Resuscitare....resurecție....reînviere....Să fie posibil?

Cat de lunga linisteeeee.....

Oooopssss! Ce de ani de când m-am rătăcit printre mărunțișurile vieții și am uitat de spațiul acesta! Asta îmi aduce aminte de anii adolescenței, când m-am apucat de o mie de ori de scris un jurnal și am uitat de o mie și una de ori de el....cuvinte împrăștiate prin tot soiul de caiete și carnețele, însemnări răzlețe care s-au pierdut cine știe pe unde....Nu mai e la fel casa părintească... nu mai sunt lucrurile la locul în care erau puse în copilăria mea...Au trecut anii, s-au îngălbenit filele de caiete școlărești și s-a șters cerneala cu care mânuța unui copil zgâria semne și desene...Casa a întinerit, căci noul stăpân, fratele mai mic al adolescentei ce-și punea, cândva, viața între file, i-a dat o noua viață și, odată cu asta, o nouă înfățișare. Mama, însă, imi e inca agera si prezenta ei, ca si multe dintre lucrurile tatei, ma mai arunca, din cand in cand, in tezaurul cu amintiri al unei copilarii de vis....
Ce-ar fi sa ma reapuc de postat pe aici? Doar asa, ca sa nu moara niste ganduri, niste trairi, niste idei...Asa voi gasi un refugiu dragut ca sa ma ascund de o lume tot mai urata, tot mai haina, tot mai rece si mai rea....Vom vedea...

Onor la Tricolor!

Dincolo de ai mei,ai noştri şi ai oricărora dintre ei, sunt Eroii! Dincolo de realizări şi aspiraţii individuale, sunt idealurile unui neam străvechi! Dincolo de mine, de tine, de noi şi de oricare dintre ei, este Patria! Dincolo de însemne electorale şi de diplome dobândite cu muncă, ori cu prieteni, sunt simbolurile Ei! Onor la Tricolor,azi! Măcar azi! Măcar o fracţiune de suflet! Măcar o fluturare de gând! Proclamată prin Legea nr. 96/1998, sărbătorită în fiecare an la data de 26 iunie,Ziua drapelului naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul Revoluţionar a decretat ca tricolorul să reprezinte principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnificând verticalitatea, iar cifra trei este numărul perfect. "Iar când fraţilor m-oi duce De la voi şi-o fi să mor Pe mormânt atunci să-mi puneţi Mândrul nostru tricolor" Ciprian Porumbescu, 1883

Iarăşi doliu...

Prima dată am auzit despre război de la tata. Era vară şi o căldură toropitoare cuprinsese Valea Sucevei. Nici greierii nu mai aveau vlagă să ţârâie prin iarbă. Nici păsările nu se mai auzeau dinspre pădure.Nici vite nu-şi mai zdrăngăneau clopotele făcute din vechi cutii de conserve. Nici oamenii nu se mai vedeau, printre valurile tremurânde ale arşiţei, pe ogoarele mirosind a fân proaspăt culcat la pământ. Cu toţii, oameni şi vite şi păsări şi insecte, se ascundeau de vipie pe te miri unde, în aşteptarea unei dâre de nor, ori a unei adieri de vânt. S-ar fi dus, oamenii şi vitele, în pădurea ce mirosea a răcoare, doar că între ei şi intunericul de sub frunze de ulmi şi fagi şi frasini şi tei erau trei rânduri de gard de sârmă ghimpată şi nici urmă de poartă ori portiţă. Doar păsările şi insectele nu ţineau seama de asta şi mă făceau să-mi doresc să am aripi şi să zbor şi să nu fiu îngrădită(eram prea copil ca să înţeleg cât de îngrădită eram) În asemenea ceasuri de linişte şi de hodină, glsul tatei, încet, ca să nu trezească din somn meritat pe cosaşii de alături ori pe ajutoarele lor, îmi povestea despre altă vară în care, copil fiind, urmărea traiectoriile roşii ale obuzelor pe cerul senin al nopţilor din 1941, ori număra bubuiturile tunurilor din pădure ori de pe Suceava în timpul zilelor, despre primii soldaţi morţi pe care i-a văzut(sunt îngropaţi în cimitirul satului şi în fiecare primăvară mame,ori soţii, ori fiice, ori drăguţe ale unora dintre ai noştri neîntorşi de pe front le împrospătează mormintele "că doar şi ei sunt copiii unor mame ce n-au mai ştiut de ei şi li s-or fi uscat lacrimile de dor"), despre invazia ruşilor, despre caii şi vitele luate de prin bătături de aceştia, despre pătrăţelele de ciocolată primite de la soldaţii nemţi care miroseau a parfum(ruşii mirosind a "holercă"), despre refugiul de la Dersca, despre tifos şi moarte, despre foame şi frică... E iarăşi 22 iunie...şi iarăşi nu avem România dodoloaţă...şi iarăşi privim către Nistrul dinspre Răsărit şi dinspre Miazănoapte...şi iarăşi ne răsună în urechile sufletului şi par să rupă baierile acestuia cuvintele unui Ion: "V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi, Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc. Ostaşi, Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. Ostaşi, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!" Cine mai ştie? Cui îi mai pasă?

