Speranţe pentru dincolo de azi

M-am bucurat astăzi cum n-am mai făcut-o de multă vreme. Am cunoscut, cu prilejul Simpozionului de la CN "Ştefan cel Mare", doi oameni extraordinari, tată şi fiică, de la Bălţi. Vorba lor domoală şi nesofisticată, blândeţea din priviri şi modestia din purtare m-au cucerit. Cuvintele lor mi-au creionat locuri extraordinare, pe unde doar cu gândul am umblat, şi mi-au înnoit vechi promisiuni pe care de multă vreme mi le-am făcut: acelea de a reuşi să pun pe picioare un parteneriat cu o şcoală din jumătatea dureroasă a Moldovei. Cred cu tărie că, înainte de a mă înfrăţi cu şcoli şi şcolari din lumea mare, datoria noastră, a profesorilor din România, şi mai ales a celor de istorie, este să clădească o altfel de percepţie despre cine suntem şi cum putem trăi mai bine împreună noi, românii din două ţări româneşti. Poate sunt naivă, poate că voi stârni zâmbete sarcastice, poate că nu voi găsi decât puţini visători ca mine. Nu contează: oricât de puţini vom fi, va fi mai mult decât nimic. Şi poate că, în timp, vom învăţa şi noi despre ei, şi ei despre noi că sunt destui străinii care ne arată cu degetul şi vorbesc urât despre noi şi încearcă să ne ţină dezbinaţi şi asmuţiţi unii împotriva celorlalţi ca s-o mai facem şi noi.
Eu cred că, doar cu puţină voinţă şi ceva mai multă energie, vom putea depăşi tarele unei educaţii incomplete şi ale unei percepţii eronate despre rostul nostru ca neam românesc.
Destul ne-au făcut rău alţii! Destul ne-am făcut rău noi înşişi! Destul am stat deoparte aşteptând vremuri mai bune! Nimeni şi niciodată nu va lua taurul de coarne în locul nostru! Nimeni şi niciodată nu ne va îndemna să ne iubim şi să ne iertăm greşalele cele cu voie şi cele fără de voie! Stă în puterile noastre să facem ceea ce trebuie pentru noi! Mândria cu care domnul Guţu mi-a istorisit că, înainte ca Sfatul Ţării de la Chişinău să hotărască unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, zemstva de la Bălţi a cerut acest lucru încă din 3 martie dovedeşte că nu toţi românii mei de dincolo de Prut văd în România doar o rampă spre Occident. După cum sunt convinsă că majoritatea românilor mei de aici, de acasă, descoperă în tineretul Moldovei oameni extraordinari, gata de sacrificii pentru întronarea dreptăţii. Excepţii vor fi fiind,de ambele părţi, dar nu ele trebuie lăsate să facă jocurile.
Şi domnul Guţu şi frumoasa lui fiică,Irina, cu sufletele lor generoase, vor fi găsind timp să mă ajute să fac unirea în felul meu. Doamne-ajută!

A propos: cine-i dă domnului Guţu atestat de cunoaştere a limbii române? Sau: cine se angajează să o facă pe-a translatorul pentru noi?