20 de ani

20 de ani. La vârsta asta se trece de la adolescenţă la tinereţe. Se intră în forţă în viaţă. Începe Drumul. Spre Bine. Spre Frumos. Spre Adevăr. Pentru marea majoritate, e adevărat. Căci mai sunt şi cei care aleg răul şi urâtul şi minciuna. 20 de ani. Vârsta la care, copt la minte, iei viaţa în piept şi eşti în stare să răstorni lumea. Nu toate generaţiile o simt. Şi mai puţine o fac. Şi şi mai puţine se bucură de schimbările pe care le fac. Nu ştiu cărei generaţii consideră românii basarabeni că aparţin. Nu ştiu care le sunt cele mai măreţe idealuri în momentul de faţă. Nu ştiu nici dacă au idealuri măreţe, ori doar grija supravieţuirii. Ştiu însă că noi, românii de dincoace de Prut, am cam lăsat baltă ideea unităţii culturale româneşti de dragul integrării europene. Podurile de flori se şterg şi din amintire de acum, 27 martie nu se sărbătoreşte pe niciunde, bursierii basarabeni vin şi pleacă, mentalitatea lui Stati e la locul ei... 20 de ani. Atât a împlinit ieri Republica Moldova. În mod normal, ar trebui să îi spun "La mulţi ani!" Nu pot s-o fac. Nu pentru că nu-mi pasă, ori că nu ştiu cine e. Nu o fac pentru că nu e firesc ca, dintr-un trup ce va avea acuşi 93 de ani, să consider că un braţ are 20 şi să îi mai spun să şi trăiască aşa, separat, mulţi ani. Eu vreau braţul acesta înapoi acolo unde se cuvine!!!

Reflecţii după Oslo

Când eram copil, am învăţat să fiu cuminte. Să nu vorbesc urât, să nu lovesc, să nu mint, să nu fur. Mai târziu aveam să aflu că acestea sunt unele dintre legile lui Moise devenite porunci creştine, porunci care au reprezentat codul moral al omenirii pentru multă vreme.
Tot când eram copil am învăţat să nu îmi fie frică de întuneric pentru că nu este decât o altă faţă a luminii, că numai cu ajutorul întunericului pot înţelege lumina, numai cu ajutorul răului pot înţelege binele.
Şi tot atunci am învăţat să am grijă de cuibul meu, de casa mea, de ograda mea, pentru că aici îmi voi găsi liniştea, că numai aici îi am pe ai mei, gata oricând să mă ajute, să mă protejeze, să mă iubească.
Au trecut anii. Am crescut, am devenit matur şi m-am străduit să-mi cresc copiii pe aceleaşi principii.I-am învăţat să iubească adevărul şi oamenii, să iubească lumina, dar să nu fugă de întuneric, ci să-l atenueze,  să-i caute   sâmburele de lumină ascuns prin cine ştie ce cotloane şi să-l lumineze. I-am învăţat să păstreze în străfundul inimii lor ograda părintească curată, gata să ofere adăpost, gata să ofere refugiu pentru clipele în care răul ar putea părea că învinge.
Şi? Ce valoare mai au principiile mele acum, în volbura vremilor pe care le trăim? Adevăr? Cinste? Corectitudine? Nu fac doi bani astăzi, când cei fideli acestor valori se zbat în sărăcie, sunt înfrânţi de neputinţă, sunt batjocoriţi de lichele, mincinoşi, şpăgari, mafioţi? Să iubească oamenii? Ca să fie minţiţi, umiliţi, călcaţi în picioare chiar de cei în care se încred cel mai mult? Ca să plătească vini închipuite? Ca să-şi frângă sufletele nemaiştiind în cine să se încreadă? Ca să ajungă să regrete tot ceea ce au învăţat şi, eventual, să blesteme pe cei ce i-au învăţat?
Minciuna e tot mai mare şi, din varii motive, o extindem mereu. Băgăm gunoiul sub preş, în speranţa că nu va fi văzut şi că vom fi mângâiaţi pe creştet şi, eventual, premiaţi. Doar că, alimentat în permanenţă cu gunoaie, spaţiul de sub preş devine, la un moment dat, neîncăpător, şi dă pe dinafară, inundă şi preşul şi spaţiul din jur. Şi atunci nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa şi să ne spălăm obrazul. Şi ajungem să nu mai stăpânim nici preşul, nici casa, nici ograda proprie, că-s pline de gunoaie şi de şobolani. Ne rămâne să alegem între a fi mâncaţi de şobolani, ori a fugi din ogradă. A treia cale nu ne este permisă. De unii. Şi de alţii. Şi nici noi nu prea ne pricepem. Ori suntem orbi. Şi surzi. Şi muţi.
În fond, Iulian Urban are perfectă dreptate. Şi ştim că are dreptate. Dar ne dăm democraţi şi populari şi internaţionalişti mai dihai decât Tătucul de altădată. Că aşa dă bine. Că aşa este frumos. Că aşa e posibil să se uite unii ceva mai frumos la noi. Ce contează că gândim altfel?
Suntem, în fond, nişte ipocriţi. N-avem curajul să protestăm faţă de discriminarea la care suntem supuşi noi, românii, faţă de oricine şi oriunde: faţă de ţigani- care au locuri rezervate în licee şi universităţi, de exemplu; faţă de maghiari, cărora li se permite să-şi bată joc de simbolurile noastre naţionale şi nimeni nu ia nici o măsură, ...şi exemple mai sunt destule, din nefericire. Înghiţim mizeriile tuturor, aşa cum o facem de multă vreme, ne spunem oful prin cârciumi ori pe la te miri ce cuconade, dar nu facem nimic concret şi vizibil pentru a ne apăra interesele. Şi atunci? Ne merităm soarta întrutotul.
Mă doare sufletul să ştiu însă că ograda casei mele e mânjită, că se dărâmă, că nu va mai fi refugiu pentru copiii mei atunci când vor vrea să-şi lingă rănile...

Nedumerire

Am citit, doar cu cateva minute înainte, pe angelsphotographyblog, asta:

Lasand la o parte discutiile de pe internet, extrem de interesante, de altfel, as vrea sa aduc in discutie un anumit articol care mi-a atras atentia si care, cred eu, a abordat intr-o maniera inedita aceasta problema. Christopher Beam publica pe 16 martie 2011 pe site-ul www.slate.com articolul ‘Stop, Thief! Thank you. Why so little looting in Japan? It’s not just about honesty’. Desi Beam este sustinatorul ideii ca japonezii au un simt al onestitatii si al corectitudinii mult mai bine conturat (decat occidentalii), autorul sustine ca onestitatea lor nu este rezultatul unor particularitati genetice, ci al educatiei impuse cu ajutorul legilor. Asadar, iata care sunt, conform autorului acestui articol, motivele pentru care japonezii nu fura:

- Sistemul judiciar al Japoniei recompenseaza onestitatea mai mult decat o face orice alt sistem judiciar din lume. Astfel, de exemplu, in Japonia exista un sistem foarte bine pus la punct de recuperare a bunurilor pierdute. De exemplu, daca cineva gaseste un obiect, il returneaza si proprietarul il ridica, gasitorul primeste un procent de 5 pana la 20% din valoarea lui. Daca proprietarul nu il ridica in maxim 6 luni, cel care l-a gasit intra in posesia lui. Pe de alta parte, nereturnarea unui obiect – cum ar fi un portofel, de exemplu – poate insemna, in cel mai bun caz, ore intregi de interogare la sectia de politie, iar in cel mai rau caz pana la 10 ani de inchisoare;
- Politia japoneza este foarte activa si vizibila. Politistii se plimba prin oras si poarta conversatii cu oamenii de pe strada, cu vanzatorii, etc. Intre ei se creaza o relatie de incredere si chiar prietenie. Exista chiar o mascota a politiei care se numeste Pipo-kun (insemnand ‘oamenii+politia’). Politistii japonezi sunt foarte bine remunerati si foarte dedicati muncii lor;
- Potrivit lui Jake Adelstein (autorul cartii Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan, citat de Christopher Beam in articolul mentionat mai sus, politistii au fost ajutati in munca lor – de la cutremur incoace – chiar de… gruparile de crima organizata. Toate cele 3 grupari majore de crima organizata – Yumaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-kai – care fac parte din sindicatul de crima organizata din Japonia – Yakuza – au intervenit pentru pastrarea ordinii in zonele calamitate, ba chiar au oferit si spatii pentru adapostirea sinistratilor, carora le-au furnizat alimente si apa. Chiar si in timp de ‘pace’, sustine Adelstein, cei din Yakuza incearca sa ‘pastreze ordinea’. Ei fac bani din santaj, prostitutie sau trafic de droguri, insa considera furtul a fi… motiv de expulzare.