Oooofffff! Când vom fi asemeni lumii?

Ieri mi s-a întâmplat, la mine acasă, în oraşul în care trăiesc de zeci de ani, ruşine de lumea în care trăiesc. O ruşine ascunsă naiv după o ridicare din umeri. O ruşine poleită cu un zâmbet tâmp, de om prins cu mâţa-n sac. O ruşine disimulată într-o mirare prost vopsită în roşul obrajilor. Am însoţit, împreună cu o colegă, un grup de profesori europeni veniţi într-o vizită de studiu finanţată din bani europeni. M-a rugat inspectorul pe programe şi proiecte să le spun câteva cuvinte despre oraş, despre cetate, despre lumea în care trăim. Am fost la cetate şi s-au arătat interesaţi de arhitectură şi impresionaţi de faptul că s-au obţinut bani pentru restaurare(e drept, nu le-am mai spus că la noi, din păcate, costă mai mult avizele şi studiile predecesoare decât lucrarea în sine!). I-am condus pe uliţele satului bucovinean restaurat în imediata apropiere a cetăţii şi au făcut numeroase fotografii, au pus întrebări, au admirat şi casele, şi moara, şi cârciuma, şi bisericuţa adusă de la Vama, şi scenele ce reconstituie marile momente ale trecerii omului prin lume. Liniştea din Muzeul Satului Bucovinean, frumuseţea şi armonia arhitecturii ţărăneşti sănătoase şi practice, soarele generos şi politeţea lor ne-au făcut să ne simţim excelent. Noi, cel puţin. Am revenit în centrul oraşului. Le-am prezentat clădirea Prefecturii, pe cea a muzeului de istorie, catedrala catolică, le-am vorbit despre "mica Europa" pe care o reprezintă Bucovina în general. Au pus întrebări despre structura etnică, despre confesiunile religioase, despre sărbătoarea de ieri şi semnificaţia ei, le-am arătat mica statuie reprezentându-l pe Ioan Paul al II lea. A fost frumos. Interesant. Încurajator. Simţeam că, deşi într-un timp foarte scurt, i-am făcut să înţeleagă o frântură din ceea ce suntem Stăteam în parcul din faţa Prefecturii.Au primit sticle de apă. Dorna. Reci, aburite erau sticlele. Au băut cu poftă, însetaţi, toropiţi de căldură. Domnul din Croaţia, masiv, a terminat-o dintr-o suflare.A rotit ochii după un coş de gunoi. Unul era chiar sub nasul lui. Am crezut că nu l-a văzut. I-am cerut să-mi dea pet ul, să îl arunc eu la coş. A făcut-o imediat, urmărindu-mă. Am pus plasticul în coşul mare şi gol. A făcut ochii mari: nu selectaţi gunoiul? m-a întrebat. Am zâmbit tâmp, am ridicat din umeri şi, cu glasul aproape mort, am şoptit: încă nu.

Dumnezeu să te odihnească în Rai, Mareşale!

Da, acolo meriţi a-ţi odihni sufletul zbuciumat pentru un neam care nu te-a meritat. Şi, poate de acolo, de dincolo de iarba ce-ţi creşte azi din trup şi de peste hotarul eternităţii, vei mai îndemna neamul acesta încă o dată: Români! Vă ordon: întregiţi-vă ţara! La 130 de ani de la naştere(2 iunie 1882) şi la 66 de la asasinarea ta(1 iunie 1946), Dumnezeu să te ierte şi să ne ierte, Mareşale!

O mai am pe mama, deci azi e ziua mea!!!

Da, e ziua mea! A copilului din mine. A copilului care, într-o formă sau alta,se încăpăţânează să fie nemuritor, a copilului care nu vrea să se despartă de genunchii juliţi, de săniuţa cu care credea că poate ajunge pe tărâmul zmeilor(e drept că, cel puţin o dată, era să ajungă pe tărâmul celălalt), de mirosul de fân proaspăt cosit şi neplouat, de corcoduşele care nu mai ajungeau să se coacă,de mieii cu care învăţam să împung, de bunicii cu chipuri de icoană, de gardurile dărâmate de hoţi ori de vardişti, de lumina palidă a lămpilor cu naft, de perele uscate în cuptor, de cartofii fierţi în coajă mâncaţi împreună cu găinile, de cireşele şterpelite din livada lui Moş Nitraş doar ce se îngălbeneau puţin,care veşnic erau mai bune decât cele din pomii livezii bunicului şi din care doar păsările cerului apucau să mănânce fructe coapte, de patinele cu cheie pe care le-a cumpărat tata pentru copilul care-l făcea fericit la serbările de la Căminul Cultural................... E şi ziua mea, deci, astăzi. Pentru că, atât cât o mai am pe mama, încă n-a dispărut copilul din mine. Pentru că, la început de Cireşar, mi-e dor de copilăria mea modestă, dar atât de plină, atât de frumoasă, atât de vie!Pentru că, în ciuda celor care spun că mă prostesc, nu uit că am fost copil. Şi pentru că, născut într-un tare vechi 1 iunie, astăzi tata ar fi avut 79 de ani! Dumnezeu să te odihnească, tată, acolo unde te-ai dus de multă vreme, şi, dacă vei putea, pune-mi o vorbă bună acolo, sus, ca să fiu sănătoasă şi să mă bucur şi de copilăria, care va fi să fie cândva, a nepoţilor mei!

Acasă, în cealaltă Românie

Cu ceva timp în urmă, aflam de la colege care tocmai ce se întorseseră dintr-o excursie făcută dincolo de Prut, că nici nu merită să mai visăm la România de acolo,pentru că nu mai e Românie, pentru că sunt sufocaţi de ruşi, pentru că nu vor să audă de noi, pentru că nu vor, pentru că...pentru că...M-au durut atunci vorbele acelea care au pângărit florile podurilor de acum 20 de ani. M-au făcut să îmi doresc şi mai mult să văd, să adulmec, să simt eu ce şi cum.
Şi ocazia mi s-a ivit de curând. Am fost la Chişinău! Da, am fost acolo, în cealaltă casă a mea, în "casa cea mare" a inimii mele, în "casa dinspre Răsărit", acolo unde ţin cele mai valoroase comori ale sufletului ce mai păstrează poveştile bunicului despre război şi biruinţe şi retragere şi refugiu şi palme de ţărani basarabeni şi vedre de vin golite în faptul înserării şi flăcări roşii şi ţipete şi suferinţă....
A fost puţin timp, dar baierile înlăuntrului meu au fost să dea pe dinafară de bucurie, de vorbă spusă agale, de accent slav ce înmoaie vorbele dar care susură doina de dor, de verdeaţă inundând oraşul milionar, de Ştefan cel Mare prezent ca niciunde în altă parte, de oameni cu ochi limpezi şi deschişi către lumea în care trăiesc, de naţionalism mai vădit ori mai potolit, de câmpuri izvoditoare de pâine bună, de nuci şi de vii, de soare şi de macarale...
Sunt, acolo, oameni săraci, dar şi oameni bogaţi. Ca şi la noi. Unii bogaţi la minte, mai puţini, alţii bogaţi la portofele(profesorii,ca şi la noi, şi pe colo, dar nu şi pe dincolo). Sunt acolo oameni deznădăjduiţi dar şi oameni încrezători. Poate mai mulţi încrezători decât la noi. Sau poate doar mai puţin plângăcioşi. Sunt acolo tineri şi vârstnici. Ca şi la noi. Sau poate mai mulţi tineri. Sunt acolo de stânga şi de dreapta. Ca şi la noi. Poate mai drepţi. Mai sunt acolo oameni care aşteaptă. La noi...nu prea. La noi doar Sfântu-aşteptă, şi pentru noi, şi pentru ei.
Am înţeles, încă o dată, de parcă mai era nevoie! că ne merităm soarta. N-am făcut nimic pentru ei nici în perioada interbelică(ba da, zice-vor unii, cu gândul la pseudointelectualii pe care i-au trimis autorităţile acolo la reeducare, ca într-un uriaş şi perpetuu batalion disciplinar, şi nu pentru a  ajuta la dezvoltarea reală a societăţii româneşti de acolo!), nu facem nici acum mai nimic...Podurile de flori s-au ofilit şi au fost îngropate în mâlul Prutului, pe trubadurii Aldea Teodorovici i-a "năşit" pentru veşnicie KGBul, de versurile lui Mateevici ai noştri tineri nici n-au auzit, nici n-au chef să audă, vorbele neaoşe româneşti sunt înlocuite de şortcuturi englezeşti în orice spici pe mesenger, nasuri fine se oripilează la mirosul de sudoare muncitorească iar mâinile cremuite şi cu manichiura colorată sunt de-a dreptul îngrozite de perspectiva vreunui fus ori a vreunei greble, slovele ce alcătuiesc cuvintele Patrie, Popor, unitate, cultură, respect provoacă rictusuri de nemulţumire ori de desconsiderare...
Hotel curat, nu luxos(că nu mi-aş fi permis), personal mai mult decât drăguţ şi foarte serviabil, posibilitatea de a mânca excelent pe bani puţini, berea Chişinău-o minune, bomboanele Bucuria cred că vor fi excelent apreciate de elevii mei, sumedenie de gherete de schimb valutar(Dumnezeu să îi ţină sănătoşi pe cei ce trudesc prin ograda Coanei Mari, Europa vreau să zic!), bazar şi firme de renume, limba română vorbită de foarte mulţi(mi s-a răspuns frumos şi politicos şi de cei pe care, cu secunde înainte i-am auzit vorbind ruseşte şi de la care m-aş fi aşteptat la cine ştie ce grimase), culori tari, miros de verde crud încă, langoşi cu brânză, amestec de construcţii de epocă imperială cu hidoase blocuri comuniste, aleea clasicilor cu flori proaspete la bustul lui Vieru şi buchet de mireasă la picioarele lui Ştefan Vodă......o lume minunată pe care deja îmi doresc s-o văd din nou.

O fi ajuns Robin Gibb în raiul care-i părea, cândva, prea larg?

Adolescenţa din sufletul meu a mai pierdut o frântură....E o frântură sensibilă, purtată către raiul pe care îl creionau, cândva, trei băieţi din cealaltă parte a Pământului: Bee Gees. Brothers Gibb. M-am şi îndrăgostit, cu toată forţa primei iubiri, pe ritmurile lor. Nu i-am mai ascultat de multă vreme...se duc unul câte unul...ca şi dragostea mea de tinereţe...dar nici dragostea aceea vulcanică şi nici tripleta australiană nu se şterge din memoria mea afectivă. Fie-i ţărâna uşoară lui Robin Gibb!

Rămas bun, Florin Constantiniu!

Aprilie e primăvară, e lumină, e frunză verde... Sunt flori de liliac şi mâţişori de salcie. Sunt Floriile. E, de cele mai multe ori, Învierea. Sunt atâtea motive de bucurie!

            Aprilie trecut a fost unul trist însă. Pentru Români, pentru Istorie, pentru Adevăr: s-a stins Florin Constantiniu! A luat cu el verbul săltăreţ, abordarea molcomă a faptelor, şfichiuiala fină a ironiei, sinceritatea celui ce nu are nimic de pierdut, sfătoşenia bunicului ce spune snoave nepoţilor. Mi-a luat bucuria cu care aşteptam un nou volum al său, o nouă abordare a unei probleme, o nouă poveste despre şi cu ai mei. Lumea mea şi a elevilor mei(nu-i aşa, Emi?) e acum mai săracă. 

Pregătirea pentru Paşti şi alte multe şi neînsemnate mărunţişuri a făcut ca trecerea lui să treacă parcă pe nesimţite, cu decenţa şi modestia de care dădea dovadă, asemeni tuturor seniorilor culturii româneşti.

Fie-i ţărâna uşoară şi veşnicia să-l treacă pe răbojul neuitaţilor!

Şi, pentru cei care au urechi de auzit, ar trebui să luăm aminte la vorbele acestui om pentru care a fi roman a fost un privilegiu şi nu o pricină de ruşine: "Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii"

Je suis d'accord,Monsieur!!!!!

Aroganţi, plini de ifose, superiori, egoişti, superficiali, distanţi, departe de noi, ceilalţi muritori, aşa i-am perceput pe la puţinele întâlniri în care i-am avut parteneri. Am crezut că e doar o impresie strict personală. Se vede că nu, că fiorul rece pe care l-am simţit în faţa privirilor lor e întemeiat. Ştie el Depardieu ce spune!

A neamului meu, nene Marko!

Da, nene(ca "Domni" au fost ai noştri, Ştefan şi Vlad şi Mircea şi Mihai, da, nene Marko,al neamului meu românesc este pământul Transilvaniei! Ziceţi voi ce,cât, cum şi pe unde vreţi, adevărul nu-l veţi putea măslui, oricât aţi vrea să-l ascundeţi sub preş. Neamul ăsta de opincari valahi, pe care i-aţi umilit cât, cum şi când aţi vrut, este proprietarul de drept al pământului pe care l-a udat cu sudoarea muncilor de peste an şi cu sângele izbucnit în urma loviturilor de bici cu care i-au răsplătit grofii voştri venetici. Neamul acesta batjocorit de toţi cei pe care i-a primit la vatra sa s-a încăpăţânat să nu moară, aşa cum aţi fi vrut, a fost îndărătnic şi s-a ţinut cu ghearele şi cu dinţii de ceea ce a fost al moşilor săi. Nu vă faceţi iluzii; chiar dacă pare că doarme, că nu ştie pe ce lume trăieşte, neamul acesta va mai fi capabil, încă o dată şi încă o dată, de câte ori fi-va nevoie, să vă arate de ce e în stare şi în nădragii cui va trânti cu opinca. Nu vă întindeţi mai mult decât e cazul s-o facă nişte unii ce se pretind a fi civilizaţi; s-ar putea ca, în curând, să aveţi surpriza să constataţi că nu mai suntem dispuşi să răbdăm insultele pe care ni le adresaţi în propria noastră ogradă. Ne cereţi să uităm ce-a fost şi să mergem înainte? Cu cei care l-au spânzurat pe Iancu mai an? Cu cei care se simt deranjaţi de faptul că trebuie să cunoască limba oficială a ţării care-i hrăneşte de bune sute de ani? Cu cei care au înlocuit drapelul naţional românesc cu altul străin pe clădirile publice? Cu cei care nu prididesc să ne încerce răbdarea adresându-ne injurii şi înjosindu-ne în ochii lumii întregi? Nuuuu, nene Marko! Ajunge! Există o limită în toate şi voi aţi depăşit-o de multă vreme. Noi am iertat, dar de uitat nu avem voie. Nu ne lasă sufletele celor ucişi la Ip şi la Moisei, la Tresnea şi La Furci, la Timişoara şi la Ghimeş, de fapt pe fiecare brazdă ardeleană. Nu ne lasă nici Blajul, nici Abrudul, nici Zarandul, nici Bistriţa, nici o firimitură din pământul nostru să uităm. Aveţi grijă, dară! Nu întindeţi coarda dincolo de baierile răbdării, că nu se ştie ce va fi! Nu ne mai daţi lecţii la noi acasă. Faceţi-vă câte şcoli şi teatre şi spitale de/cu/în limba maghiară, dar nu pe spatele statului român, nu cu banii noştri şi nu pe spinarea noastră. Şi, mai ales, nu pe memoria noastră colectivă, nu pe martirii şi suferinţa noastră, nu jucându-vă cu răbdarea şi toleranţa noastră prosteşti de largi. Ajunge!

Doar priveşte. Şi ajunge.

Uneori rămâi fără cuvinte. Nici nu e nevoie de ele; ceea ce vezi şi ceea ce simţi trece dincolo de cuvinte. Ca urmare, mă mulţumesc să-i urmăresc de nenumărate ori şi să mă gândesc la cât de frumoasă poate fi viaţa. Iată:

Trecut-au anii...

...ca nouri lungi pe şesuri... Nu mi-a trecut încă starea aceea de nemulţumire, de tristeţe, de supărare pe toţi şi pe toate....Nu e depresie, mulţumesc bunului Dumnezeu că nu cunosc asemenea stare, dar e o intensă tristeţe pricinuită de sentimentul neputinţei...Nu pot opri timpul! Nu pot nici măcar să încetinesc curgerea lui! Nu pot coborî din maşinăria vieţii să fac, fie şi nepermis, un popas! Nu pot să spun că nu simt că trece, că mă îmbătrâneşte, că mă devorează, căci o simt în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiece dimineaţă în caredeşi nu vreu, mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei. Cum se vede viaţa de la jumătate de veac? Hmmmmmm....Ceea ce am lăsat în urmă nu e nici mult, nici măreţ, nici ieşit din comun- o adolescenţă trăită frumos şi intens într-o lume care dispare, din nefericire;un optimism maladiv uneori; o tinereţe care m-a azvârlit în meandrele vieţii, oferindu-mi posibilitatea de a intra în lume cu fruntea sus, fără artificii ori debite;o încredere iremediabilă, idioată, aş putea spune,în oameni; o familie normală, fără fiţe şi mofturi; o profesie pe care o iubesc şi spre care m-aş îndrepta de încă zece ori dacă aş avea ocazia s-o iau de la capăt;mai ales doi copii minunaţi, doi oameni sănătoşi la trup şi la minte, doi stropi din sufletul meu dăruiţi lumii şi despre care pot spune, cu mândrie: copii ca ai mei nu are orişicine! Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru tot ceea ce mi-a dat până acum şi rămân la convingerea că cineva, acolo, sus, mă iubeşte mai mult decât pe alţii şi că mi-a dat ca protector pe Sf. Ioan Botezătorul, căci sunt născută în ziua aflării capului său! Ar fi trebuit să mă cheme Ioana, dar ai mei au preferat să păstreze tradiţia familiei şi să mă numească precum pe prima născută din familiile fiecărui frate/soră a tatălui meu. Nu e rău nici aşa... Gata. Mă podidesc amintirile şi...alte gânduri pentru jumătatea mea de secol altădată...

La căpătâi de istorie

Trece istoria pe lângă noi şi nu prea apucăm să ne dăm seama. Trec nu doar anii. Trec şi oamenii, mici ori mari, bogaţi ori vai de capul lor, drapţi ori mincinoşi, demni ori laşi...Omătul iernilor, iarba grasă de peste vară ori frunzişul toamnelor vor acoperi cu culorile lor micile lăcaşuri peste care vreun preot va fi stropind cu agheasmă, închizând în lut existenţe mai mult ori mai puţin efemere. Unii pleacă tăcuţi, modeşti, neştiuţi de nimeni. Alţii pleacă cu alai, vacarm, opulenţă afişată ostentativ...De cele mai multe ori cei dintâi sunt adevărate comori pe care, din varii motive, nu apucăm să le cunoaştem şi nici să le preţuim cum se cuvine. Şi, mai devreme sau mai târziu vom regreta absenţa lor şi neputinţa ori neştiinţa noastră în a-i folosi ca dovezi vii ale unui trecut ce nu trebuie uitat. A plecat dintre noi, tăcut şi sigur decepţionat de libertatea pentru care a luptat şi pe care sigur altfel şi-a imaginat-o, Gavril Vatamaniuc! Fie-i ţărna uşoară şi bunul Dumnezeu să-i dea liniştea şi dreptatea pe care o merită!

Negru peste alb...

Peste oceanul alb care ne-a potopit, o pată neagră. A murit Whitney Houston! Am mai pierdut o frântură de tinereţe. Îmi rămâne, însă, I will always love you! Pentru ea, pentru iubirea mea de tinereţe, pentru mine... Adio, zână a iubirii mele de altădată!

Nervi de sâmbătă seara...

E cumplit să ai puţin timp liber şi să nu poţi găsi, pe nici un post tv, altceva decât troiene, troiene,troiene.........Înţeleg, la un buletin de ştiri, la al doilea, menţionări la al treilea şi celelalte, dar mereu,mereu,mereu aceleaşi, aceleaşi, aceleaşi imagini şi vorbe ajung să te revolte. În definitiv, e iarnă. Şi iarna, la noi, pe la jumătatea emisferei nordice, ninge. Şi ninsoarea e uneori mai multă, alteori mai puţină. Şi mai dă şi Crivăţul. Şi mai sunt şi viscole. Şi se mai înfundă drumuri. Că aşa e iarna. Doar că, în ultima vreme, de când toată lumea se pricepe la toate, iarna ar trebui să vină cu frişcă şi vată de zahăr, iar cetăţenii să facă ultraviolete. Zău! E îngrozitor! E îngrozitor şi ceea ce a făcut iarna pe ogoarele patriei, dar e la fel de îngrozitor să stai tot pe loc, tot pe loc pe teme asta, ca şi cum vremea, sau chiar însuşi Timpul, s-ar fi oprit în loc. Este extraordinar că lumea îşi arată solidaritatea, e grozav că, măcar la nevoie, ne alăturăm umerii într-un efort de supravieţuire, sunt demni de toată lauda toţi voluntarii care şi-au oferit serviciile pentru scoaterea de sub nămeţi a celor aflaţi la anaghie. Nu pot să nu mă gândesc, însă, şi la faptul că, deşi oameni în vârstă şi cu scaun la cap, sinistraţii ăştia nu şi-au făcut provizii pentru vreme mai îndelungată, dacă tot ştiau şi ce a fost în 1954 şi fuseseră şi avertizaţi de INM. Cum să rămâi fără alimente, frate, în miez de iarnă? Că eu ştiu că, toamna, ai mei nu mai prididesc să umple cămara cu tot soiul de conserve şi murături, beciul cu cartofi şi mere, podul casei cu grâul şi porumbul de pe pământul pe care-l iubesc ca pe ochii din cap. Aşa făceau bunicii şi părinţii când eram eu copil, aşa fac fraţii mei acum, când tata nu mai e, iar pe mama vor s-o protejeze. Cum adică tu, om în toată puterea cuvântului, te afişezi pe sticla televizorului în prim plan, acuzând că nu ştiu care autorităţi n-au avut grijă de tatăl tău de 87 de ani şi că nu ştii dacă mai trăieşte, că tu vii de la Bucureşti? Păi n-ai văzut că zona în care locuieşte tata e sub cod portocaliu? De ce n-ai alergat atunci, să-l iei la tine, să-l ţii la căldurică, să-i fii aproape, aşa cum ţi-a fost el, când erai mic? De ce nu i-ai umplut cămara cu tot ce-i trebuie, ca să nu-i fie acum frig şi foame? Mă îngrozeşte ideea că am degenerat în asemenea hal, încât nu mai avem simţul măsurii. Nici noi, cetăţenii care aşteptăm să ni se dea, să ni se pună la dispoziţie, să ni se rezolve, să ne fie suplinite orice fel de obligaţii, şi autorităţile care s-au obişnuit să fie stăpânii, nu slujbaşii noştri. Fără supărare, EI nu sunt decât la fel de delăsători ca şi noi. Că gospodarii nu stau să doarmă neîntorşi în timp ce afară-i viscol şi omătul se clădeşte ca un balaur. Moşul şi tata ieşeau la fitece două ore şi azvârleau zăpada ce se oprea direct în uşa de intrarea a casei noastre. Întreţineau mereu cărări spre grajd şi spre şură şi spre şopronul cu lemne. Ba, dacă urgia era atât de cumplită, într-o cămăruţă din spatele casei erau aduse şi animalele din grajd, la căldură şi în siguranţă. Dar deh, astea sunt vremuri trecute, cu ţărani needucaţi, cu calendarele lor prosteşti şi palmele crăpate de muncă. Acum, toată lumea e deşteaptă, nimeni nu se mai amestecă cu animalele, iar lăpticul vine de la Alimentara.....

