Despre o anume FEMEIE

La finele lui octombrie 1984 sfârşea,pradă furiei grupării extremiste sikh, Indira Priyadarshini Gandhi, prim ministru al Indiei în patru mandate(primele trei consecutive-1966-1977). Moştenind de la tatăl său un extraordinar simţ al datoriei, fiica lui Javaharlal Nehru a fost un politician de forţă în această parte a lumii, fiind, în mare măsură, responsabilă de constituirea statului Bangladesh, ea acordând sprijin acestei regiuni-Bengalul de Est-în confruntarea cu Pakistanul.
O femeie specială, un model pentru femeile de azi. O observaţie doar: a fost mult prea singură, viaţa personală, dezvoltarea propriei personalităţi fiind subordonate datoriei faţă de ţară.

Opinii ale "mamei India":

"Există două feluri de oameni: unii muncesc, iar alţii culeg roadele muncii. Încearcă să aparţii celor dintâi, acolo e concurenţa mai mică."

"Cu pumnul strâns nu se poate da mâna cu cineva."

...

.............

No, zâua bună, bade Stoker!

Ei, da! Veni naşul lui Dracula la Tihuţa. Drept e că nu şade prea fălos, la drum, în calea trecătorilor, să-i sparie cumva pe cei mai slabi de înger ori pe domnişorelele sensibiloase. Uşor retras, da' nu di tăt, priveşte prin ochii lui de bronz către lumea pe care n-a cunoscut-o, dar despre care şi-a permis să scrie, adunând mai apoi o căruţă de bani, bag samă, de pe urma producţiei cu miros de pământ şi iz de sânge.
Da' las că nici cu proprietarii de azi ai prostioarei "dracula" nu mi-e ruşine; câteva scări înguste, ceva întuneric, câţiva metri pătraţi de frescă(de ...îndoielnic gust), un copârşeu mai mare(deh, ca pentru cel veşnic nemort), un individ ce se ridică din cutia mai 'nainte pomenită, ţipete, bufnituri, alergat pe scări, ceva tras de picioare şi...gata. Banu jos! Te-ai distrat câteva minute, după ce ai lăsat câte doi lei de căciulă, şi pe-aici ţi-e drumul.

Speranţe pentru dincolo de azi

M-am bucurat astăzi cum n-am mai făcut-o de multă vreme. Am cunoscut, cu prilejul Simpozionului de la CN "Ştefan cel Mare", doi oameni extraordinari, tată şi fiică, de la Bălţi. Vorba lor domoală şi nesofisticată, blândeţea din priviri şi modestia din purtare m-au cucerit. Cuvintele lor mi-au creionat locuri extraordinare, pe unde doar cu gândul am umblat, şi mi-au înnoit vechi promisiuni pe care de multă vreme mi le-am făcut: acelea de a reuşi să pun pe picioare un parteneriat cu o şcoală din jumătatea dureroasă a Moldovei. Cred cu tărie că, înainte de a mă înfrăţi cu şcoli şi şcolari din lumea mare, datoria noastră, a profesorilor din România, şi mai ales a celor de istorie, este să clădească o altfel de percepţie despre cine suntem şi cum putem trăi mai bine împreună noi, românii din două ţări româneşti. Poate sunt naivă, poate că voi stârni zâmbete sarcastice, poate că nu voi găsi decât puţini visători ca mine. Nu contează: oricât de puţini vom fi, va fi mai mult decât nimic. Şi poate că, în timp, vom învăţa şi noi despre ei, şi ei despre noi că sunt destui străinii care ne arată cu degetul şi vorbesc urât despre noi şi încearcă să ne ţină dezbinaţi şi asmuţiţi unii împotriva celorlalţi ca s-o mai facem şi noi.
Eu cred că, doar cu puţină voinţă şi ceva mai multă energie, vom putea depăşi tarele unei educaţii incomplete şi ale unei percepţii eronate despre rostul nostru ca neam românesc.
Destul ne-au făcut rău alţii! Destul ne-am făcut rău noi înşişi! Destul am stat deoparte aşteptând vremuri mai bune! Nimeni şi niciodată nu va lua taurul de coarne în locul nostru! Nimeni şi niciodată nu ne va îndemna să ne iubim şi să ne iertăm greşalele cele cu voie şi cele fără de voie! Stă în puterile noastre să facem ceea ce trebuie pentru noi! Mândria cu care domnul Guţu mi-a istorisit că, înainte ca Sfatul Ţării de la Chişinău să hotărască unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, zemstva de la Bălţi a cerut acest lucru încă din 3 martie dovedeşte că nu toţi românii mei de dincolo de Prut văd în România doar o rampă spre Occident. După cum sunt convinsă că majoritatea românilor mei de aici, de acasă, descoperă în tineretul Moldovei oameni extraordinari, gata de sacrificii pentru întronarea dreptăţii. Excepţii vor fi fiind,de ambele părţi, dar nu ele trebuie lăsate să facă jocurile.
Şi domnul Guţu şi frumoasa lui fiică,Irina, cu sufletele lor generoase, vor fi găsind timp să mă ajute să fac unirea în felul meu. Doamne-ajută!

