Şi a trecut, de multă vreme, ziua aceea pe care, sincer, nu o aşteptam. Nu mai aştept de multă vreme aniversarea mea din inima iernii. Nu mai imi doresc să-şi amintească cineva de ea. Uneori nu-mi doresc să-şi amintească cineva nici de mine. Mi-aş dori enorm să am un timp doar al meu, doar pentru mine, doar cu mine. Să...nici nu ştiu ce să fac cu el, dar să-l am. Să ştiu că pot să mă strâmb la luna, să mă rostogolesc pe pajiştea gândurilor, să-mi imaginez că-s şeful FMI, să mă afund în raiul amintirilor ori să-mi fac un tatuaj....

Mă doare trecerea timpului, aşa cum nu mi-aş fi imaginat cândva. Fiecare filă pe care o rup din calendarul agăţat pe peretele din bucătărie mă face să simt o adiere rece peste fruntea pe care se adună tot mai multe riduri şi să devin tot mai sâcâitoare. Simt asta. O simt când dimineţile nu mi se mai par luminoase, aşa cum erau cele când, cu funde în păr, mergeam la şcoală în ritm de şotron. Ori când, privind copiii care mă privesc din bănci, nu mai simt dorinţa de a-i îmbrăţişa şi a le spune poveşti. Ori când, privindu-mi fetele, mă pătrunde o vagă gelozie pe tinereţea şi entuziasmul lor.

Au trecut aproape trei luni de atunci şi parcă a fost ieri...Mi-am reproşat că, iar, pentru a nu ştiu câta oară, nu m-am ţinut de cuvânt şi nu mi-am completat e-jurnalul pe care mi-aş fi dorit să-l am...Că, iar, îmi propun un lucru şi-l abandonez în scurtă vreme, că pierd clipe preţioase, că ...că....şi că....Fireşte că îmi găsesc scuze, motivaţii, argumente,circumstanţe...şi probabil voi continua aşişderea...Fireşte că va mai trece ceva timp până când voi mai veni în vizită pe aici...şi până voi îndrăzni să fac blogul şcolii...şi până când voi îndrăzni să spun că m-am aventurat în astă...aventură...Sau poate nu...Cine ştie?