joi, 28 aprilie 2011

Acasă








Au trecut Paştile. Zilele acestea pudrate cu flori de mălin şi mirosind puternic a iarbă nouă au trecut, ca de obicei, cu mult mai repede decât oricare celelalte. Au fost mai scurte? Sau am trăit eu mai repede, mai intens? Cred că acesta e răspunsul ce-mi aduce aminte de bunica Mirodona(de fapt o chema Minodora, dar ne era mai uşor să pronunţăm aşa, stâlcit) şi de veşnicele ei constatări cu privire la relativitatea lui Einstein despre care habar n-avea, de altfel. Am trăit mai repede zilele astea în care m-am bucurat să văd liniştea şi împăcarea din ochii verzi-albăstrii ai mamei, să mă răsfăţ cu prezenţa fetelor mele acasă, să aprind o lumânare pe mormântul tatei, să sporovăim de spre întâmplări de demult cu uncheşul Ioan, să recreez, fie şi pentru o clipă, minunea care a fost satul copilăriei mele. A fost, căci prezentul e cu totul altfel. Şi nu-mi place. Nu-mi înveseleşte inima, aşa cum o fac flashurile despre oameni şi case şi arbori care au fost. Satul ăsta nou e rece, e distant, e searbăd precum zărul din care s-a stors şi ultimul fir pentru urdă. Satul ăsta nou n-are suflet, n-are farmec, n-are sonoritatea celui vechi, căruia i-am cunoscut şi clăcile de desfăcat popuşoi, şi şezătorile de peste iarnă, şi ridicatul pomului împodobit la poarta celor ce purtau nume de sfinţi, şi strigătul de îndrumare a cailor pe care, piţigăiat şi caraghios, îl scotea bunicul când se apropia de casa noastră, şi jocurile îmbujorate ale fetelor şi ficiorilor din zilele de sărbătoare, şi enigmatica sonoritate a chiraleisei din ajun de Bobotează, şi strigăturile de la colăcărie ori de la luatul zestrei...Nu mai sunt toate astea. Nu mai trăiesc decât în ungherele sufletului meu care a refuzat să se urbanizeze, rămânând un etern ţăran legat de pământul care-ţi crapă mâinile şi-ţi suge enrgia dar te hrăneşte şi te îmbracă. Mai trăieşte satul ăsta în ochii şi în poveştile mamei şi fratelui ei, în câteva căsuţe bătrâneşti, cu acoperişuri înalte, în patru ape şi cu ochii ferestrelor adumbrite de streşini largi şi nuci seculari, în crucile bătrânului cimitir care e tot mai aglomerat ori în galbene şi şterse fotografii lipite pe cartoane înrămate cu stinghii albastre.
Au trecut iarăşi Paştile Domnului şi simt că m-am încărcat iar pentru o bună bucată de vreme cu energia de care aveam nevoie şi pe care mi-a dat-o tăvăleala prin iarba crudă de pe coastă, printre perjii care nu prea au apucat, din pricina copiilor, să facă ţuică şi pe sub corcoduşii care, iar, îşi vor rupe crengile de rod. Şi blidul sfinţit în biserica în care, cu tare mulţi ani în urmă, plângeam în cristelniţă. Şi spălatul cu oul roş şi bănuţul argintiu dimineaţa devreme, când s-a întors fratele meu, care a preluat responsabilităţile tatii, şi care ne-a împărţit nafură şi ou şi alte bunătăţi din coşul care încă mai emană mirosul mâinii tatălui plecat cu şapte ani în urmă. Şi ochii mamei, care au venit cu mine o mare parte de drum, luminându-mi, cu verde-albăstruia lor sclipire, şi trecutul, şi prezentul. Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată! Mulţumesc, Adi! Hristos a înviat!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

În aşteptare...

E sâmbăta de după. E tăcerea mormântală a pierderii Lui. E liniştea neputinţei, neîncrederii, disperării.
E sâmbăta dinainte. Dinaintea Învierii. Dinaintea Eternităţii.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Ajung cele ce urmează.

