Onor la Tricolor!

Dincolo de ai mei,ai noştri şi ai oricărora dintre ei, sunt Eroii! Dincolo de realizări şi aspiraţii individuale, sunt idealurile unui neam străvechi! Dincolo de mine, de tine, de noi şi de oricare dintre ei, este Patria! Dincolo de însemne electorale şi de diplome dobândite cu muncă, ori cu prieteni, sunt simbolurile Ei! Onor la Tricolor,azi! Măcar azi! Măcar o fracţiune de suflet! Măcar o fluturare de gând! Proclamată prin Legea nr. 96/1998, sărbătorită în fiecare an la data de 26 iunie,Ziua drapelului naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul Revoluţionar a decretat ca tricolorul să reprezinte principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnificând verticalitatea, iar cifra trei este numărul perfect. "Iar când fraţilor m-oi duce De la voi şi-o fi să mor Pe mormânt atunci să-mi puneţi Mândrul nostru tricolor" Ciprian Porumbescu, 1883

Iarăşi doliu...

Prima dată am auzit despre război de la tata. Era vară şi o căldură toropitoare cuprinsese Valea Sucevei. Nici greierii nu mai aveau vlagă să ţârâie prin iarbă. Nici păsările nu se mai auzeau dinspre pădure.Nici vite nu-şi mai zdrăngăneau clopotele făcute din vechi cutii de conserve. Nici oamenii nu se mai vedeau, printre valurile tremurânde ale arşiţei, pe ogoarele mirosind a fân proaspăt culcat la pământ. Cu toţii, oameni şi vite şi păsări şi insecte, se ascundeau de vipie pe te miri unde, în aşteptarea unei dâre de nor, ori a unei adieri de vânt. S-ar fi dus, oamenii şi vitele, în pădurea ce mirosea a răcoare, doar că între ei şi intunericul de sub frunze de ulmi şi fagi şi frasini şi tei erau trei rânduri de gard de sârmă ghimpată şi nici urmă de poartă ori portiţă. Doar păsările şi insectele nu ţineau seama de asta şi mă făceau să-mi doresc să am aripi şi să zbor şi să nu fiu îngrădită(eram prea copil ca să înţeleg cât de îngrădită eram) În asemenea ceasuri de linişte şi de hodină, glsul tatei, încet, ca să nu trezească din somn meritat pe cosaşii de alături ori pe ajutoarele lor, îmi povestea despre altă vară în care, copil fiind, urmărea traiectoriile roşii ale obuzelor pe cerul senin al nopţilor din 1941, ori număra bubuiturile tunurilor din pădure ori de pe Suceava în timpul zilelor, despre primii soldaţi morţi pe care i-a văzut(sunt îngropaţi în cimitirul satului şi în fiecare primăvară mame,ori soţii, ori fiice, ori drăguţe ale unora dintre ai noştri neîntorşi de pe front le împrospătează mormintele "că doar şi ei sunt copiii unor mame ce n-au mai ştiut de ei şi li s-or fi uscat lacrimile de dor"), despre invazia ruşilor, despre caii şi vitele luate de prin bătături de aceştia, despre pătrăţelele de ciocolată primite de la soldaţii nemţi care miroseau a parfum(ruşii mirosind a "holercă"), despre refugiul de la Dersca, despre tifos şi moarte, despre foame şi frică... E iarăşi 22 iunie...şi iarăşi nu avem România dodoloaţă...şi iarăşi privim către Nistrul dinspre Răsărit şi dinspre Miazănoapte...şi iarăşi ne răsună în urechile sufletului şi par să rupă baierile acestuia cuvintele unui Ion: "V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi, Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc. Ostaşi, Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. Ostaşi, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!" Cine mai ştie? Cui îi mai pasă?

Oooofffff! Când vom fi asemeni lumii?