A propos: cine-i dă domnului Guţu atestat de cunoaştere a limbii române? Sau: cine se angajează să o facă pe-a translatorul pentru noi?

Cine îi dă atestat de român lui Grigore Vieru ?

Nu vă e ruşine, celor cărora bădiţa Grigore le spune fraţi?
Nu vă e jenă să vă spuneţi români?
De ce vreţi să faceţi din Suceava o nouă Siberie?

Limba română de dincolo de Prut, cântată de un copil de dincoace de râul blestemat

Versuri: Grigore Vieru
Muzica: Ion Aldea teodorovici
Vi se pare că ar avea nevoie de atestat de cunoaştere a limbii române?

Poate că cei de vârsta interpretei nu prea înţeleg ce e cu atestatul de limbă. Înţeleg însă cu siguranţă cuvintele şi cântecul şi sufletul românului moldovean!

Românii fac lucruri trăsnite!

Doamne, ce mi-a fost dat să aud: studenţii basarabeni sunt obligaţi să susţină nu ştiu ce examen de atestare a cunoaşterii limbii române. Unde eşti, Vasile Stati, să te văd cum te bucuri că profesorii mei îţi dau apă la moară? Să te aud cum triumfi? Să dau mâna cu tine şi să-ţi spun că doar m-am înşelat atunci când te-am considerat un hiclean şi m-am rugat la bunul Dumnezeu să te facă să-ţi înghiţi, cu coperţi cu tot, oroarea numită dicţionar moldovenesc-românesc?!
Eşti mic copil, domnule Stati, pe lângă ai mei! Eşti un biet ucenic ce mai are de învăţat când este vorba de gogomănie! Eşti tot mai neînsemnat, domnule Stati, în comparaţie cu mai marii culturii noastre! Te-au micşorat în ochii mei, şi parcă ţi-au luat şi din vinovăţie, slujitorii Almei Mater suceveni, care au găsit de cuviinţă să-i supună pe tinerii basarabeni la un umilitor examen de limbă română.
Nu am cuvinte să calific o asemenea atitudine! Nu se poate atâta desconsiderare! Nu este firească o asemenea batjocură la adresa unor copii de dincolo de Prut!
Poate nu vor fi ştiind copiii aceştia limba română literară, aşa cum o ştiu membrii Academiei Române! Nu vor fi ştiind jongla cu verbul precum o facem noi, cei pentru care a vorbi româneşte n-a fost o ilegalitate! Nu vor fi având un vocabular extraordinar de bogat şi n-or fi ştiind să pună în vers trăirile lor interioare! Sunt convinsă însă că vorbesc cel puţin la fel de bine ca doi dintre europarlamentarii noştri pe care nu ne-am dat în lături să-i trimitem la Bruxelles. Cred că pot comunica uşor cu toţi colegii lor în dulcele grai moldovenesc, atât de gustat de cititorii de dincolo ori de dincoace de Prut. Şi, mai ales, cred că sentimentele lor faţă de ceea ce sunt şi faţă de datoria pe care o au faţă de neamul căruia îi aparţin s-au manifestat deplin în aprilie anul trecut. Atunci când, singuri în faţa bestiei, au îndrăznit să protesteze, unde erau cei care-i umilesc azi? Atunci când au strigat împotriva hienei roşii, nu au făcut-o corect în limba română? N-au ştiut pune la locul lor literele şi semnele de punctuaţie? Nu s-au făcut înţeleşi?
Nu i-a văzut nimeni atunci? Nu i-a auzit nimeni? Nu i-a corectat nimeni?
Nuuu, doar s-au împăunat unii cu demnitatea lor, cu tricolorul lor, cu vorbele lor!
Nu mai e an electoral, nu mai sunt de prostit proşti, nu mai e nevoie de basarabeni. Nici măcar nu ştiu dacă e vorba de vreo "şopârlă" a UE; mai degrabă e dovada unei crase scurtări de memorie, de nepăsare, de ignorarea unei elementare obligaţii morale faţă de neamul românesc.
Cum să susţii această aberaţie şi să nu te înghită pământul? Se răsucesc în mormintele lor chinuite Daniel Ciugureanu şi Inculeţ şi Pan Halipa şi atâţia alţii români basarabeni care îşi cer reîncarnarea în Tibet, nu în lumea care le batjocoreşte fraţii, vecinii, nepoţii! Fugi-vor din spaţiul ăsta ce devine tot mai monstruos urmele Teodorovicilor care şi-au sădit sufletele în maluri de Prut! S-or şterge stihurile lui Mateevici din toate cărţile scrise româneşte, căci simţi-se-vor străine!Ce i se poate răspunde lui Mos Toader la întrebarea: - Spune-mi, nepoate, ce se mai aude pe la Bucureşti? De câte ori scot din ladă Adeverinţa mea românească de naştere şi de botez, iscălită de naşul părinte de la noi din sat, mă întreb de ce nu vor ăştia să-mi înnoiască hârtia, ca să mor şi eu împăcat ca român întreg?

