am aflat că şi sunt în urmă rău cu noutăţile, că peste alţii o tăbărât ophiucus ăsta de mai bine de doi ani...No, vezi madam dacă nu ţii pasul cu lumea cititorilor în stele? Vezi de ce nu dormi bine de ceva vreme şi nici nu mai eşti tăcută precum peştele matale? De la Ophiucus ţi se trage, că te-o-mpins printre vărsători, ş-amu verşi tăt pe gura aia devenită tot mai mare, ca a unui peşte azvârlit pe uscat...
-Ai auzit, vecină, ce şi cum cu zodiile?
-Am auzit, fa Casandrî, da' n-am priceput 'nic...
-Aracan di mini şî di mini, da' cum boala s-împung stelili iestea di sî schimbî tăt ceriu?
-D-apoi, tu-hăi, nu vez' cî aiştia ni ieu tăt? Amu şî di zodii s-o legat...
-D-apoi...io ieram bunî gospodinî cân iaram berbeci, amu...şti-o Dumnezău cum oi ci...
-Apiii ieu iaram tari priceputî la dat în boghi...da amuuuu...
...........
No, asta-i! Ce criză? Ce corupţie? Ce şomaj? Care salarii şi asigurări sociale? De unde globalizare? Ori încălzire? Ori terorism? Ce spitale vă trebuie?
Ar fi imoral să ne gândim la asemenea...pământenisme, când aştrii au amorţit în vechile poziţii şi-i musai să se-ncurce între ei, nu-i aşa? Ar fi de-a dreptul nesimţire să ne întrebăm ce caută americanii-n Iraq şi guvernul României în buzunarul cetăţenilor ei, când tocmai ce s-a ivit aşa problemă dătătoare de suspine prin cele birouri pline de funcţionare care între timp au uitat cum se joacă solitaire?


Capricorn: 20 ianuarie - 16 februarie
Varsator: 16 februarie - 11 martie
Pesti: 11 martie - 18 aprilie
Berbec: 18 aprilie - 13 mai
Taur: 13 mai - 21 iunie
Gemeni: 21 iunie - 20 iulie
Rac: 20 iulie - 10 august
Leu: 10 august - 16 septembrie
Fecioara: 16 septembrie - 30 octombrie
Balanta: 30 octombrie - 23 noiembrie
Scorpion: 23 noiembrie - 29 noiembrie
Ophiuchus: 29 noiembrie - 17 decembrie
Sagetator: 17 decembrie - 20 ianuarie.
Da fii-mea, pe care greu am adus-o pe lume in 13 mai, ramane tauroaicî ori se face berbeacă?
Maiculiţa mea, ce de fecioareeeee!!!! Şi ce s-o tăiat scorpionii!!!
A propos: ofiucii fi-vor de gen feminin ori masculin? ori neutru?
Şi dacă jumătatea mea s-a făcut din fecioară leu şi din peşte vărsător, la ce să mă aştept: să ragă el la mine, sau să-i vărs eu tot ce am în guşă?

Vai di capu' nieu: ni-o dat laptili în foc di cân' stau aicia şî ma holb la ofiucu ista. No, vez' cî-s varsatoari?

marți, 4 ianuarie 2011

Cu disperare, acelaşi om îşi manifestă neputinţa. Mai are cineva urechi de auzit?




„Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii"

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: "Istorie, istoriee...". De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii" potriviţi. Nimeni n-a „visat" pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina - limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui „holocaust" aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi".

„Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural"

- Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?

- Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie „să-şi facă temele acasă", şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. De 21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie - şi nu numai la noi - s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea elevilor cu date". Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar - pentru Dumnezeu! - cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul „mişto" şi „naşpa". Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

- În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

- Deşi se vorbeşte de conservarea „patrimoniului naţional", nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi", pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor - vezi şi cazul Roşia Montană - ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

„Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români"

- Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

- Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut - indiferent de partid - nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele" pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera" nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani - spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia - leagănul democraţiei - sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?

„Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?"

- Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

- Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii („curbele de sacrificiu"). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai»". Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de „măsurile de austeritate", un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: „Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?". Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: „să taie", să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

- Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?

- Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le „încărcăm mintea" cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

- Ce vă doriţi în 2011?

- Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.

- Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?

Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.