Un guvern...ca un tractor

Îmi amintesc multe dintre întâmplările din şcoala la care, uneori prin noroaie până la glezne, alteori prin troiene ce depăşeau gardurile, ajungeam acum foarte mulţi ani în urmă. Copii mulţi, gălăgie, teme mai corect ori mai deţamboulea făcute, unele copiate pe marginea băncii în pauza dinaintea orei, sobe dărâmate, geamuri inundate de flori, profesori mai mereu alţii, învăţătorii ce erau mai stabili, serbări de ziua Republici şi pentru Moş Gerilă, careuri cu pionieri, cules de coada-şoricelului şi măceşe, practică agricolă până la Arhanghel, joacă, oracole, bileţele....mă rog, tot tacâmul caracteristic unei vieţi cât se poate de normale de şcolar. Zilele acestea îmi amintesc, însă, mai ales, de clasa I şi de un anume tip de relaţie elev-învăţător. Era, printre noi, boboceii abia intraţi în şcoala cu tavane înalte şi clase largi(sau poate doar mi se păreau, cine ştie?), un băiat mai ursuz, mai încet la minte, mai distant, mai morocănos. Niciodată nu ştiai de-i plouă ori ninge, de e flămând ori sătul, de pricepe ori nu pe ce lume se află ori ce trebuie să facă. Nu prea comunica cu noi, greu s-a împrietenit cu doi-trei băieţi,iar doamnei învăţătoare îi arunca priviri fioroase, de animal rănit, gata să sară la beregată. Era, în mintea lui, cel mai aprig duşman, cea mai nesuferită fiinţă, împotriva căreia trebuia să găsească aliaţi. Şi, într-o zi, când Doamna l-a certat, nu mai ştiu pentru ce, pesemne că ceva din "opera" sa nu corespundea cu pretenţiile "lui bau-bau", numai ce-l văd că se ridică în picioare şi, roşu la faţă şi cu vocea schimonosită de furie, îi zice Doamnei:"Tu ai s-o păţeşti. Mă duc eu acasă şi te spun lu' tata, să vie la şcoală să te calce cu tractoru'!" Tatăl lui era tractorist, lucra la SMT din deal, de la CAP, şi omuleţul credea că, în felul acesta, îşi va rezolva micile/marile lui probleme existenţiale.În mintea lui, ascunsă de un păr zburlit azvârlit peste o faţă albită de furie, răzbunarea lua forma unui tractor cu roţi imense, care trebuie s-o turtească pe Doamna noastră. Zilele acestea am avut iar în faţa ochilor această puerilă idee de răzbunare. Nu pentru că m-aş fi întâlnit cu colegul de atunci şi nici pentru că aş fi ajuns să caut, cu nările fremătând, parfumul copilăriei în trecerea pe lângă zidurile bătrânei mele şcoli, ci pentru că se schimbă guvernul. Asemănarea asta cu călcatul cu tractorul vine, probabil, din felul pueril în care se fac jocurile de culise politice de pe scena unui teatru tot mai dărăpănat şi cu cortinele tot mai ferfeniţite, care lasă la vedere toate zâmbetele fals colaborative şi şuturile pe care şi le aplică...în partea mai puţin cântată de poeţi toţi actoraşii de mâna a noua ce se dau,mă rog, au fost trecute pe afiş ca mari vedete."Aţi urlat că-l vreţi jos pe Boc? N-o mai vreţi pe nuţi? N-aveţi treabă şi v-aţi apucat de stihuri cu ţintă? Cântaţi măscări?-şi-o fi zis, strâmbându-se şi mai rău la figură, din cauza furiei, prezidentu' nost. Aşaaaaa? Ia, serviţi d-aci!" Şi, supărat rău din pricina telefonului primit de la pupila sa(doar a sa???)care l-a înştiinţat că unii-alţii n-o mai vrea p'en govern, ne făcu un tractor, pardon, un govern nou-nouţ dat nouă ca să vedem ce înseamnă răzbunarea prezidenţială. N-or fi ştiind ăştia povestea cu răzbunarea care e arma...unora?

Nici recensămintele nu mai sunt ce au fost...

Nu pot să cred în cifrele ăstora de au anunţat rezultatele recensământului. Nu pot şi pace! Nu înţeleg cum să crească ritmul morţii noastre de fiecare zi în asemenea hal! Nu că n-ar fi condiţii, nu, nici vorbă; au grijă cei mai conducători dintre ai noştri să ne taie mereu raţia de salariu, de mâncare, de căldură, de iubire, de înţelegere, de viaţă în aşa fel încât "trecerea" să fie tot mai neaşteptată, tot mai bruscă,tot mai masivă. Da, ca să nu fie cu supărare, ne oferă ceva compensaţii în schimb: peste vreo 70 de ani vom începe să trăim mai bine, peste vreo 200 vom avea o autostradă, prin 3100 vom avea un sistem educaţional competitiv, iar cândva, după următoarea glaciaţiune, vom fi în stare să ne gospodărim singuri(doar că nu vom mai avea ce gospodări!) Ştiu cine e vinovat. Nu mă interesează ce interese va fi având(deocamdată!)Ştiu însă că rezultatele acestea sunt mincinoase şi demonstrează superficialitate, incompetenţă, inconştienţă chiar. Nu se poate, în plină epocă postmodernă, să nu fii capabil să îţi numeri oamenii! Au făcut-o funcţionarii faraonilor cu mii de ani în urmă; o făceau perşii şi romanii cu seriozitate şi exactitate şi rigoare; au făcut-o foarte bine bieţii dascăli români cărora le îngheţau toate alea la început de an, înotând prin troiene şi ferindu-se de câini(e drept, ăstora le mai "scăpau" niscai oi urcate în podul şurii,viţei băgaţi pe sub pat ori purcei strecuraţi printre câlţi în oboroace ce păreau uitate de vreme!)în perioada comunistă.Doar acum nu se mai poate înregistra nimic corect. Pentru că nimic nu e cum trebuie în Ţara asta bătută de bunul Dumnezeu cu politicieni-trestie şi protipendadă-Om de Tablă. Nici şcoala, nici doctorul, nici gospodăria, nici sufletul omului. Toate-s...ca să fie, acolo, nu cum ar trebui, aşezate pe temelii zdravene, care să le asigura forţa de a trece peste intemperii, peste vremi şi peste vremuri, şi de a rezista pentru generaţii. Nuuuuuuuuuu......toate se fac de mântuială, spoindu-se pe dinafară mizeria acumulată în decenii de acum, afişându-se pe sticla televizoarelor monumente de superficialitate, de puturoşenie, de aroganţă, de prostie, de indolenţă, de manelizare, de prostituţie de toate felurile. Hei-rup, trosc-pleosc, ura şi la gară! Este inadmisibil să nu ştii câţi oameni ai în ograda ta şi câţi ai alungat dincolo de gard prin incompetenţă, nesimţire şi impotenţă! Este imoral să pretinzi corectitudine când dovedeşti că incorectitudinea a devenit lege de stat! Este inuman să îţi baţi joc până şi de această maşinărie a unui recensământ din care ieşim ajustaţi în funcţie de cine ştie ce şi ale cui interese!

Nu înţeleg şi pace!

Băi, acu chiar că nu mai poooooot! Ăştia de la tembeliziuni au probleme. Grave. Multe. Mari. Auzi, Doamne, câtă gălăgie pentru niţică zăpadă şi pentru ceva ger. De parcă am fi în iulie, Doamne iartă-mă, s-au umplut uliţele de troiene şi nu ne putem urni din loc de atâta minunea!!!!!!!!! E februarie, oameni buni! E făurar! E vremea iernii, gerului, Crivăţului, troienelor. Ce-aveţi, de vă isterizaţi aşa? Măiculiţa mea, cât au mai măsurat trei fire de omăt, cât le-au mai înţepenit gâturile uitându-se în zare după niscai fuioare de viscol, cât au mai turbat oamenii întrebându-i, idiot, cum se simt? O bătrână se plângea că o oboseşte zăpada. Alta că e prea mult alb. Un moş era furios că"Primăria,domle, primăria" nu ştiu ce n-a măturat... Doamne, cum ne transformăm, încet, într-o turmă de handicapaţi!!!! De cerşetori! De impotenţi! Că guralivi suntem dintotdeauna. Unde e lumea copilăriei mele? Cu omăt de doi metri prin ogradă, de-i vedeam numai cuşma moşului mişcându-se pe deasupra tunelurilor albe săpate înspre grajdul vitelor ori după lemne, către şopronul unde, vara, făceam cucoşi din grăunţe(acu's popcorni,de!) Doar cuşma i se mai vedea. Omete uriaşe erau şi pe câmp, pe unde scurtam drumul de la şcoală, făcând bulgări urieşeşti pe ogoare, momâi imense la care împingeam câte doi-trei, de ajungeam acasă lac de transpiraţie. Şi îngheţa bocnă heleşteul lui moş Nitraş, ăla în care, toamna, toţi gospodarii de pe uliţă azvârleau butoaie mari, cu curechi, dar mai ales cu pepeni(castraveţii-s ăştia pe la noi, prin Bucovina!) ca să se mureze bine până hăt încolo, către Paşti. Şi-l călăream, heleşteul, cu sănii, cu patine, cu schiuri meşterite de vreun bunic printr-un colţ de şopron! Şi, uneori, ne mai prindea el, heleşteul, în căngile lui de gheaţă şi atunci ţipau copiii şi se adunau ceva vecini de scoteau pe chioru' care nu văzuse spuza verde ce se strecura pe sub gheaţa subţire de către margine, acolo unde era un izvor şi unde, de obicei, ştiam că n-aveam ce căuta. Mai ajungeam în nămeţi cu săniile, mai rămâneam priponiţi în câte un gard de sârmă ghimpată ce marca graniţa dintre ţarini şi drum, ne mai alegeam cu câte un cucui, ori braţ rupt, ori cap spart, ori picior răsucit, dar nimeni nu se isteriza!!! Toate întâmplările, şi zilele, şi accidentele, şi bunele, şi relele erau luate ca atare, se găseau soluţii rapid, uneori se mai lăsa şi cu câte-o chelfăneală aplicată de părinţi celor ce nu ştiau să-şi aibă de grijă, şi viaţa mergea mai departe firesc, cu zilele şi nopţile la fel de frumoase şi unele, şi altele, cu clăci de scărmănat lână şi poveşti cu haiduci, cu stative ale căror vatale se auzeau bătând până târziu, în crucea nopţilor ce muşcau cu dinţii lor de ger din pereţii şi acoperişurile caselor, cu brăduţi plini de panglici şi flori de hârtie creponată aburcaţi în vârf de prăjini pe la porţile celor al căror nume se sărbătorea conform calendarului(şi, Doamne, ce de Ioni şi ce de sărbători dedicate lor!)...Mă tem că lumea aceasta extraordinară moare, şi nici măcar foarte încet, şi doar eu nu mă isterizez la auzul prognozei meteo dintr-o lună a lui Făurar! Ba nu, mai sunt încă ţăranii, ţăranii aceia veritabili, care se bucură de troienele din iarnă aşa cum se bucură de mările de grâu unduitor de peste vară, ori de lanurile de popuşoi auriu de la început de octombrie. Dar....câţi mai sunt?

Iarna nu-i ca vara...

Da, da...şi alţii au probleme de iarnă, dar nu le transformă în Apocalipsă, cum fac televiziunile de la noi. Daca vrei, poti!