Sfântul Gheorghe de altădată

Ziua Sfântului Gheorghe.
Doamne, câte amintiri mă năpădesc în minunata dimineaţă de azi! Copilăria dă buzna peste mine şi ungherul meu de Rai mă acaparează asemeni unui sorb ascuns în apele repezi ale Sucevei, pe malul căreia am crescut. Mă revăd alături de ai mei- părinţi, bunici, vecini, în fapt toată mica noastră comunitate din cutul Boghenilor- într-o copilărie pe care Bunul Dumnezeu mi-a dat-o ca să am mereu cu ce face comparaţie apoi. Primăverile mele au un miros aparte; un amestec de mugur acru de arin şi praf încălzit de soarele tot mai darnic, de var proaspăt stins şi întins pe pereţii pe care mama îi albea de trei ori pe an(de Crăciun, de Paşti şi de hram)şi de fum de livadă,de gunoi de grajd şi de brazdă reavănă, în care abia s-a aruncat sămânţa pâinii de mâine. Primăverile mele au şi o culoare specială; e o lumină străvezie, pură,o puritate tăioasă, dură, ca lama unui cuţit tocmai bine ascuţit, o puritate transparentă, care-mi aducea aproape marea de frunze a pădurii de care nu m-am putut bucura vreodată din pricina blestematelor de garduri de sârmă ghimpată care m-au ţinut departe de tainele blănii verzi ce acoperă împrejurimile satului ce aminteşte de începuturile Moldovei. Primăverile mele au şi un sunet deosebit; sunt glasurile cârdului de copii de pe uliţă agitându-se în ajunul sărbătorii Marelui Mucenic Gheorghe, măturând, adunând gunoaiele de prin ogrăzi şi de pe toloacă, pregătind rugul pentru focul de la lăsarea nopţii, dându-şi cu părerea, făcând comparaţii cu focul de mai an ori cu clăile pe care le-au văzut pregătite prin alte cuturi, spunând poveşti ori imaginându-şi scene care mai de care mai înspăimântătoare despre iele, strigoi, diavoli şi ursitoare. Era ziuă şi lumina ei le dădea curaj. La lăsarea întunericului însă nu mai erau la fel de expansivi, de cutezători. De multe ori, probabil pentru că fuseseră primăveri timpurii, cu temperaturi ridicate, deja zbârnâiau cărăbuşi printre ramurile redevenite verzi ale arborilor de pe marginea Gârlei Morii. Şi erau mulţi, cu miile, ori poate doar mi se părea mie(din perspectiva mea de copil, toate erau mai mari, mai înalte, mai grozave atunci decât acum!). Şi zumzetul lor devenea surzitor parcă la căderea nopţilor, când liniştea cuprindea nu doar omenirea din sat ci şi nemăsurarea Universului.
Doar în noaptea ajunului de Sf.Gheorghe nu-i mai auzeam. Nu pentru că ar fi amuţit, ci pentru că satul nu vroia să doarmă. Şi cutul nostru cu atât mai puţin. Şi copiii,mai mici şi mai mari, şi mai puţin. Nu era, în seara aceea, vreme de somn decât foarte târziu, căci trebuiau alungate spiritele rele, trebuia curăţată calea timpului reavăn, trebuia deschisă, curată, calea noii primăveri. Toate gunoaiele erau adunate în mijlocul tolocii, clădite într-un anume fel, ca să permită arderea, ridicate într-un rug cât mai înalt. La lăsarea nopţii, când toate treburile gospodăreşti erau gata, toată suflarea cutului se aduna lângă rug. Flăcările se înălţau uriaşe, uscăturile trosneau, vrejurile verzi sfârâiau fumegând,câte-un vierme trosnea din când în când, iar, uneori, câte-o surcică de brad arunca scânteioare către privitori, asemeni unor artificii pe care le agăţa mama în pomul de Crăciun.
Era o seară magică. Se purifica, în felul acesta, natura în care trăiam; livezilor li se curăţa cărarea către rodul ce avea să iasă de sub omătul de flori; ogoarelor li se aşternea cenuşa ogorului vechi pentru recoltele ce urmau să vină; ogrăzilor le erau alungate mirosurile de putregai dobândite în cursul iernilor lungi, umede şi reci; tăpşanelor li se dădea puterea să înverzească mereu şi mereu, pentru a hrăni cirezile de vite, turmele de oi precum şi cârdurile pestriţe ale păsăretului de toate felurile- găini, raţe, gâşte, curcani şi ce-or mai fi fost prin bătăturile gospodarilor din acea vreme, căci nu era nici măcar o singură gospodărie, fie ea cât de măruntă,care să nu fi trăit din bunătăţile pe care le aveau de la aceste zoo domestice. Focul acesta(ar fi trebuit să fie aprins doar cu cremene, ori prin frecarea a două bucăţi de lemn, dar cine să mai fi avut atâta răbdare!) purifica şi animalele şi oamenii. Da, şi oamenii. Toţi cei prezenţi în jurul focului săreau prin flăcări, unii când acestea erau mai mari, alţii, cum eram noi, copiii, doar când vâlvătaia se potolea, când focul era cuminte, supus. Era o adevărată aventură, pentru noi, cei mici, să participăm la acest ritual. Era Noul care învingea Vechiul, Tinereţea care învingea Bătrâneţea, căldura primăverii care alunga gerul şi frigurile iernii. Era speranţa într-un an mai bun,încrederea în ajutorul divin, solicitarea de ajutor şi jertfa, în acelaşi timp. Era bucurie, prietenie, bună vecinătate. Era prilej de vorbă despre câte fuseseră şi câte urmau să vie. Era prilej de împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Era agora în care se puneau la cale cumetrii şi nunţi, încuscriri şi întovărăşiri pentru care se bea adălmaş şi se mâncau plăcinte şi alivenci.Era comuniunea oamenilor cu spaţiul neprihănit şi cu timpul magic al Existenţei. Era într-adevăr biruinţa Binelui asupra Răului, sau cel puţin se mai atenuau asperităţile din relaţiile interumane din cut, se îndulceau "mogorogelile" de peste iarnă.
Nu mai sunt oamenii aceia; unii au plecat de multă vreme dincolo de hotarele vieţii, alţii s-au aciuat cine ştie pe unde, dincolo de hotarele cutului şi satului agăţat în sârma ghimpată, iar dintre cei care au rămas puţini mai ştiu, şi şi mai puţini mai pot să ţină vii tradiţiile care, veacuri în şir, n-au lăsat neamul să moară.
Acceptăm să murim????