A propos: cine i-a atestat lui Grigore Vieru cunoaşterea limbii române?

Absurditate, numele tău e USV!

După 20 de ani...

Ne-am întors de unde am plecat?!
Ne-am întors iar în Africa? Sau nici nu ne-am desprins de ea?!
Mai avem voie să visăm că va fi altfel? Sau îmi pun ăştia impozit şi pe vise?
Mai pot spera, pentru copiii mei, că mie mi-a trecut vremea, o altfel de viaţă? Sau am pecetluit-o odată pentru totdeauna cu votul de anul trecut?
Mai pot spera să fiu considerat om? Sau trebuie să îmi accept rolul de preş pe care unii îşi şterg picioarele?...sau şi le bagă pe undeva?

Preiau dubiul exprimat cândva de Emil Hurezeanu(oare s-a dumirit?):
"Avem un dubiu de natură antropologică: e Traian Băsescu africanus sau europeus?"

Mulţumesc, John Lennon!

Mulţumesc, John Lennon! pentru că ai existat în tinereţea mea! Pentru că mi-ai făcut-o mai frumoasă! Pentru că mi-ai dat speranţe! Pentru că m-ai făcut să visez! Pentru că încă mai cred în visele tale şi ale generaţiei mele! După 30 de ani-RIP, dear John!

Cu tristeţe, despre fraţii mei

Bună ziua, Domnule Dabija,
Sărut mâna, bădiţă Nicolae,
Mi-ar fi drag să vă cunosc şi să vă ascult povestind despre noi şi despre ai noştri. V-am citit, dăunăzi, slovele despre copiii din Pamir care au învăţat româneşte de la un dascăl basarabean şi m-am întristat. Nu neapărat de soarta învăţătorului pe care-l simt alături, deşi soarta lui e dureros de tristă, nu neapărat de munca, ce numai pare inutilă, a copiilor de pe acoperişul lumii care nu vor folosi limba română vreodată, nici măcar din pricina istoriei zbuciumate în care au fost azvârliţi compatrioţii mei de dincolo de Prut, deşi să simţi cum din carnea ta se smulge, şi nu doar o singură dată, o bucată sănătoasă şi curată nu e uşor de îndurat.
M-am întristat însă cu gândul la superficialitatea cu care se vorbeşte despre Basarabia la mine acasă, la nesocotinţa celor care, anesteziaţi de un occident hrăpăreţ şi bulversant, uită ce înseamnă Basarabia, la neputinţa unei generaţii de a pune în operă dorinţa generaţiei dinainte, lăsând testamentul unui neam fără executare şi, şi mai dureros, fără executor. Basarabia a devenit, de-o vreme încoace, un afiş, un prilej de zgomotos discurs electoral, un prilej de sindrofie de salon, bună să ameţească niscai cucoane plictisite de viaţa fără atracţii.
Basarabia ar trebui să fie o raţiune de a trăi, un laitmotiv al vieţii româneşti, un gând perpetuu ce se străduieşte să se întrupeze.
Pentru asta e nevoie de voinţă şi de educaţie. Din păcate, deocamdată, lipsesc amândouă.

