De şapte ani nu mai e tata şi nici peste alţi de şapte ori câte şapte nu mă voi ierta că n-am găsit niciodată nici timpul, nici vrerea, nici puterea de a sta de vorbă cât ar fi trebuit cu el, nici de a căuta un alt mod de comunicare, nici de a încerca o altă strategie care să mă facă să îl înţeleg şi, eventual, să îl ajut.
De atâţia ani, sfârşitul de mai are o notă gravă, tristă, perdele de ceaţă acoperindu-ne privirile, sufletele, inimile...28 mai, ziua plecării lui, e tare aproape de 1 iunie, ziua în care, altădată, îl trăgeam de urechi......
Odihneşte-l în pace, Doamne Dumnezeule, pe măsura sufletului său generos şi trudei lui de-o viaţă! Să găsească la Tine, Doamne, liniştea pe care aici n-a avut-o vreodată! Să se bucure de ceea ce vede că fac, azi, copiii lui!
Sărut mâna, tată! Măcar acum, căci n-am făcut-o nicicând până azi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu