duminică, 12 februarie 2012
Negru peste alb...
Peste oceanul alb care ne-a potopit, o pată neagră. A murit Whitney Houston! Am mai pierdut o frântură de tinereţe. Îmi rămâne, însă, I will always love you! Pentru ea, pentru iubirea mea de tinereţe, pentru mine... Adio, zână a iubirii mele de altădată!
sâmbătă, 11 februarie 2012
Nervi de sâmbătă seara...
E cumplit să ai puţin timp liber şi să nu poţi găsi, pe nici un post tv, altceva decât troiene, troiene,troiene.........Înţeleg, la un buletin de ştiri, la al doilea, menţionări la al treilea şi celelalte, dar mereu,mereu,mereu aceleaşi, aceleaşi, aceleaşi imagini şi vorbe ajung să te revolte. În definitiv, e iarnă. Şi iarna, la noi, pe la jumătatea emisferei nordice, ninge. Şi ninsoarea e uneori mai multă, alteori mai puţină. Şi mai dă şi Crivăţul. Şi mai sunt şi viscole. Şi se mai înfundă drumuri. Că aşa e iarna.
Doar că, în ultima vreme, de când toată lumea se pricepe la toate, iarna ar trebui să vină cu frişcă şi vată de zahăr, iar cetăţenii să facă ultraviolete. Zău! E îngrozitor! E îngrozitor şi ceea ce a făcut iarna pe ogoarele patriei, dar e la fel de îngrozitor să stai tot pe loc, tot pe loc pe teme asta, ca şi cum vremea, sau chiar însuşi Timpul, s-ar fi oprit în loc.
Este extraordinar că lumea îşi arată solidaritatea, e grozav că, măcar la nevoie, ne alăturăm umerii într-un efort de supravieţuire, sunt demni de toată lauda toţi voluntarii care şi-au oferit serviciile pentru scoaterea de sub nămeţi a celor aflaţi la anaghie.
Nu pot să nu mă gândesc, însă, şi la faptul că, deşi oameni în vârstă şi cu scaun la cap, sinistraţii ăştia nu şi-au făcut provizii pentru vreme mai îndelungată, dacă tot ştiau şi ce a fost în 1954 şi fuseseră şi avertizaţi de INM. Cum să rămâi fără alimente, frate, în miez de iarnă? Că eu ştiu că, toamna, ai mei nu mai prididesc să umple cămara cu tot soiul de conserve şi murături, beciul cu cartofi şi mere, podul casei cu grâul şi porumbul de pe pământul pe care-l iubesc ca pe ochii din cap. Aşa făceau bunicii şi părinţii când eram eu copil, aşa fac fraţii mei acum, când tata nu mai e, iar pe mama vor s-o protejeze.
Cum adică tu, om în toată puterea cuvântului, te afişezi pe sticla televizorului în prim plan, acuzând că nu ştiu care autorităţi n-au avut grijă de tatăl tău de 87 de ani şi că nu ştii dacă mai trăieşte, că tu vii de la Bucureşti? Păi n-ai văzut că zona în care locuieşte tata e sub cod portocaliu? De ce n-ai alergat atunci, să-l iei la tine, să-l ţii la căldurică, să-i fii aproape, aşa cum ţi-a fost el, când erai mic? De ce nu i-ai umplut cămara cu tot ce-i trebuie, ca să nu-i fie acum frig şi foame?
Mă îngrozeşte ideea că am degenerat în asemenea hal, încât nu mai avem simţul măsurii. Nici noi, cetăţenii care aşteptăm să ni se dea, să ni se pună la dispoziţie, să ni se rezolve, să ne fie suplinite orice fel de obligaţii, şi autorităţile care s-au obişnuit să fie stăpânii, nu slujbaşii noştri. Fără supărare, EI nu sunt decât la fel de delăsători ca şi noi.
Că gospodarii nu stau să doarmă neîntorşi în timp ce afară-i viscol şi omătul se clădeşte ca un balaur. Moşul şi tata ieşeau la fitece două ore şi azvârleau zăpada ce se oprea direct în uşa de intrarea a casei noastre. Întreţineau mereu cărări spre grajd şi spre şură şi spre şopronul cu lemne. Ba, dacă urgia era atât de cumplită, într-o cămăruţă din spatele casei erau aduse şi animalele din grajd, la căldură şi în siguranţă.
Dar deh, astea sunt vremuri trecute, cu ţărani needucaţi, cu calendarele lor prosteşti şi palmele crăpate de muncă. Acum, toată lumea e deşteaptă, nimeni nu se mai amestecă cu animalele, iar lăpticul vine de la Alimentara.....
miercuri, 8 februarie 2012
Un guvern...ca un tractor
Îmi amintesc multe dintre întâmplările din şcoala la care, uneori prin noroaie până la glezne, alteori prin troiene ce depăşeau gardurile, ajungeam acum foarte mulţi ani în urmă. Copii mulţi, gălăgie, teme mai corect ori mai deţamboulea făcute, unele copiate pe marginea băncii în pauza dinaintea orei, sobe dărâmate, geamuri inundate de flori, profesori mai mereu alţii, învăţătorii ce erau mai stabili, serbări de ziua Republici şi pentru Moş Gerilă, careuri cu pionieri, cules de coada-şoricelului şi măceşe, practică agricolă până la Arhanghel, joacă, oracole, bileţele....mă rog, tot tacâmul caracteristic unei vieţi cât se poate de normale de şcolar.
Zilele acestea îmi amintesc, însă, mai ales, de clasa I şi de un anume tip de relaţie elev-învăţător. Era, printre noi, boboceii abia intraţi în şcoala cu tavane înalte şi clase largi(sau poate doar mi se păreau, cine ştie?), un băiat mai ursuz, mai încet la minte, mai distant, mai morocănos. Niciodată nu ştiai de-i plouă ori ninge, de e flămând ori sătul, de pricepe ori nu pe ce lume se află ori ce trebuie să facă. Nu prea comunica cu noi, greu s-a împrietenit cu doi-trei băieţi,iar doamnei învăţătoare îi arunca priviri fioroase, de animal rănit, gata să sară la beregată. Era, în mintea lui, cel mai aprig duşman, cea mai nesuferită fiinţă, împotriva căreia trebuia să găsească aliaţi. Şi, într-o zi, când Doamna l-a certat, nu mai ştiu pentru ce, pesemne că ceva din "opera" sa nu corespundea cu pretenţiile "lui bau-bau", numai ce-l văd că se ridică în picioare şi, roşu la faţă şi cu vocea schimonosită de furie, îi zice Doamnei:"Tu ai s-o păţeşti. Mă duc eu acasă şi te spun lu' tata, să vie la şcoală să te calce cu tractoru'!" Tatăl lui era tractorist, lucra la SMT din deal, de la CAP, şi omuleţul credea că, în felul acesta, îşi va rezolva micile/marile lui probleme existenţiale.În mintea lui, ascunsă de un păr zburlit azvârlit peste o faţă albită de furie, răzbunarea lua forma unui tractor cu roţi imense, care trebuie s-o turtească pe Doamna noastră.
Zilele acestea am avut iar în faţa ochilor această puerilă idee de răzbunare. Nu pentru că m-aş fi întâlnit cu colegul de atunci şi nici pentru că aş fi ajuns să caut, cu nările fremătând, parfumul copilăriei în trecerea pe lângă zidurile bătrânei mele şcoli, ci pentru că se schimbă guvernul. Asemănarea asta cu călcatul cu tractorul vine, probabil, din felul pueril în care se fac jocurile de culise politice de pe scena unui teatru tot mai dărăpănat şi cu cortinele tot mai ferfeniţite, care lasă la vedere toate zâmbetele fals colaborative şi şuturile pe care şi le aplică...în partea mai puţin cântată de poeţi toţi actoraşii de mâna a noua ce se dau,mă rog, au fost trecute pe afiş ca mari vedete."Aţi urlat că-l vreţi jos pe Boc? N-o mai vreţi pe nuţi? N-aveţi treabă şi v-aţi apucat de stihuri cu ţintă? Cântaţi măscări?-şi-o fi zis, strâmbându-se şi mai rău la figură, din cauza furiei, prezidentu' nost. Aşaaaaa? Ia, serviţi d-aci!" Şi, supărat rău din pricina telefonului primit de la pupila sa(doar a sa???)care l-a înştiinţat că unii-alţii n-o mai vrea p'en govern, ne făcu un tractor, pardon, un govern nou-nouţ dat nouă ca să vedem ce înseamnă răzbunarea prezidenţială.
N-or fi ştiind ăştia povestea cu răzbunarea care e arma...unora?
sâmbătă, 4 februarie 2012
Nici recensămintele nu mai sunt ce au fost...
Nu pot să cred în cifrele ăstora de au anunţat rezultatele recensământului. Nu pot şi pace! Nu înţeleg cum să crească ritmul morţii noastre de fiecare zi în asemenea hal! Nu că n-ar fi condiţii, nu, nici vorbă; au grijă cei mai conducători dintre ai noştri să ne taie mereu raţia de salariu, de mâncare, de căldură, de iubire, de înţelegere, de viaţă în aşa fel încât "trecerea" să fie tot mai neaşteptată, tot mai bruscă,tot mai masivă. Da, ca să nu fie cu supărare, ne oferă ceva compensaţii în schimb: peste vreo 70 de ani vom începe să trăim mai bine, peste vreo 200 vom avea o autostradă, prin 3100 vom avea un sistem educaţional competitiv, iar cândva, după următoarea glaciaţiune, vom fi în stare să ne gospodărim singuri(doar că nu vom mai avea ce gospodări!)
Ştiu cine e vinovat. Nu mă interesează ce interese va fi având(deocamdată!)Ştiu însă că rezultatele acestea sunt mincinoase şi demonstrează superficialitate, incompetenţă, inconştienţă chiar. Nu se poate, în plină epocă postmodernă, să nu fii capabil să îţi numeri oamenii! Au făcut-o funcţionarii faraonilor cu mii de ani în urmă; o făceau perşii şi romanii cu seriozitate şi exactitate şi rigoare; au făcut-o foarte bine bieţii dascăli români cărora le îngheţau toate alea la început de an, înotând prin troiene şi ferindu-se de câini(e drept, ăstora le mai "scăpau" niscai oi urcate în podul şurii,viţei băgaţi pe sub pat ori purcei strecuraţi printre câlţi în oboroace ce păreau uitate de vreme!)în perioada comunistă.Doar acum nu se mai poate înregistra nimic corect. Pentru că nimic nu e cum trebuie în Ţara asta bătută de bunul Dumnezeu cu politicieni-trestie şi protipendadă-Om de Tablă. Nici şcoala, nici doctorul, nici gospodăria, nici sufletul omului. Toate-s...ca să fie, acolo, nu cum ar trebui, aşezate pe temelii zdravene, care să le asigura forţa de a trece peste intemperii, peste vremi şi peste vremuri, şi de a rezista pentru generaţii. Nuuuuuuuuuu......toate se fac de mântuială, spoindu-se pe dinafară mizeria acumulată în decenii de acum, afişându-se pe sticla televizoarelor monumente de superficialitate, de puturoşenie, de aroganţă, de prostie, de indolenţă, de manelizare, de prostituţie de toate felurile. Hei-rup, trosc-pleosc, ura şi la gară!
Este inadmisibil să nu ştii câţi oameni ai în ograda ta şi câţi ai alungat dincolo de gard prin incompetenţă, nesimţire şi impotenţă! Este imoral să pretinzi corectitudine când dovedeşti că incorectitudinea a devenit lege de stat! Este inuman să îţi baţi joc până şi de această maşinărie a unui recensământ din care ieşim ajustaţi în funcţie de cine ştie ce şi ale cui interese!
vineri, 3 februarie 2012
Nu înţeleg şi pace!
Băi, acu chiar că nu mai poooooot! Ăştia de la tembeliziuni au probleme. Grave. Multe. Mari. Auzi, Doamne, câtă gălăgie pentru niţică zăpadă şi pentru ceva ger. De parcă am fi în iulie, Doamne iartă-mă, s-au umplut uliţele de troiene şi nu ne putem urni din loc de atâta minunea!!!!!!!!!
E februarie, oameni buni! E făurar! E vremea iernii, gerului, Crivăţului, troienelor. Ce-aveţi, de vă isterizaţi aşa? Măiculiţa mea, cât au mai măsurat trei fire de omăt, cât le-au mai înţepenit gâturile uitându-se în zare după niscai fuioare de viscol, cât au mai turbat oamenii întrebându-i, idiot, cum se simt? O bătrână se plângea că o oboseşte zăpada. Alta că e prea mult alb. Un moş era furios că"Primăria,domle, primăria" nu ştiu ce n-a măturat... Doamne, cum ne transformăm, încet, într-o turmă de handicapaţi!!!! De cerşetori! De impotenţi! Că guralivi suntem dintotdeauna.
Unde e lumea copilăriei mele? Cu omăt de doi metri prin ogradă, de-i vedeam numai cuşma moşului mişcându-se pe deasupra tunelurilor albe săpate înspre grajdul vitelor ori după lemne, către şopronul unde, vara, făceam cucoşi din grăunţe(acu's popcorni,de!) Doar cuşma i se mai vedea. Omete uriaşe erau şi pe câmp, pe unde scurtam drumul de la şcoală, făcând bulgări urieşeşti pe ogoare, momâi imense la care împingeam câte doi-trei, de ajungeam acasă lac de transpiraţie. Şi îngheţa bocnă heleşteul lui moş Nitraş, ăla în care, toamna, toţi gospodarii de pe uliţă azvârleau butoaie mari, cu curechi, dar mai ales cu pepeni(castraveţii-s ăştia pe la noi, prin Bucovina!) ca să se mureze bine până hăt încolo, către Paşti. Şi-l călăream, heleşteul, cu sănii, cu patine, cu schiuri meşterite de vreun bunic printr-un colţ de şopron! Şi, uneori, ne mai prindea el, heleşteul, în căngile lui de gheaţă şi atunci ţipau copiii şi se adunau ceva vecini de scoteau pe chioru' care nu văzuse spuza verde ce se strecura pe sub gheaţa subţire de către margine, acolo unde era un izvor şi unde, de obicei, ştiam că n-aveam ce căuta. Mai ajungeam în nămeţi cu săniile, mai rămâneam priponiţi în câte un gard de sârmă ghimpată ce marca graniţa dintre ţarini şi drum, ne mai alegeam cu câte un cucui, ori braţ rupt, ori cap spart, ori picior răsucit, dar nimeni nu se isteriza!!! Toate întâmplările, şi zilele, şi accidentele, şi bunele, şi relele erau luate ca atare, se găseau soluţii rapid, uneori se mai lăsa şi cu câte-o chelfăneală aplicată de părinţi celor ce nu ştiau să-şi aibă de grijă, şi viaţa mergea mai departe firesc, cu zilele şi nopţile la fel de frumoase şi unele, şi altele, cu clăci de scărmănat lână şi poveşti cu haiduci, cu stative ale căror vatale se auzeau bătând până târziu, în crucea nopţilor ce muşcau cu dinţii lor de ger din pereţii şi acoperişurile caselor, cu brăduţi plini de panglici şi flori de hârtie creponată aburcaţi în vârf de prăjini pe la porţile celor al căror nume se sărbătorea conform calendarului(şi, Doamne, ce de Ioni şi ce de sărbători dedicate lor!)...Mă tem că lumea aceasta extraordinară moare, şi nici măcar foarte încet, şi doar eu nu mă isterizez la auzul prognozei meteo dintr-o lună a lui Făurar! Ba nu, mai sunt încă ţăranii, ţăranii aceia veritabili, care se bucură de troienele din iarnă aşa cum se bucură de mările de grâu unduitor de peste vară, ori de lanurile de popuşoi auriu de la început de octombrie. Dar....câţi mai sunt?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)