Părerea unui om care ştie ce spune

Cu ceva vreme în urmă(pe atunci n-aveam blog),acad. Florin Constantiniu acorda un interviu lui I.Hossu Longin. Era în perioada sărbătorilor de iarnă, pentru noi acestea având, din 1989, o semnificaţie specială, dată fiind desfăşurarea revoltei anticomuniste în câteva centre şi apoi marea înghesuială la certificate de revoluţionar. Era în preajma comemorării de 20 de ani a celor care, naivi, au crezut că pe sacrificiul lor se va construi o nouă Românie, una liberă şi prosperă. Expirase termenul bănuit de S.Brucan că ar fi necesar pentru ca "stupid people" sa se dezmeticească şi să reclame dreptul la dreptate. Profesorul care, cu a sa istorie sinceră a poporului căruia îi aparţine, m-a fascinat, va fi aşteptat şi el, asemeni milioanelor de români, cele două decenii necesare pentru a irumpe. Şi?...S-a ales doar cu aşteptarea. Şi cu scoaterea lui ca ţap ispăşitor în problema Institutului "N.Iorga". De parcă ar fi fost Atlas şi a tuşit când nu trebuia, zguduind din lenevie pământenii. N-a negat. Nu s-a plâns. Nu s-a înverşunat. A luat asupră-şi vina de a fi redactat o serie de note informative pe care toţi secretarii de partid le făceau. Şi şi-a văzut în continuare de studii şi, mai ales, de preocuparea de a deschide ochii celor orbiţi de interese de tot felul asupra pericolului în care ne aflăm ca naţiune.
Interviul ne dezvăluie disperarea unui om care ştie adevărul, dar care, din nefericire, nu poate face nimic. Poate că, măcar cei ce citesc aici cuvintele înecate de tristeţe, vom putea să arătăm că încă existăm, că încă n-am murit, că încă mai e nevoie de forţă pentru a ne îngenunchia.

"Clasa politica postdecembrista este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei"


20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea vărsare de sânge din decembrie 1989, România arată ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urma şi nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipseşte o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă o oglindă necruţătoare în care, dacă avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea.

"Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie 1989 au fost ratate"

- Cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră, domnule profesor?

- Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecărui popor exista evenimente cruciale, care inaugurează o noua etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, Romania împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.

- Pentru un individ, 20 de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă pentru istorici aceeaşi perioadă?

- Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist. Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. In primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câştigarea independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rând reforma agrară din 1864, şi politica de modernizare promovată după aceea de Carol I, au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată - în principal - de dominaţia otomană, şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar "Junimea" şi Eminescu! A doua perioada: 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), Romania a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al Romaniei interbelice.

- Vorbiti de două perioade excepţionale, domnule profesor! Ce se întâmplă astăzi în Romania se află la polul opus!

- Intr-adevar. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: in 1859, aşa cum am spus, se aşează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie 1989, se închide "paranteza" comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord - sper - că la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? In raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie.

"Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: sa se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o"

- De ce, în ultimii 20 de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe care le-aţi amintit?

- Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. In 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei romaneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independenţa. In 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia "România Mare" şi afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea romanească a fost profund divizată (vezi "Piaţa Universităţii"), lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu Romania. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului.

- Cu alte cuvinte, putem vorbi de o "ratare" postcomunistă a României?

- Vorbim de clasa politică şi de societatea romanească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: sa se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi, constatăm ca industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional disparută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi ăi deznadejde, clasa politica prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum, vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire.

"Un popor de oi naşte un guvern de lupi"

- Cine este vinovat de aceasta situaţie?

- Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că "un popor de oi naşte un guvern de lupi". Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să "tempereze" setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naş, cumnat, amic etc., şi-a rezolvat pasul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară, când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă - din nevoia de câştig - să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.

- Intrarea României în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă.

- Sa fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o. Aduceţi-vă aminte că, in 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis uşa la summit-ul de la Madrid. In dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos. După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. In lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară, şi în cazul intrării în Uniunea Europeana. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său aceasta extindere, şi atunci, la grămadă - iertaţi-mi expresia! - am intrat şi noi.

"Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă"

- Ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

- O "mare idee", un mare proiect naţional. Inainte de 1859, a fost Unirea; înainte de 1918, a fost desăvârşirea Unirii. Astăzi nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. In perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devină Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. In politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. In plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul... In stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific. Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de "reforme" şi "programe" inepte şi distructive. Dacă, din rândul elevilor sau studenţilor, au ieşit elemente de valoare, ele sau au plecat în străinătate sau au dispărut în mediocritatea din ţară. Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.

- Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?

- Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. In Franţa, ţara cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă. Americanii - îi am în vedere pe cetăţenii SUA - ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atatea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pilda.

- Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

- Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de sănătos al "Junimii": "Patriotism în limitele adevărului". Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorica. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie.

- Cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de ani?

- Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politică şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi!

luni, 3 ianuarie 2011

Despre un gest sinucigaş, în România anului 21 de după 89.

"

Dragă Adrian Sobaru,
Românule zburător”, eşti un naiv! Cine te-a pus să te arunci din balconul parlamentului, chiar în preajma votării unei moţiuni esenţiale, chiar cu primul-ministru de faţă? Măcar de strigai:


"Să crăciuniţi bineeee!" Eşti un copil prost. Bine că nu ai murit.

În '89, când eu îmi vizitam părinţii, mândru ca o băşinuţă colorată, doar ieşit ca "erou" de la Jilava, să ştii că mama mi-a tras două palme: "boule, ce căutai să mori ca prostul, cine-ţi creştea copiii?

"Pentru ce ai fi murit, Adriane frate, pentru nesimţirea şi cinismul cocoţate la grad instituţional? Pentru un popor laş de duodene vide!?

Tu crezi că ai bulversat conştiinţe, ca-n filmele romantice idioate?, că le-ai sticat sărbătorile?, că le va sta sarmaua-n gât?, că ai făcut un gest util, omule?

Ăştia nu simt nimic! Prin anii '60-'70 un poet japonez şi-a făcut harakiri, televizat, ca protest faţă de modul cum erau trataţi scriitorii şi a impresionat: a schimbat viaţa confaţilor.

Dar, iată, că nici măcar eu, impresionat atunci profund, nu mai ştiu cum îl chema.

Mureai degeaba, Adrian, nu erai un erou, cum ar trebui să fii considerat, ci un ins de fapt divers.

Deja nu ai nume, ci poreclă: "românul zburător". S-a vorbit despre tine până-n "seara de Crăciun frumos": porc pe masa porcilor, whisky cu găleata, lagalvulinuri, gingălbeluri, lerui-ler, lula şi lăciula lu' Loş Lăciun!

Vor şterge, au şters!, tot din memorie. Cinicii, indolenţii! Mulţumeşte Proniei că te-a scăpat, nu merita gestul decât dacă tu şi ai tăi - atât: familia,punct! - o puteaţi duce mai bine.

În rest, pustia pustiei. Nici tu pentru popor, nici poporul pentru tine. Nu-ţi face iluzii! O să rămâi şi fără slujbă. Ai văzut prea multe filme optimiste erioste sergiunicolaiste, omule!

Ai făcut un gest sublim. Inutil. Unul de serie, scuză-mi cinismul. Fiindcă la acest moment, în ţara asta, nu are parlamentul atâtea balcoane, la câţi români ar vrea să se arunce de la ele, omule!

Guvernanţii de azi, cărora, crezi tu că le-ai stricat confortul crăciunesc, gândesc precum Stalin, odinioară: " Moartea unui om e o tragedie, moartea unui milion (a unui popor, adaug eu), o statistică".

Da, Adrian, era să fii o tragedie . Dar, de fapt divers. La mulţi, mulţi ani! Dă-i dracului pe porci şi-n ziua de Crăciun şi de Anul Nou! Nu merită! Nici că-i doare-n cot, nici în vot pe cinicii din cap de stat.

Nu vezi că te-au şi uitat !?

George Stanca

duminică, 2 ianuarie 2011

Lumea celor care nu cuvanta








În loc de linişte...

