...pe nerăsuflate...

Doamne, câtă bucurie mă inundă de câte ori mă întorc acasă! Nu aici, în obscurul coteţ de la bloc, ci acasă, acolo unde îmi sunt rădăcinile, acolo unde cunosc fiecare fir de iarbă şi fiecare frunză din pomi, acolo unde câinii nu mă latră, ci se gudură, cerşindu-mi o mână răsfirându-le blana, acolo unde gârla morii îmi oferă mai multă frumuseţe decât orice telenovelă cu latifundiari, iar bucuria mamei văzându-ne împreună nu poate fi cu nimic comparată/cumpărată. Linişte, chiar dacă vârtejuri nebune de vânt erau gata să-i arunce mamei ceaunul de pe şparhat. Lumină, chiar de nouri întunecaţi, cu burţile târâte printre crengile merilor din grădină, păreau să înghită nu doar găinile din ogradă, ci însăşi lumea. Căldură, în ciuda şfichiuirilor îngheţate tăbărâte peste satul azvârlit în căuşul Sucevei.
Acolo e acasă pentru mine, acolo unde, cu zeci de ani în urmă, speram să împing baierele soarelui fie şi cu câteva minute mai departe, să-mi mai pot face vânt cu patinele pe heleşteul îngheţat. Când s-o fi săturat de mine, heleşteul ăsta mi-a dat o lecţie zdravănă, trântindu-mă oleacă sub gheaţa-i străvezie pe care m-am înverşunat s-o ignor. Şi acum mă văd încotoşmănată, apoi, în cămeşoaiele de in ale bunicii, pusă la perpelit sub chilota de pene peste care mai trântiseră un maldăr de cojoace, sechestrându-mă în cuptorul acela ad-hoc. Mă eliberau de acolo preţ de câteva minuţele, doar ca să-mi schimbe cămeşoaia devenită leoarcă cu o alta, ce rămânea uscată doar până ajungeam în cuptor. Chin ce-am îndurat!!!! Dar nici că mi-a curs nasul măcar!
Ce vremuri de minune! De câte ori am citit, apoi, poveşti, şi am întâlnit tărâmuri de vis, îmi imaginam că sunt colea, mai la deal ori mai la vale de răchiţile uriaşe de pe malul Sucevei, ori împrejurul casei noastre, ori în ograda bunicilor, ori în livada bătrânei care ne chema să o ajutăm să strângă perele doar ca pretext ca să ne vadă cum ne bucurăm de dulceaţa fructelor pe care nu mai avea cu cine să le împartă...Ce oameni buni erau atunci, în copilăria mea!
Se duc oamenii! Îmbătrânesc casele! Au murit livezile! Au căzut copacii de crengile cărora îmi agăţam visele! Moare, încetul cu încetul, copilăria mea! Doar copilul din mine refuză să moară şi se bucură(ca un prost, ar spune unii!) de fiecare fir de iarbă,de orice lătrat nocturn de cotei, de fiecare cucurigat matinal.