Ieri mi s-a întâmplat, la mine acasă, în oraşul în care trăiesc de zeci de ani, ruşine de lumea în care trăiesc. O ruşine ascunsă naiv după o ridicare din umeri. O ruşine poleită cu un zâmbet tâmp, de om prins cu mâţa-n sac. O ruşine disimulată într-o mirare prost vopsită în roşul obrajilor. Am însoţit, împreună cu o colegă, un grup de profesori europeni veniţi într-o vizită de studiu finanţată din bani europeni. M-a rugat inspectorul pe programe şi proiecte să le spun câteva cuvinte despre oraş, despre cetate, despre lumea în care trăim. Am fost la cetate şi s-au arătat interesaţi de arhitectură şi impresionaţi de faptul că s-au obţinut bani pentru restaurare(e drept, nu le-am mai spus că la noi, din păcate, costă mai mult avizele şi studiile predecesoare decât lucrarea în sine!). I-am condus pe uliţele satului bucovinean restaurat în imediata apropiere a cetăţii şi au făcut numeroase fotografii, au pus întrebări, au admirat şi casele, şi moara, şi cârciuma, şi bisericuţa adusă de la Vama, şi scenele ce reconstituie marile momente ale trecerii omului prin lume. Liniştea din Muzeul Satului Bucovinean, frumuseţea şi armonia arhitecturii ţărăneşti sănătoase şi practice, soarele generos şi politeţea lor ne-au făcut să ne simţim excelent. Noi, cel puţin. Am revenit în centrul oraşului. Le-am prezentat clădirea Prefecturii, pe cea a muzeului de istorie, catedrala catolică, le-am vorbit despre "mica Europa" pe care o reprezintă Bucovina în general. Au pus întrebări despre structura etnică, despre confesiunile religioase, despre sărbătoarea de ieri şi semnificaţia ei, le-am arătat mica statuie reprezentându-l pe Ioan Paul al II lea. A fost frumos. Interesant. Încurajator. Simţeam că, deşi într-un timp foarte scurt, i-am făcut să înţeleagă o frântură din ceea ce suntem Stăteam în parcul din faţa Prefecturii.Au primit sticle de apă. Dorna. Reci, aburite erau sticlele. Au băut cu poftă, însetaţi, toropiţi de căldură. Domnul din Croaţia, masiv, a terminat-o dintr-o suflare.A rotit ochii după un coş de gunoi. Unul era chiar sub nasul lui. Am crezut că nu l-a văzut. I-am cerut să-mi dea pet ul, să îl arunc eu la coş. A făcut-o imediat, urmărindu-mă. Am pus plasticul în coşul mare şi gol. A făcut ochii mari: nu selectaţi gunoiul? m-a întrebat. Am zâmbit tâmp, am ridicat din umeri şi, cu glasul aproape mort, am şoptit: încă nu.

Dumnezeu să te odihnească în Rai, Mareşale!

Da, acolo meriţi a-ţi odihni sufletul zbuciumat pentru un neam care nu te-a meritat. Şi, poate de acolo, de dincolo de iarba ce-ţi creşte azi din trup şi de peste hotarul eternităţii, vei mai îndemna neamul acesta încă o dată: Români! Vă ordon: întregiţi-vă ţara! La 130 de ani de la naştere(2 iunie 1882) şi la 66 de la asasinarea ta(1 iunie 1946), Dumnezeu să te ierte şi să ne ierte, Mareşale!

O mai am pe mama, deci azi e ziua mea!!!

Da, e ziua mea! A copilului din mine. A copilului care, într-o formă sau alta,se încăpăţânează să fie nemuritor, a copilului care nu vrea să se despartă de genunchii juliţi, de săniuţa cu care credea că poate ajunge pe tărâmul zmeilor(e drept că, cel puţin o dată, era să ajungă pe tărâmul celălalt), de mirosul de fân proaspăt cosit şi neplouat, de corcoduşele care nu mai ajungeau să se coacă,de mieii cu care învăţam să împung, de bunicii cu chipuri de icoană, de gardurile dărâmate de hoţi ori de vardişti, de lumina palidă a lămpilor cu naft, de perele uscate în cuptor, de cartofii fierţi în coajă mâncaţi împreună cu găinile, de cireşele şterpelite din livada lui Moş Nitraş doar ce se îngălbeneau puţin,care veşnic erau mai bune decât cele din pomii livezii bunicului şi din care doar păsările cerului apucau să mănânce fructe coapte, de patinele cu cheie pe care le-a cumpărat tata pentru copilul care-l făcea fericit la serbările de la Căminul Cultural................... E şi ziua mea, deci, astăzi. Pentru că, atât cât o mai am pe mama, încă n-a dispărut copilul din mine. Pentru că, la început de Cireşar, mi-e dor de copilăria mea modestă, dar atât de plină, atât de frumoasă, atât de vie!Pentru că, în ciuda celor care spun că mă prostesc, nu uit că am fost copil. Şi pentru că, născut într-un tare vechi 1 iunie, astăzi tata ar fi avut 79 de ani! Dumnezeu să te odihnească, tată, acolo unde te-ai dus de multă vreme, şi, dacă vei putea, pune-mi o vorbă bună acolo, sus, ca să fiu sănătoasă şi să mă bucur şi de copilăria, care va fi să fie cândva, a nepoţilor mei!