Membrii Yakuzei au organizat patrule pentru a veghea la liniştea şi ordinea de pe străzile japoneze. Organizaţia mafiotă a strâns zeci de tone de ajutoare pentru sinistraţi.

Japonezii, chiar şi în vremuri foarte grele, se comportă în cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inculcată, dar şi faptul că sunt atent supravegheaţi, nu doar de către poliţie, ci şi de către membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume, Yakuza.
Pe lângă explicaţii sociologice, portalul american aminteşte şi că, dacă imobilele rămase pustii nu sunt jefuite, aşa cum s-a întâmplat în cazul inundaţiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru că, pe lângă poliţie, pe străzi patrulează membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume: Yakuza.

Yakuza menţine ordinea chiar şi în perioade normale. Chiar dacă se ocupă de spălare de bani, administrarea unor reţele de prostituţie sau trafic de stupefiante, mafia japoneză nu tolerează un lucru: furtul.
Filosofia Yakuza se bazează pe valori precum umanitate, dreptate şi datorie şi nu permite ca o persoană să privească suferinţa celuilalt fără a interveni. O variantă simplificată a filosofiei spune că trebuie ajutaţi cei slabi şi luptat cu cei bogaţi, potrivit CBS NEWS.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai şi Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistraţi şi au strâns zeci de tone de ajutoare, în lumea întreagă. “În vremuri de criză, nu sunt yakuza, civili sau străini. Sunt doar fiinţe umane şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate.
În ciuda faptului că şi-ar fi dorit ca actele lor de caritate să rămână departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Vă rugăm, nu spuneţi mai mult decât că facem tot ceea ce putem ca să ajutăm. Nimeni nu vrea să fie asociat cu numele nostru şi n-am vrea ca donaţiile noastre să nu poată ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord între mafioţi şi poliţie. Să se ajute în vrumuri de criză, dar acest lucru să fie făcut cu discreţie, pentru ca autorităţile să nu fie puse într-o lumină proastă.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Yakuza, gestul ar fi surprinzător, dar nu este pentru prima oară când poporul japonez este ajutat de mafioţi. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi şi în ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995.
Intr-adevar, o intrebare interesanta, pe care acum ti-o adresez si tie… de ce nu fura japonezii?
Va invit sa va spuneti parerile despre:”De ce nu fura japonezii” intr-un sondaj

Apoi, pe www.porcisme.ro am citit asta:

Mai e nevoie de întrebări?

26.03.2011, de la 8 jumate fix...

Ca iniţiativă, e una deosebită. Ca modalitate de a atrage atenţia către ceea ce facem/putem face cu Mama Gea e iarăşi remarcabil. Ca platformă de socializare, pare să prindă foarte bine. Rămâne întrebarea: cât din ceea ce se face e exteriorizarea unei convingeri şi cât e spectacol?

Nu credeam a ajunge vreodată să laud spărgătorii(mă rog, numai pe cei de nuci)

O fac astăzi, şi chiar cu mândrie, chiar dacă pentru mulţi acest gen de mândrie e cel puţin desuetă. E o mândrie pe care n-o disimulez, n-o ascund, n-o neg: mândria aceea ţinută în cel mai cald colţ al sufletului, în cel mai bine protejat ungher al inimii oricărui individ sănătos- mândria apartenenţei la un neam. Căci despre o astfel de mândrie e vorba aici; despre sentimentul acela că nu eşti singur, că, buni sau răi, ai cui să te raportezi atunci când vorbeşti despre ai tăi; despre siguranţa pe care ţi-o dă fie şi o colibă în care se vorbeşte limba mamei tale şi se fac rugăciuni Dumnezeului către care bunicii ţi-au lipit palmele a rugă;despre dorinţa aceea ascunsă, existentă în fiecare dintre noi, de a ne întoarce, fie şi pentru frânturi de timp, la vatra în care am deschis ochii şi am făcut primii paşi. Nu am altfel de orgolii, nu m-a ros niciodată mândria prostească a afişării propriei persoane ca pe una specială, n-am făcut niciodată(deşi de multe ori am regretat!)gesturi în acest scop, dar, când e vorba de ai mei, în general, mă doare mojicia şi nedreptatea şi minciuna şi umilinţa şi exacerbarea. Şi asta chiar dacă, de puţină vreme, am descoperit că toţi strămoşii mei sunt altceva decât români. Ajunşi în colţul acesta de lume românească, în vremuri grele şi tulburi pentru ei, au mulţumit, uneori şi fără cuvinte, comunităţilor care i-au acceptat şi şi-au crescut urmaşii în spiritul devotamentului faţă de noua lor patrie, al credinţei în Dumnezeu şi al loialităţii faţă de pământul care hrăneşte şi apără şi bucură pe cei ce îl respectă.
Despre hackerii români e vorba în gândurile mele recunoscătoare, acei spărgători care, ieri, au dovedit că, aşa neputincioasă cum pare la prima vedere, noua generaţie e capabilă de gesturi ferme, de atitudini extraordinare, care mă fac să cred că nu totul e pierdut. Şi, în acelaşi timp, ar trebui să dea de gândit autorităţilor române care, zilele trecute, când a avut loc un atac identitar murdar, cu rădăcini oficiale chiar, ministrul nostru de externe zâmbea tâmp pe sticla televizoarelor, minimalizând acte de denigrare făţişă a românilor şi istoriei lor. Ba, mai mult, mai marele şpăgilor din ANAF, instituţie oficială a statului român, găseşte de cuviinţă să ducă mârşăvia mai departe, mutându-l pe asasinul lui Iancu la Abrud, murdărind astfel sufletele moţilor. Dacă s-a vrut a-l da pe neisprăvit pe mâna oştenilor lui Iancu, a fost iarăşi o greşeală, pentru că nu rezolvi o situaţie tensionată adâncind-o, contagiind şi alte zone.
Dar, asta e; atâta ştiu, atâta fac!
Bravo,deci, celor ce, cu vorbe puţine şi fără injurii, au arătat că spiritul lui Iancu n-a murit! Să trăiţi, că ne trebuiţi! Să vegheaţi şi mai departe şi să faceţi dreptate neamului acestuia în locul celor ce,deşi sunt plătiţi s-o facă, uită care le e datoria!
Pentru cei care nu le-au citit mesajul cu care au blocat presa maghiară, iată-l mai jos. Doamne-ajută!

„V-aţi înşelat crezând că la o palmă dată istoriei şi poporului Român (15.03.2011) noi vom întoarce şi celălalt obraz. Conştiinţa naţională ne obligă să luăm măsurile morale pentru ca Eroii Neamului Român să se odihnească în continuare în linişte. I-ati inviat din somnul lor cel vesnic pentru a-i defaima, le-ati profanat mormantul prin dezinformare, si i-ati “spanzurat” crezand in falsa razbunare.
Acesta este raspunsul dat celor care au uitat ca maghiarii reprezinta o minoritate in Romania, celor care inca nu au realizat ca Mihai Eminescu este pretuit la rangul de simbol national, si celor care mai au curaj sa ne tina in propria tara prelegeri de pedeapsa si onoare cand noi inca nu ne-am vinedecat durerea sufleteasca de la pierderea unui campion: Marian Cozma. Odihneasca-se in pace.
Nu vom uita şi nu vom ierta. Puneţi-ne răbdarea la încercare!
Dumnezeu sa fie milostiv cu sufletele voastre. Asa patesc toti cei care gresesc impotriva natiunii romane“.

Cât o fi ONU de mare/Alt'opţiune nu mai are?

Că nu cred că războiul este cea mai umană soluţie pentru ceea ce se întâmplă acum în Libia. Războiul, declanşat în asemenea condiţii mai ales, pare a fi soluţia cea mai facilă pentru hoarda de cruciaţi care s-a năpustit asupra nordului Africii, într-o mult clamată acţiune de eliberare a poporului din sclavia lui Gaddafi. Dacă îmi amintesc bine, şi împotriva lui Saddam Husein au utilizat aceleaşi sloganuri şi s-a dovedit cu totul altceva apoi, iraqienii fiind deja sătui de câtă "libertate" li s-a oferit.
Că Gaddafi este un cretin ce se crede mâna lui Allah pentru arabii lui e adevărat; că o fi paranoic, precum ştim noi cine, o fi şi asta adevărat, că doar discursurile îi sunt aidoma; că o fi adunat, profitând de frica indusă supuşilor, averi fabuloase nu mă îndoiesc. Dar să dai drumul la haita care pare să nu se fi săturat de sângele celor din Bosnia, Afganistan şi Iraq să lovească la discreţie mi se pare prea mult. Iar vor fi distrugeri imense, iar vor plânge copii, iar vor fi mii de victime colaterale,de care se vor spăla pe mâini, fiinţe care nici nu vor conta pentru statisticile oficiale.
Nu e bine ceea ce se întâmplă acolo; era firesc, în condiţiile de azi, ca diplomaţii ONU, crema diplomaţiei mondiale, care mănâncă bani grei din sudoarea naţiunilor pe care le reprezintă, să găsească alte soluţii. Aşa, războiul declanşat acolo nu va face decât să alimenteze şi mai mult opinia unui om simplu care a urmărit demararea ostilităţilor stând la coadă să-şi plătească dările: trebuie să trăiască şi producătorii de arme, trebuie să aibă şi firmele occidentale front de lucru, trebuie să mai experimenteze cei mari arme noi.
Mă întreb câţi papuci au pregătiţi libienii pentru atunci când se vor fi dezmeticit?



Să sperăm că nu se va prelungi(deşi interesele LOR o cer!) şi că pacea va reveni acolo. De dragul oamenilor simpli, care, de obicei, nu contează.

Despre a doua tinereţe....sau a treia?

Ieri, când, din varii motive, n-am apucat să citesc presa locală, găsesc pe forumul edu., unde intru ca să mai văd cine, ce, care şi cum, să-mi salut prietenii şi, de ce nu, să mă mai joc,un topic cu un subiect de la noi.Ăsta. Unii s-au distrat copios. Altora nu le-a venit să credă. Câţiva au analizat situaţia din punct de vedere legal, alţii au scotocit prin sipetul cu morală.Unii au fost pro, alţii contra, unii au postat ca să se afle în treabă...mă rog, ca în vacanţă.
Eu? Ce cred eu? Aş zice că e normal, legal şi moral. În definitiv, omul ar trebui să fie şi premiat, să fie folosit ca material didactic prin cele şcoli pe unde junimea vine numai pentru a mai vedea ce fiţe se mai poartă în materie de gadgeturi ori pentru că altfel are discuţii cu babacii. Omul ăsta îmbătrâneşte frumos, făcându-şi, practic, datoria de fiinţă superioară, de trestie gânditoare veşnic tremurândă într-o lume tot mai înfrigurată şi nevolnică în faţa furtunii. De fapt, omul acesta nu îmbătrâneşte ci se recreează cu fiecare nouă provocare căreia îi răspunde sau pe care şi-o crează tocmai pentru a fi obligat să răspundă. Mai sunt, mai avem bătrâni puternici, înţlepţi şi frumoşi.Naţia îmbătrâneşte tot mai accelerat. Îmbătrâneşte frumos? Hmmmm....