Cântecul unui neam, copilul unui neam

Şi dacă a fost Verdi, care a cunoscut melosul românesc din ceea ce i-au înfăţişat românii ajunşi, din varii motive în Peninsulă, să fie şi dragul nostru Ciprian, de la a cărui întrupare pământeană s-au împlinit, în 3 octombrie, 157 de ani. Mergeţi, dragilor, la Stupca, măcar o dată-n an, pentru a vă aminti cine sunteţi!

Sergiu Celibidache — La forza del destino (overture), Giuseppe Verdi

E aniversarea lui Verdi.Doar trei ani mai lipsesc ca să fie două secole de la naşterea acestui colos al muzicii universale.Talentat, muncitor, ambiţios, a depăşit cu o forţă greu de egalat, pierderea alor săi. S-a refugiat în lumea pe care şi-a imaginat-o pe portativ, întru încântarea auditorilor de oriunde şi de oricând. O firimitură de lumină pentru sufletul său extraordinar! Pentru iubitori, cu drag.Nu uitati ca si dirijorul Celibidache a fost un fenomen!

Căte?Când?Cine?

Peruviano-hispanicul Vargas Llosa a primit cele 10 milioane de coroane suedeze ale Nobelului pentru literatură pentru "cartografierea structurilor puterii şi pentru imaginile energice ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individuale". Am citit puţin din Llosa. Şi am făcut-o cu destul de multă vreme în urmă. Promit că, deîndată ce voi avea suficient timp şi linişte, voi adăsta între foile cărţilor lui. Să înţeleg nu atât structurile puterii, căci doar gândul la realitatea românească acoperită de această sintagmă şi mă face să urăsc posibila lectură despre, ci abordarea înfrângerii individuale, a modului în care se construiesc relaţiile sociale într-un asemenea context,a relaţiei cu tine, cel revoltat în van, cel judecat fără vină ori condamnat fără judecată, cel învins, aruncat pe scutul unei inegale lupte cu Bestia...
Mă întreb: câte romane ale înfrângerilor colective ori personale din spaţiul românesc se vor scrie? Când se vor scrie? Cine le va scrie? Câţi le vor înţelege?

nu ştiu de ce...

Ce s-o fi întâmplând cu mine, Doamne? Nimic nu-mi iese în ultima vreme, nimic nu reuşesc să finalizez, nimic nu e cum ar trebui. Am obosit? Nu ştiu; ştiu doar că am o grămadă de idei, încă pot construi diverse scenarii dar... nu mai am putere să le duc la bun sfârşit. Poate e vârsta? Neeeeh, că doar n-am ajuns la centenar! O fi vremea? Nu cred; n-am fost niciodată meteodependentă şi nu-mi schimb tabieturile la bătrâneţe. Poate e chestia aia de i se spune "rezonanţa Schumann"? Cred că ceva-ceva tot e adevărat, că prea trec zilele în goană şi nu mă lasă să fac nimic. O fi ştiut bunica mea Minodora(ori, cum îi stâlcisem noi numele, Mirodona) ce-o fi ştiut(de rezonanţa asta sigur nu!) de ne tot spunea că "ooooooffff, timpu' ista'i tot mai scurt, tari ma tem cî bunu Dumnezău ni scurteazî dzâlili cî s-o saturat sî ni mai rabdi."
Hmmmmm...mai degrabă or fi fiind vinovate vremurile astea de mişelie şi nevrednicie pe care le trăim, obligaţi de pitecantropi urlători, degrabă vărsători de lături brânzoveneşti,mincinoşi şi farsori, cărora, asemeni hienelor, le place să joace pe cadavre.
Şi noi răbdăm...şi înghiţim...şi ne resemnăm...
Credeam că vremurile când eram un popor vegetal au apus. M-am înşelat! Blandiana a avut dreptate.

Eu cred ca suntem un popor vegetal.
De unde liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De a ne lăsa pe toboganul somnului
Pâna aproape de moarte
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal –
Cine-a văzut vreodata
Un copac revoltându-se?