De vorbă cu tata, despre un alt 22 iunie

Din 2004 merg ceva mai des pe la cimitirul din sat. Mi-e dor de tata şi, de când s-a mutat definitiv sub crucea de granit din ţintirimul ce devine tot mai înghesuit, mai merg să-i aprind o lumânare, ori să mai stăm de vorbă. Îmi place să îmi imaginez că mă ascultă şi că mă înţelege. Îmi doresc din suflet să ştie că îi mulţumesc pentru ceea ce a a făcut(şi, îndrăznesc să spun, încă face) pentru mine şi ai mei. Măcar acum, dacă în timpul vieţii n-am făcut-o, din varii motive.
Nu departe de tata, aproape megieşi aş putea spune, hodinesc trei cruci mici, din lemn, de pe care vremea a şters orice urmă de semn, dacă va fi fost vreunul cândva. Sunt crucile a trei soldaţi morţi acum 70 de ani. Exact în 22 iunie 1941. În prima zi de război. În ziua în care, mânat de dorinţa firească a unei naţii, Ion Antonescu rostea, pentru oaste, dar şi pentru naţiunea română, celebrul ordin: Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!
Începea calvarul în colţul meu de Ţară! Trasoarele au incendiat cerul inimii Bucovinei, răpind somnul copiilor ce nu se mai săturau să numere flăcările roşietice din văzduh ori bubuiturile de artilerie. Doine de jale ori de cătănie au erupt pe fiecare uliţă de unde plecau soldaţi în termen ori rezervişti concentraţi. Bocete de mame, plânsete suspinate de neveste, ori întrebări nedumerite de copii, atârnaţi de catrinţele mamelor, au prins a lua locul poveştilor spuse, în prag de seară, pe laiţele de la poartă ori de pe lângă fântână.
S-au dus bărbaţii. Au plâns femeile. S-au împăcat copiii cu plecarea taţilor. Şi-au făcut cruci mari bătrânii, cu ochii către răsărit şi cu gândurile peste gardul de sârmă ghimpată care le sfârtecase gospodării, şi familii, şi suflete. Cu toţii au rostit "Doamne-ajută!" şi şi-au rostuit vieţile fiecare după cum a ştiut, s-a priceput, a avut putere, având încrederea că Preabunul avea să îi ajute să treacă şi peste această încercare. Că aşa fuseseră crescuţi, după principiile moralei creştine, să accepte viaţa cu bunele şi cu relele ei şi să robotească pentru pâinea cea spre fiinţă.
Şi a trecut războiul, cu tot şirul lui de nenorociri, cu pendularea oştilor în zona de frontieră, cu refugiul din faţa lui Marte, cu foamete, cu tifos, cu venirea corbilor roşii, cu umilinţe şi suferinţă....S-a tot schimbat frontiera, au înflorit şi s-au vestejit speranţe...S-a suspinat zeci de ani după oamenii şi după rânduielile care fuseseră odată şi care au murit odată cu România Mare.
Au trecut anii...S-a aşezat colbul peste actele politico-militare de acum 70 de ani...S-au cam dus cei care, în zilele şi nopţile acelea de vară, numărau trasoarele ce veneau de dincolo de Codrii Cosminului şi ajungeau până la Panteonul de la Rădăuţi...O uitare vinovată, grea, păcătoasă se aşterne peste file de istorie trăită aievea, peste vieţi deturnate, peste destine frânte...Memoria colectivă dă semne de oboseală...
Doar cele trei cruci anonime din ţintirimul Frătăuţilor mai amintesc de ceea ce a fost cândva. Şi, nu departe de ele, privirea tatălui meu îmi sfredeleşte sufletul: Ce ai făcut azi pentru ca cei de mâine să ştie ce a fost aici? Cum poţi să dormi, când vezi că eşti batjocorită ca om, ca naţie, ca fiinţă? Ce faci pentru ca măcar copiii tăi să-mi vadă visul împlinit?
Mi-e ruşine, tată, de neputinţa, de delăsarea, de nepriceperea mea! Mă roade gândul că las să treacă zile întregi în care nu apuc să mă gândesc la visul tău!
Pentru visul acesta, pentru memoria celor căzuţi pe toate câmpurile noastre de război şi pentru un dram de linişte pentru mine, versurile următoare:

Rugăciune

Strugur roşu de caline
Mă rog, Doamne, către Tine,
Să fii răbdător cu mine
Pentru vremea care vine.
Şi mă rog de dimineaţă
Să-mi iei lacrimi de pe faţă
Să-mi ştergi ochii,
Să-mi dai mâna,
Să mă duci în Bucovina,
Ţara mea din miazănoapte
Unde se grăieşte-n şoapte
Şi se ţin ochii-n pământ
Şi de Ţară eşti flămând.

Şi mă rog la prânzişor
Să-mi mai iei, Doamne, din dor,
Din dorul de fraţii mei
De la Cupca şi Ciudei,
Din dorul de peste an
De fraţii mei din Boian.
Şi mă rog la prânzul mare
Să-mi dai, Doamne, uşurare
Să mă duc pe drumul mare
Pân’la Cernăuţi călare,
La Cernauca şi Hotin
Să nu mai aud suspin.

Şi să nu mă laşi să mor
Până n-oi vedea-n pridvor
Pe fratele din Ceahor
Că nici lui nu-i e uşor.
Şi să nu-mi dai, Doamne, moarte
Până n-oi vedea departe,
Peste Sireţel şi Prut,
Bucovina de-nceput,
Bucovina-ntreagă, roată,
Cum a fost, Doamne, odată.
Să bat codrul haiduceşte,
Să aud iar româneşte
La Cireş şi Carapciu
Unde mândrele mă ştiu
Că sunt harnic şi frumos
De la Pătrăuţi de Jos.
Că-s voinic cu stână-n munţi
Şi mi-s fraţii-n Iurcăuţi,
La Zastavna şi-n Coţmani
Şi nu i-am văzut de ani.

Şi m-aş duce, Doamne, duce,
Să-i pun tatii flori la cruce,
Să-i pun bradanaş cu flori
De la ai mei frăţiori
Din Rarancea şi Igeşti,
Din Voloca şi Stăneşti.
C-ar fi vrut tatuc-al meu
S-ajungă la Vasilău,
Să colinde şi să ure,
Să se piardă în pădure,
Din Codrii Cosminului,
Pe urmele zimbrului,
La Nistru s-ajungă iară,
S-azvârlă străinii-afară.