Se pare că dorinţa mea de a reveni la şcoală într-o atmosferă degajată, plăcută n-are nici o şansă de realizare. Colegii mei sunt tot mai nemulţumiţi de modul în care se rezolvă unele dintre problemele noastre, mai ales cele de ordin financiar, motiv pentru care armonia, aşa aparentă cum era ea, tinde să dispară. Probleme nerezolvate de ani de zile, neglijate de conducerea şcolii, înghesuite prin cele colţuri mai puţin vizibile de unii şi alţii, acuze şoptite, aere de superioritate netratate, aroganţe trântite între ochii celui care îndrăzneşte să ceară lămuriri(că doar nu putem să le ştim, fiecare, pe toate, nu?), chiar obrăznicii afişate fără jenă au inflamat, puţin câte puţin, o atmosferă care şi aşa, de ani de zile, ardea mocnit. S-a căscat, treptat, o prăpastie, peste care, dacă nu vom şti să realizăm punţi sigure, nu vom putea trece împreună, ne vom pierde în hăţişuri legislative pe care nici autorii lor nu le înţeleg, ne vom cantona în atitudini negative şi negativiste, vom rămâne cu impresia că fiecare are ceva împotriva tuturor, că unii sunt favorizaţi, că alţii sunt discriminaţi, că unii sunt victime şi alţii călăi,etc.
Şi ar fi păcat; cu toţii, împreună, am putea face minuni, am putea realiza lucruri deosebite, cu care să ieşim în lume, să ne apărăm numele bun pe care ni l-am făcut în peisajul şcolar sucevean, să devenim un magnet care să atragă pe copii şi pe părinţii acestora către noi, către ceea ce se vrea a fi o adevărată instituţie de cultură a începutului de mileniu III. Ar fi păcat de munca din cei 16 ani de când fiinţăm, de tinereţea irosită aiurea de atâtea cadre didactice pentru clădirea unei culturi organizaţionale care, iată, se dovedeşte a fi doar o pojghiţă subţire, sub care au crescut insolenţa, superficialitatea, suficienţa, cultul pentru aparenţe,etc. Ar fi păcat ca ceea ce s-a clădit greu să fie distrus peste noapte din pricina unor orgolii care împiedică acceptarea realităţii, poate şi a greşelii ori a nepăsării.
Început de an trist, tensionat, urât. Peste două zile ar fi trebuit să se umple şcoala de entuziasm, de bucuria revederii colegilor într-un nou an pe care cu toţii ni-l dorim mai bun. Nu cred că va fi aşa. Sau, dacă va fi, vor fi din nou doar aparenţe,complezenţe, schimonoseli hâde, care să acopere o murdărie care se tot adânceşte.
Păcat!

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Pentru descreţirea frunţii, la început de an nou

O babuţă se ruga fierbinte în Biserică, în genunchi, în faţa crucii pe care era răstignit Mântuitorul Iisus.
Preşedintele Băsescu o vede şi-o întreabă de ce nu se roagă şi la preşedintele ţării că poate-i îndeplineşte ruga.
-M-aş ruga maică, m-aş ruga ... dacă l-aş vedea răstignit ...

Mulţumesc domnului Necula pentru pont! Sper să nu ajungem amândoi să dăm cu subsemnatul...nu spui unde.


Go, Romania!

Bucuraţi-vă! Acesta este neamul românesc!

Ca să nu fie doar sufletul instrumentelor... Şi să nu aruncaţi cu banalităţi legate de spiritul mioritic neluptător bla, bla,bla...Legile Universului, legile firii nu pot fi încălcate sau, mă rog, cine le încalcă, îşi asumă responsabilitatea suportării consecinţelor. Aşa că, bucuraţi-vă...doar bucuraţi-vă de geniul creator!






Pentru pe după pauza de concert...

Şi, pentru cei care iubesc ca şi mine, alte bijuterii...Sufletul va vibra şi vă va ajuta să înţelegeţi toată filosofia existenţei neamului românesc aici, pe placa turnantă a Europei. Cântecul popular, şi mai ales cel interpretat de Lăutari, spune o poveste de viaţă,istoria vieţii unui popor, cu bucuriile şi întristările ei,cu acceptarea existenţei şi încercărilor ei, cu încrederea şi deziluziile umane,cu puterea, mereu reînnoită, de a merge mereu mai departe.

Concertul meu de Anul Nou

E la modă, e trendy deci, să mergi la Viena pentru concertele de Crăciun ori Anul Nou. Dacă nu mergi, ori, Doamne fereşte!, nu vizionezi concertele acelea, eşti ca şi inexistent, nu ai voie să respiri pe lângă mai mărimile lor care au asistat la asemenea bijuuri şi care au motiv, apoi, să te privească de sus cel puţin un an întreg. Ce contează că mulţi dintre cei prezenţi acolo, direct ori virtual, nu pricep mai nimic din ce se cântă, nu percep mesajul superbelor bucăţi muzicale, nu ştiu nimic despre autorii ori contextul realizării acestora?! Important e să se afişeze, precum lelea Floarea care merge la biserică ca să-şi scoată în lume încălţările ori costumaşul nou nouţe, ori să vadă cine cu cine, ce şi cum....
Na, io nu-s trendy azi! Nu pentru că nu mi-ar face plăcere să ascult superbe creaţii ale geniului muzical creator ori interpretativ. Nu pentru că nu mi-ar plăcea Viena. Nu pentru că aş fi anticosmopolitism ori aş manifesta antiglobalizare şi alte....chestii din astea. E doar un exerciţiu de iubire. O iubire necondiţionată pentru neamul căruia îi aparţin, cu toate bubele şi gogomăniile şi neputinţele lui. O iubire profundă, care vine din generaţiile anterioare, pentru acest blestemat de drag pământ românesc pe care l-au iubit atâtea alte generaţii şi pe care, în ultima vreme, îl iubesc tot mai puţini... Poate mă înşel...aş vrea să mă înşel...să mi se demonstreze cândva că seminţele pe care unii dintre noi(naivi? încrezători? inconştienţi?) ne-am străduit să le aşezăm bine în brazdă vor da roadele scontate. Abia atunci voi considera că mi-am făcut datoria de dascăl român.
Până atunci, să revenim la concertele noastre de început de an. Să ascultăm şi să ne reascultăm vocile interioare care să ne amintească cine suntem!

Nu-mi fac planuri

Nu mi-am făcut niciodată planuri de perspectivă, nici măcar apropiată. Ba. greşesc; de câte ori mi-am făcut planuri, ordonte, clare, pe secvenţe,etc, niciodată n-am reuşit să le finalizez, ba pe unele nici n-am reuşit să le iniţiez. Nu pot să spun însă nici că am trăit la întâmplare, de pe o zi pe alta, la nimereală. Mai degrabă cred că mi-au fost utile proiectele mici, de foarte apropiată perspectivă, cele care valorificau o şansă nou-nouţă, care m-au tras după ele.
Ca urmare, nu-mi fac planuri mari pentru acest an; e muuult un an, deşi trece atât de repede, şi parcă nu vreau să mă gândesc până la finalul lui, e ca şi cum mi-aş dori să treacă mai repede. Nu-mi fac planuri, deci, dar mi-aş dori sănătate pentru mine şi toţi ai mei, o valoare pe care, din păcate, n-o preţuiesc decât atunci când mă înţeapă ori mă doare câte ceva(deh, o măsea din când în când, să-mi amintească vorba mamei: "da mai du-te la dentist, că ai o gură ca un..."mă rog, nu vorbesc urât din prima zi a anului!:), o ureche trosnită de curentul de prin şcoală, un picior răsucit cândva pe un vulcan din Islanda, un cot prins în uşa unui tramvai din Goteborg....şi altele, dar nu le mai spun, ca nu cumva să-şi aducă aminte de mine). Mi-aş dori să ştiu să-mi protejez sănătatea, atâta câtă mai e, şi să nu fiu nevoită să mă văd cu medicii, indiferent de unde. Din punctul ăsta de vedere, iată un prim plan nerealizat pe 2010- acela al controlului medical general pe care mi-l propusesem pentru vară. Nu mai îmi fac planuri în acest sens, dar mi-aş dori....
Mi-aş mai dori nişte locuri de muncă pentru ai mei; pentru unul ca să-l scoată din starea de inutilitate în care e de aproape un an, pentru fete găsirea unei slujbe având semnificaţii mai ales pentru confortul lor psihic. Ştiu că sunt serioase şi responsabile, rămâne doar ca aceste calităţi să fie observate şi valorizate pe măsură.
Mi-aş mai dori linişte şi pace, ca să ne putem bucura, fiecare în funcţie de aşteptările lui, de viaţa care trece pe nesimţite. Şi pentru că bănuiesc că linişte n-o să prea fie, că deja tensiunea generată de nesimţirea guvernamentală şi accentuată de neputinţele ori laşităţile locale tind să dea în clocot, mi-aş dori să am tăria să iau lucrurile aşa cum sunt, cu bunele şi relele lor, să am răbdarea de a număra până la 10(dacă nu chiar Tatăl nostru)înainte de a deschide gura şi, mai ales, să mă informez mai mult şi mai temeinic în legătură cu drepturile mele, ca să mi le pot apoi apăra.
Aş mai vrea să nu uit de momentele din zori şi de la înserat, când să conversez, în felul meu, cu Dumnezeu. N-am fost educată religios. Dumnezeu n-a existat pentru mine până foarte târziu. L-am descoperit încet, dar mi-l imaginez în felul meu şi relaţia mea cu El este una specială. N-o afişez, dar o simt şi mi-aş dori să nu uit(că deh! neştiinţa din fire, greu are lecuire!)să mă rog de iertare şi să mulţumesc pentru tot ceea ce primesc în fiecare clipă şi în fiecare zi a existenţei mele.
Ajunge. Dacă toate-acestea, vorba poetului, fi-vor împlinite, atunci peste un an voi putea să fac un bilanţ pozitiv, căci sunt convinsă că, având cele mai sus înşirate, realizările mele şi alor mei nu vor întârzia să apară. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava