duminică, 28 august 2011
20 de ani
sâmbătă, 27 august 2011
Într-un august de altădată
„Se va ridica simţul naţional, aproape adormit până acuma, şi va lua alt avânt, iar studenţii ce-au sosit din toate părţile şi-au făcut cunoştinţă şi legături de prietenie între dânşii… vor fi propagatorii cei mai zeloşi ai ideii că, lucrând uniţi şi conduşi de acelaşi ideal, vor contribui la deşteptarea şi mărirea neamului lor Această convingere va mări puterea lor de rezistenţă şi îi va oţeli în lupta pentru lege şi ţară…”spera Mihai Eminescu, unul dintre cei mai zeloşi susţinători ai ideii de unitate culturală ca premisă a unităţii politico-naţionale.
„Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţii noastre. Numai cu chipul acesta – sublinia el apăsat – vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!”mai gândea acelaşi suflet generos al poetului naţionalist român. Altă generaţie....altă viziune...altă educaţie! O generaţie pentru care era clar că lupta pentru lege şi Ţară reprezintă misiunea lor în lume, scopul existenţei lor, Calea, Adevărul şi Viaţa! Azi?............................Cine mai ştie defini Ţara? Ce a mai rămas din ceea ce a fost, cândva, Poporul?Cine mai are alte idealuri decât banii cu care să-şi sfideze duşmanii, vorba maneliştilor? Biată Ţară! Ai ajuns cerşetoarea lumii, cu toate că bunul Dumnezeu ţi-a dat tot ce ai nevoie! Sărman Popor! Te-ai ticăloşit pupând papucii tuturor pentru un blid de lături şi astăzi nu mai ştii nici cine eşti, nici ce vrei şi îţi faci singur rău mai mare decât ţi l-ar face vreun străin! Pe când Reînvierea?
sâmbătă, 9 aprilie 2011
Cioran vine acasă, de ziua lui
Cândva trăiau(mai sunt şi astăzi, dar nu pe meleagurile noastre!) oameni care, recunoscători divinităţii pentru darurile primite(fie ele înţelepciune, dar mai ales noroc), împărţeau cu alţii din preaplinul lor, spre nemurirea tuturor. Asemenea anticului Mecena, oameni înstăriţi au sprijinit mereu actele de cultură.
Credeam că pe plaiurile mioritice a dispărut de multă vreme specia aceasta. Se vede că m-am înşelat. Şi mă bucur pentru asta. Şi mai cred că nu e totul pierdut. Pe lângă alţi mai mici ori mai mari Mecena, un loc aparte va avea, în galeria românilor ce n-au uitat că mai trebuie să şi dea din ceea ce primesc a intrat, de curând, George Brăiloiu, omul de afaceri care a cumpărat toate documentele lui Cioran(123 piese) vândute la Paris prin intermediul casei "Binoche et Giquello".
Proprietar al companiei KDF Energy,Tânărul afacerist român a declarat că va dona întregul fond documentar statului român, aceasta însă doar după ce îşi va face fotocopii după piesele achiziţionate, şi că, înainte de a decide instituţia în gestiunea căreia va lăsa scrierile lui Cioran, va consulta mai mulţi specialişti.
Mulţumiri, George Brăiloiu, pentru că ne-ai înapoiat o frântură din ceea ce înseamnă spiritul românesc, o scânteie din harul divin cu care a fost înzestrat Cioran(chiar dacă el n-ar fi fost de acord cu această afirmaţie), un simbol al gândirii libere şi al curajului de a te ridica împotriva curentului.
Frumos gest la centenarul naşterii celui care nu vroia să se ştie de 8 aprilie.
duminică, 27 martie 2011
Întâi la spovedanie, apoi la vorbă despre Basarabia
Cine, cum, când îşi mai aminteşte cineva de Ion Inculeţ? De Pan Halippa? De Daniel Ciugureanu? De cumplita iarnă a primei conflagraţii mondiale din care avea să se nască Europa contemporană? Cine să îşi mai amintească, dacă istoria naţiei este exilată tot mai mult din cărţile de şcoală şi dacă guvernanţii de azi ne fac să ne fie tot mai ruşine de apartenenţa identitară? Cine să mai plângă pe neştiutele morminte de la Sighet, ori Aiud, ori Gherla ale făuritorilor de Românie Mare? Cine să mai aibă răbdare, în lumea asta turbată, pentru care banul a devenit ţelul suprem, să asculte poveşti din alte vremi despre altfel de oameni şi altfel de ţeluri? Cine să mai istorisească întâmplări cu eroi? Ce vor mai fi fiind şi eroii? Ce va mai fi fiind Ţara? Ce va mai fi fiind povestaşul?
Nu mai e foc la gura sobei, să încălzească odaia şi sufletele ce adăpostesc în ea. Nu mai e povestaşul; adăposteşte azi sub glia pentru care a răbdat ger şi foame şi umilinţi.
Nu mai sunt ascultătorii, că vremea poveştilor a trecu, spun ei, nu mai e timp pentru prostii...
Şi cu firimitura de suflet îngropată în adâncul fiecăruia dintre noi cum rămâne? Cine, când o ascultă? Câţi o mai scot la iveală, să se desfete la soare, asemeni celor mai meşteşugit lucrate straie pe care gospodina le scoate la aerisit înainte de Paşti? Câţi mai ştiu ce e Nistrul? Câţi mai pot privi spre Răsărit împăcaţi cu ei şi cu lumea?
Trezeşte-te, tu, Patrie drogată,
Că, dacă-n focul calculelor reci,
Mai pierdem Basarabia o dată
Şi noi suntem pierduţi în veci de veci!
miercuri, 19 mai 2010
Şi a trecut, de multă vreme, ziua aceea pe care, sincer, nu o aşteptam. Nu mai aştept de multă vreme aniversarea mea din inima iernii. Nu mai imi doresc să-şi amintească cineva de ea. Uneori nu-mi doresc să-şi amintească cineva nici de mine. Mi-aş dori enorm să am un timp doar al meu, doar pentru mine, doar cu mine. Să...nici nu ştiu ce să fac cu el, dar să-l am. Să ştiu că pot să mă strâmb la luna, să mă rostogolesc pe pajiştea gândurilor, să-mi imaginez că-s şeful FMI, să mă afund în raiul amintirilor ori să-mi fac un tatuaj....
Mă doare trecerea timpului, aşa cum nu mi-aş fi imaginat cândva. Fiecare filă pe care o rup din calendarul agăţat pe peretele din bucătărie mă face să simt o adiere rece peste fruntea pe care se adună tot mai multe riduri şi să devin tot mai sâcâitoare. Simt asta. O simt când dimineţile nu mi se mai par luminoase, aşa cum erau cele când, cu funde în păr, mergeam la şcoală în ritm de şotron. Ori când, privind copiii care mă privesc din bănci, nu mai simt dorinţa de a-i îmbrăţişa şi a le spune poveşti. Ori când, privindu-mi fetele, mă pătrunde o vagă gelozie pe tinereţea şi entuziasmul lor.
Au trecut aproape trei luni de atunci şi parcă a fost ieri...Mi-am reproşat că, iar, pentru a nu ştiu câta oară, nu m-am ţinut de cuvânt şi nu mi-am completat e-jurnalul pe care mi-aş fi dorit să-l am...Că, iar, îmi propun un lucru şi-l abandonez în scurtă vreme, că pierd clipe preţioase, că ...că....şi că....Fireşte că îmi găsesc scuze, motivaţii, argumente,circumstanţe...şi probabil voi continua aşişderea...Fireşte că va mai trece ceva timp până când voi mai veni în vizită pe aici...şi până voi îndrăzni să fac blogul şcolii...şi până când voi îndrăzni să spun că m-am aventurat în astă...aventură...Sau poate nu...Cine ştie?
amintiri din primavară
Se anunţă an bogat în Bucovina
Iarna la Suceava




