A neamului meu, nene Marko!

Da, nene(ca "Domni" au fost ai noştri, Ştefan şi Vlad şi Mircea şi Mihai, da, nene Marko,al neamului meu românesc este pământul Transilvaniei! Ziceţi voi ce,cât, cum şi pe unde vreţi, adevărul nu-l veţi putea măslui, oricât aţi vrea să-l ascundeţi sub preş. Neamul ăsta de opincari valahi, pe care i-aţi umilit cât, cum şi când aţi vrut, este proprietarul de drept al pământului pe care l-a udat cu sudoarea muncilor de peste an şi cu sângele izbucnit în urma loviturilor de bici cu care i-au răsplătit grofii voştri venetici. Neamul acesta batjocorit de toţi cei pe care i-a primit la vatra sa s-a încăpăţânat să nu moară, aşa cum aţi fi vrut, a fost îndărătnic şi s-a ţinut cu ghearele şi cu dinţii de ceea ce a fost al moşilor săi. Nu vă faceţi iluzii; chiar dacă pare că doarme, că nu ştie pe ce lume trăieşte, neamul acesta va mai fi capabil, încă o dată şi încă o dată, de câte ori fi-va nevoie, să vă arate de ce e în stare şi în nădragii cui va trânti cu opinca. Nu vă întindeţi mai mult decât e cazul s-o facă nişte unii ce se pretind a fi civilizaţi; s-ar putea ca, în curând, să aveţi surpriza să constataţi că nu mai suntem dispuşi să răbdăm insultele pe care ni le adresaţi în propria noastră ogradă. Ne cereţi să uităm ce-a fost şi să mergem înainte? Cu cei care l-au spânzurat pe Iancu mai an? Cu cei care se simt deranjaţi de faptul că trebuie să cunoască limba oficială a ţării care-i hrăneşte de bune sute de ani? Cu cei care au înlocuit drapelul naţional românesc cu altul străin pe clădirile publice? Cu cei care nu prididesc să ne încerce răbdarea adresându-ne injurii şi înjosindu-ne în ochii lumii întregi? Nuuuu, nene Marko! Ajunge! Există o limită în toate şi voi aţi depăşit-o de multă vreme. Noi am iertat, dar de uitat nu avem voie. Nu ne lasă sufletele celor ucişi la Ip şi la Moisei, la Tresnea şi La Furci, la Timişoara şi la Ghimeş, de fapt pe fiecare brazdă ardeleană. Nu ne lasă nici Blajul, nici Abrudul, nici Zarandul, nici Bistriţa, nici o firimitură din pământul nostru să uităm. Aveţi grijă, dară! Nu întindeţi coarda dincolo de baierile răbdării, că nu se ştie ce va fi! Nu ne mai daţi lecţii la noi acasă. Faceţi-vă câte şcoli şi teatre şi spitale de/cu/în limba maghiară, dar nu pe spatele statului român, nu cu banii noştri şi nu pe spinarea noastră. Şi, mai ales, nu pe memoria noastră colectivă, nu pe martirii şi suferinţa noastră, nu jucându-vă cu răbdarea şi toleranţa noastră prosteşti de largi. Ajunge!