miercuri, 20 aprilie 2011

Nedumerire

Am citit, doar cu cateva minute înainte, pe angelsphotographyblog, asta:
Lasand la o parte discutiile de pe internet, extrem de interesante, de altfel, as vrea sa aduc in discutie un anumit articol care mi-a atras atentia si care, cred eu, a abordat intr-o maniera inedita aceasta problema. Christopher Beam publica pe 16 martie 2011 pe site-ul www.slate.com articolul ‘Stop, Thief! Thank you. Why so little looting in Japan? It’s not just about honesty’. Desi Beam este sustinatorul ideii ca japonezii au un simt al onestitatii si al corectitudinii mult mai bine conturat (decat occidentalii), autorul sustine ca onestitatea lor nu este rezultatul unor particularitati genetice, ci al educatiei impuse cu ajutorul legilor. Asadar, iata care sunt, conform autorului acestui articol, motivele pentru care japonezii nu fura:

- Sistemul judiciar al Japoniei recompenseaza onestitatea mai mult decat o face orice alt sistem judiciar din lume. Astfel, de exemplu, in Japonia exista un sistem foarte bine pus la punct de recuperare a bunurilor pierdute. De exemplu, daca cineva gaseste un obiect, il returneaza si proprietarul il ridica, gasitorul primeste un procent de 5 pana la 20% din valoarea lui. Daca proprietarul nu il ridica in maxim 6 luni, cel care l-a gasit intra in posesia lui. Pe de alta parte, nereturnarea unui obiect – cum ar fi un portofel, de exemplu – poate insemna, in cel mai bun caz, ore intregi de interogare la sectia de politie, iar in cel mai rau caz pana la 10 ani de inchisoare;
- Politia japoneza este foarte activa si vizibila. Politistii se plimba prin oras si poarta conversatii cu oamenii de pe strada, cu vanzatorii, etc. Intre ei se creaza o relatie de incredere si chiar prietenie. Exista chiar o mascota a politiei care se numeste Pipo-kun (insemnand ‘oamenii+politia’). Politistii japonezi sunt foarte bine remunerati si foarte dedicati muncii lor;
- Potrivit lui Jake Adelstein (autorul cartii Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan, citat de Christopher Beam in articolul mentionat mai sus, politistii au fost ajutati in munca lor – de la cutremur incoace – chiar de… gruparile de crima organizata. Toate cele 3 grupari majore de crima organizata – Yumaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-kai – care fac parte din sindicatul de crima organizata din Japonia – Yakuza – au intervenit pentru pastrarea ordinii in zonele calamitate, ba chiar au oferit si spatii pentru adapostirea sinistratilor, carora le-au furnizat alimente si apa. Chiar si in timp de ‘pace’, sustine Adelstein, cei din Yakuza incearca sa ‘pastreze ordinea’. Ei fac bani din santaj, prostitutie sau trafic de droguri, insa considera furtul a fi… motiv de expulzare.

Membrii Yakuzei au organizat patrule pentru a veghea la liniştea şi ordinea de pe străzile japoneze. Organizaţia mafiotă a strâns zeci de tone de ajutoare pentru sinistraţi.

Japonezii, chiar şi în vremuri foarte grele, se comportă în cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inculcată, dar şi faptul că sunt atent supravegheaţi, nu doar de către poliţie, ci şi de către membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume, Yakuza.
Pe lângă explicaţii sociologice, portalul american aminteşte şi că, dacă imobilele rămase pustii nu sunt jefuite, aşa cum s-a întâmplat în cazul inundaţiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru că, pe lângă poliţie, pe străzi patrulează membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume: Yakuza.

Yakuza menţine ordinea chiar şi în perioade normale. Chiar dacă se ocupă de spălare de bani, administrarea unor reţele de prostituţie sau trafic de stupefiante, mafia japoneză nu tolerează un lucru: furtul.
Filosofia Yakuza se bazează pe valori precum umanitate, dreptate şi datorie şi nu permite ca o persoană să privească suferinţa celuilalt fără a interveni. O variantă simplificată a filosofiei spune că trebuie ajutaţi cei slabi şi luptat cu cei bogaţi, potrivit CBS NEWS.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai şi Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistraţi şi au strâns zeci de tone de ajutoare, în lumea întreagă. “În vremuri de criză, nu sunt yakuza, civili sau străini. Sunt doar fiinţe umane şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate.
În ciuda faptului că şi-ar fi dorit ca actele lor de caritate să rămână departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Vă rugăm, nu spuneţi mai mult decât că facem tot ceea ce putem ca să ajutăm. Nimeni nu vrea să fie asociat cu numele nostru şi n-am vrea ca donaţiile noastre să nu poată ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord între mafioţi şi poliţie. Să se ajute în vrumuri de criză, dar acest lucru să fie făcut cu discreţie, pentru ca autorităţile să nu fie puse într-o lumină proastă.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Yakuza, gestul ar fi surprinzător, dar nu este pentru prima oară când poporul japonez este ajutat de mafioţi. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi şi în ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995.
Intr-adevar, o intrebare interesanta, pe care acum ti-o adresez si tie… de ce nu fura japonezii?
Va invit sa va spuneti parerile despre:”De ce nu fura japonezii” intr-un sondaj

Apoi, pe www.porcisme.ro am citit asta:

Mai e nevoie de întrebări?

marți, 12 aprilie 2011

Un anume infern...



Cuvintele sunt de prisos.
Doar rugăciunile mai pot alina suferinţa.
Pentru oamenii aceia a fost Apocalipsa...Pentru noi ce va mai fi?

luni, 11 aprilie 2011

Cea mai mare floare din lume

Creşte în Veracruz, Mexic, are 2-4 metri înălţime si cântăreşte 75 kg. Acestă raritate înfloreşte numai la fiecare 40 ani si durează doar 3 zile. De aceea o putem vedea doar de 2 ori in viaţă. Este considerată





a opta minune a lumii.

duminică, 10 aprilie 2011

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Cioran vine acasă, de ziua lui

www.lucadelbaldo.com
Cândva trăiau(mai sunt şi astăzi, dar nu pe meleagurile noastre!) oameni care, recunoscători divinităţii pentru darurile primite(fie ele înţelepciune, dar mai ales noroc), împărţeau cu alţii din preaplinul lor, spre nemurirea tuturor. Asemenea anticului Mecena, oameni înstăriţi au sprijinit mereu actele de cultură.
Credeam că pe plaiurile mioritice a dispărut de multă vreme specia aceasta. Se vede că m-am înşelat. Şi mă bucur pentru asta. Şi mai cred că nu e totul pierdut. Pe lângă alţi mai mici ori mai mari Mecena, un loc aparte va avea, în galeria românilor ce n-au uitat că mai trebuie să şi dea din ceea ce primesc a intrat, de curând, George Brăiloiu, omul de afaceri care a cumpărat toate documentele lui Cioran(123 piese) vândute la Paris prin intermediul casei "Binoche et Giquello".
Proprietar al companiei KDF Energy,Tânărul afacerist român a declarat că va dona întregul fond documentar statului român, aceasta însă doar după ce îşi va face fotocopii după piesele achiziţionate, şi că, înainte de a decide instituţia în gestiunea căreia va lăsa scrierile lui Cioran, va consulta mai mulţi specialişti.
Mulţumiri, George Brăiloiu, pentru că ne-ai înapoiat o frântură din ceea ce înseamnă spiritul românesc, o scânteie din harul divin cu care a fost înzestrat Cioran(chiar dacă el n-ar fi fost de acord cu această afirmaţie), un simbol al gândirii libere şi al curajului de a te ridica împotriva curentului.
Frumos gest la centenarul naşterii celui care nu vroia să se ştie de 8 aprilie.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Nasc şi la România talente; cine le vede/aude/susţine?

Fantastic! Îmi place enorm! Mi-aş dori să asist la un concert al lui Bogdan. Ar fi ca o plimbare până la stele, până la cer şi dincolo de el...

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava