„Perspective asupra sistemului financiar mondial ”

Răsfoitul de dimineaţă a ceea ce se mai spune prin târg m-a pus în situaţia să aflu un material interesant despre criză(mulţumesc, domnule Nicula!). Deşi iniţial am vrut să trec peste, în cele din urmă m-am lăsat prinsă. Nu sunt economist, nu pot aprecia în ce măsură autorul are dreptate, dar e un punct de vedere care merită luat în calcul. Măcar pentru spargerea monotoniei cu care tratează subiectul dezonor guvernul nostru.

„Perspective asupra sistemului financiar mondial ” Eugen Andreescu

I. “CRIZA MONDIALA” NU ESTE MONDIALA…

În anii de criză 2008-2009, peste 20 de ţări din întreaga lume (însumând aproape jumătate din populaţia planetei) au înregistrat creşteri specifice perioadelor de “boom” economic. Mai mult, 10 dintre acestea au avut ritmuri de creştere cuprinse între 6 şi 14%. În aceste condiţii, se mai poate vorbi argumentat şi onest că avem de-a face cu o criză mondială sau cu o criză a capitalismului, mai corect precizat, a celui anglo-saxon şi a ţărilor care depind vital de acest sistem?

Cu toate acestea, guvernele corupte şi incompetente au preluat cu entuziasm această sintagmă deoarece “criza mondială” a servit drept paravan perfect pentru proasta guvernare a ţărilor lor. Dacă criza din ‘29-’33 afost una de supraproducţie, pe cea din 2008-2009 eu aş defini-o drept una de supraconsum.

Realitatea contemporană ne arată că omenirea cheltuieşte resurse uriaşe, multe neregenerabile, pentru a crea nevoi cel puţin îndoielnice pentru a stimula consumul cu orice preţ.


II. DE CE CRIZELE MONDIALE IZBUCNESC DIN SUA?

Deşi după cel de-al doilea război mondial în lume au avut loc zeci de crize, din care cele mai importante au fost: “criza asiatică”, “criza rusească”, “criza mexicană”, “criza argentiniană”, “criza braziliană”, “criza japoneză” etc, niciuna nu s-a transformat în criză mondială. Cum ne explicăm că cele mai grave crize din lume, cea din ’29-33 (în condiţii de protecţionism) dar şi cea din 2008-2009 (în condiţiile unei economii globale) au izbucnit exact în aceeaşi ţară, întâmplător cea mai importantă putere a lumii şi atunci dar şi acum.

SITUATIA FINANCIARA A SUA IN 2008:

- DATORIA PUBLICA: 13.000 MRD. $ (43.000 $/LOC);

- CREDITE IPOTECARE: 11.000 MRD. $;

- CREDITE DE CONSUM: 2.577 MRD. $;

- CREDITE ACORDATE PRIN CARTI DE CREDIT; 900 MRD. $ (DIN CARE 425 MRD. $ ACORDATE DE NUMAI 3 BANCI: J.P.MORGAN CHASE; BANK OF AMERICA SI CITIGROUP CARE AU RAPORTAT PIERDERI DE 37 MRD. $ IN 2008 SI 88 MRD. $ IN 2009).

TOTAL: 27.477 MRD. $ (91.590 $/LOC)
“Motorul” economiei americane este consumul privat care determină creşterea PIB în proporţie de cca 75%;
Ca să consumi încontinuu ai nevoie de bani pe care populaţia americană în majoritatea ei, nu-i are datorită faptului că în 2008 rata economisirii coborâse sub 1% fată de 14% în Zona euro;
Familiile americane au datorii cumulate care reprezintă 136% din venitul lor brut disponibil (de ex. în Franţa, acest procent este de doar 59%);
Fiecare familie are, în medie, veniturile amanetate pentru creditele luate pentru următorii 2 ani;
Pentru a stimula consumul, băncile le acordă credite. Dar nici băncile americane nu au aceşti bani. Ele îi atrag din alte părţi ale globului, în special din Asia şi Orientul Mijlociu;
În acest fel, se explică enormele deficite publice şi externe ale SUA care, din principalul creditor al planetei în anii ’50-’80, au ajuns cel mai mare datornic.
După criza financiară din 2007-2008 ca urmare a “bulei speculative” de pe piaţa locuinţelor, piaţa imobiliară este singura care s-a deteriorat continuu de peste 3 ani şi lucrurile nu s-au oprit aici. Statele “însorite” sunt cel mai grav afectate (Florida, Nevada, Arizona, California etc) dar şi cele din Midwest atinse de pierderea multor joburi, în special, în sectorul auto.
Reşedinţa principală constituie elementul central pentru patrimoniul unei familii americane. Obişnuite să se împrumute pe baza valorii ipotecare a locuinţei, ei constată că peste 3 ani această valoare este în continuă scădere iar ratele scadente sunt tot mai greu de achitat, deoarece s-au împrumutat fără a avea mijloace financiare, dar şi datorită şomajului de lungă durată, absolut neobişnuit pentru SUA: 16 milioane de şomeri (în special, minorităţi, tineri şi oameni fără diplome). Rata proprietarilor a coborât la nivelul anului 1998, respectiv 66,4%. Conform estimărilor, între 1,8-2,2 milioane de locuinţe sunt în procedură judiciară iar alte 3,5 milioane nu-şi găsesc cumpărători. Prea multe oferte şi prea puţine credite disponibile. După 2005, anul de vârf pentru piaţa imobiliară, imobilele americane au pierdut 1/3 din valoare;
Piaţa se va stabiliza atunci când băncile îşi vor curăţa creditele neperformante şi se vor întoarce către creditarea populaţiei. Sectorul imobiliar reprezintă indicatorul cel mai preocupant pentru autorităţi deoarece “frânează redresarea economiei”, după cum declara recent preşedintele băncii centrale. În plus, imobilele în procedură judiciară au devenit un pericol pentru coeziunea socială;
Retragerea aproape totală a guvernului din jocul economic la sfârşitul anilor 2000 a lăsat câmp liber de acţiune celei mai periculoase activităţi economice, şi anume, speculaţia financiar-bursieră. Ea s-a extins rapid atât la bănci, cât şi la bursele de mărfuri şi valori, afectând grav rolul de barometru al acestor instituţii. Fondurile speculative au ajuns la valori uriaşe, de ordinul a 10.000-12.000 miliarde de dolari localizaţi în mare parte în paradisuri fiscale, la adăpostul cărora pot destabiliza orice piaţă sau orice ţară din lume. Deja piaţa valutară, cea mai importantă piaţă din lume, unde se schimbă zilnic cca 5000 mrd. dolari, a scăpat total de sub influenţa ţărilor şi a băncilor centrale occidentale. Prăbuţirea lirei sterline din anii ’90 dar şi atacarea unor ţări din Zona euro, pe fondul crizei datoriilor, este doar un exemplu în acest sens;
Pornind de la sintagma că “statul este cel mai prost administrator”, guvernul american s-a retras din ecuaţia administrării, altfel spus, s-a derobat de la obligaţiile pe care în mod tradiţional un stat le are. Locul lui a fost luat de bănci, bursele de mărfuri şi de valori care trebuiau să reprezinte locul cel mai eficient de alocare a resurselor la scară planetară şi regională. Din nefericire, acestea ua devenit un paradis ideal pentru activităţile speculative, numai în acest fel putându-se explica explozia preţurilor şi cotaţiilor la cele mai importante resurse ale planetei, inclusiv la produsele alimentare.
Caracteristica companiilor americane care se finanţează în proporţie de 2/3 de pe bursele de valori (prin emisiuni de obligaţiuni şi acţiuni) şi nu prin bănci (în Europa occidentală raportul este exact invers) dar şi faptul că zeci de milioane de americani speculează la burse a condus la umflarea artificială a cursurilor care în ultimele 2 decenii au crescut de 2 ori mai repede decât rata profitului. Nu întâmplător, în primele zile ale crizei, cursul acțiunilor a scăzut cu peste 25%, pierderile din capitalizarea bursieră depăşind 25.000 de mrd. dolari la scară planetară.
În concluzie, Fondurile speculative, investitorii şi băncile formează un cartel mult mai puternic şi mai eficient decât toate guvernele occidentale luate la un loc. Acestea sunt totdeauna cu un pas înaintea pieţelor care dictează trendurile majore din economia mondială. Deşi ei sunt principalii responsabili de actuala criză, nici măcar un singur bancher nu a răspuns pentru modul cum a gestionat către faliment sistemul bancar, lăsând guvernul american să scoată” castanele încinse din foc”.
Prima lecţie, cea mai dură a crizei din 2008-2009 este aceea că a mai căzut un mit al ultimilor 200 de ani, acela al autoputerniciei pieţei, cel mai bun administrator care nu greşeşte niciodată.
A doua lecţie este aceea că statul trebuie să redobândească pârghiile de reglementare, control şi supraveghere deoarece “bomba socială” explodează întotdeauna în curtea guvernului şi nu a băncilor care au produs dezastrul. Atfel spus, este nevoie de o nouă abordare macroeconomică care să resatbilească justul echilibru dintre profit şi responsabilitatea publică.

Reacţia dură a autorităţilor SUA
Eşecul major al pieţelor de a se autoreglementa a forţat Legislativul american să adopte rapid “cea mai vastă reformă a sistemului financiar” din ultimii 80 de ani, de la “New Deal-ul” preşedintelui Roosevelt. Având aproape 2000 de pagini, documentul intitulat “Reforma Wall Street şi legea protecţiei consumatorului” vizează toate societăţile, băncile de afaceri şi de depozit, organismele de credit şi hedge funds care, pentru prima oară sunt obligate să se înscrie la SEC (organismul de control al pieţelor).

Adresându-se actorilor de pe Wall Street, Nanci Pelosi, preşedinta Camerei Reprezentanţilor, a sintetizat: “Distracţia a luat sfârşit. S-a creat o Agenţie de protecţie a consumatorilor care să reglementeze produsele financiare considerate prea riscante”. De asemenea, Consiliul de Supraveghere a serviciilor financiare are sarcina de a coordona acţiunea diverselor agenţii de control a sistemului financiar.

FED-ul american făcut resoponsabil că nu a fost în stare să anticipeze criza a fost deposedat de o parte din prerogativele sale. Reglementarea interzice băncilor să mai utilizeze fondurile proprii în scopuri speculative.

Prin crearea Consiliului de supraveghere cu puteri depline stabilirea de reguli stricte pentru toţi actorii financiari din SUA se pune capăt unei perioade de peste 200 de ani de dominaţie a pieţelor libere care au produs prosperitate dar şi cele mai grave crize din istoria omenirii.

Concluzionând, mâna invizibilă (celebra teorie a economistului englez Adam Smith, promotor al liberalismului începând cu sec. al XVIII –lea) s-a transformat peste noapte, datorită crizei, în mâna vizibilă pe care ne-o arată guvernul american ultimii 2 ani şi, probabil, decenii de acum înainte.

III. CONSECINTELE MAJORE ALE CRIZEI FINANCIAR-ECONOMICE
“Momentul unipolar” instaurat în lume după căderea zidului Berlin a durat 20 de ani, perioadă în care SUA şi-a impus voinşa în mod discreţionar;
Utilizarea intempestivă a grupului “G20” pentru stăvilirea crizei a fost un semn clar că ordinea mondială instituită după cel de-al doilea război mondial a apus;
Încheierea războiului rece şi deschiderea globală au netezit calea pentru ascensiunea unor noi puteri (China, India, Brazilia) şi a redus la minim importanţa ideologiilor;
Viitoarea ordine mondială va fi multipolară;
Caracteristica vremurilor noastre este aceea că “”mai multe ajustări fundamentale au loc în acelaşi timp”, fapt care face impredictibilă orice concluzie definitivă;
Sistemul internaţional la orizontul anilor 2025-2030 va fi de nerecunoscut datorită globalizării şi a creşterii ponderii ţărilor emergente care va conduce la un transfer istoric de bogăţie şi putere dintre Vest şi Est;
Crearea unui sistem monetar internaţional mai puţin dependent de dolar în care euro şi yuanul chinezesc vor juca roluri comparabile;
În următorii 20 de ani de tranziţie, rivalităţile strategice se vor concentra pe inovaţiile tehnologice, comerţ şi investiţii, în timp ce în secolul XX rivalităţile au vizat expansiunile teritoriale, armele şi alianţele militare strategice;
Masiva reajustare a dezechilibrelor comerciale şi a balanţelor de plăţi trebuie să înceapă deoarece deficitele americane au devenit nesustenabile. La fel şi excedentele Chinei, Germaniei, Japoniei, ţărilor asiatice şi ţărilor exportatoare de petrol din Golful Piersic. Consumatorii americani nu mai pot susţine mult timp exporturile chinezeţti dar nici China nu mai poate finanţa pe termen lung împrumuturile.
Aceste reajustări vor necesita decenii şi se vor finaliza cu un transfer de putere dinspre Vest către Est. principalii beneficiari vor fi China şi India. Puterea SUA şi a UE se va diminua;
Reuniunile “G-20” din ultimii ani reprezintă de fapt o recunoaştere clară a influenţei tot mai mari a Chinei, Indiei şi Braziliei pe scena internaţională;
Rusia este unul din marii perdanţi ai noii oridini mondiale, ea având un rol secundar în cadrul grupului “G-20”. Puterea sa energetică şi militară se dovedeşte ineficientă în organismele financiare. În plus, problemele grave demografice şi un sistem judiciar corupt se vor actualiza în următoarele decenii;
Intenetul a facilitat explozia speculaţiilor financiare în întreaga lume, fapt care a dus inevitabil la criză;
“Paradisurile fiscale” care adăpostesc fonduri speculative colosale (peste 10.000 miliarde de dolari, care nu sunt supuse niciunui control) sunt o sursă majoră de dezordini şi incertitudini financiar-economice la scară planetară;
FMI va deţine rolul de coordonator al economiei mondiale.

AXA G-2 “CHIMERICA” VA FACE JOCURILE PE PLAN MONDIAL

Cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao (ianuarie 2011), preşedintele american Barack Obama a declarat:

“Relaţiile dintre SUA și China vor fi determinate pentru întreaga lume a secolului XXI. Problema cea mai importantă a celor 2 ţări este aceea de a asigura o tranziţie către o relaţie de la egal la egal”.

DEPENDENŢA DE CHINA

China controlează în proporţie de 9,8% datoria publică americană (907 miliarde $), şi de 7,3% datoria publică a Zonei euro.

Condiţiile puse de China sunt:

¾ Să nu încurajeze protecţionismul vamal;

¾ Să permită achiziţionarea de active strategice în UE, cum ar fi elemente de infrastructură (ex. portul Pireu în Grecia şi aeroportul Chateauroux în Franţa);

¾ Să nu ceară o reevaluare a yuanului chinezesc;

¾ Cu cele 3500 mrd $ (constituite din 2650 mrd. $ la Banca centrală şi 850 mrd. $ deţinuţi de cele două fonduri suverane) China deţine 40% din totalul rezervelor mondiale (9025 mrd. $). Compoziţia probabilă: 65% în dolari şi 26% în euro.

¾ Cu aceste resurse, China controlează aproape perfect cursul celor mai importante 2 valute ale lumii;

¾ China a devenit a 2-a putere a lumii;

¾ La adăpostul acestor resurse uriaşe, China dezvoltă la scară planetară o strategie similară cu Planul Marshall, chiar dacă acest plan nu are un nume explicit;

¾ În perioada 2009-2010, China a împrumutat prin cele 3 mari bănci de stat 110 mrd. $ devansând chiar şi Banca Mondială (100,3 mrd. $). În acest fel, China a devenit al doilea creditor mondial, după FMI.

¾ În sens invers, randamentul investiţiilor din UE în China a fost în perioada 2004-2008 de 10,1% faţă de 6,0% în țările OCDE. În acest fel, China a devenit principalul sprijin al multinaţionalelor din UE pentru a rămâne pe “verde” sau pur şi simplu a supravieţui. De exemplu, compania Volkswagen realizează 14% din vânzări în China dar realizează aici 80% din profit;

¾ Cea mai puternică bancă din lume dar şi cea mai mare companie petrolieră sunt chineze.

IV. CE NE ASTEAPTA?

¾ O nouă criză financiară la orizontul anului 2015. Opinia provine de la grupul american OLIVER WYMAN (specializat în managementul riscurilor industriale) care va avea drept cauză “bula materiilor prime”. Exemple: numai ultimii 5 ani, preţul aurului a crescut de la 546 $/uncie (ianuarie 2006) la peste 1500$/uncie în prezent.

¾ Preţul petrolului a crescut de la 63 $/baril în 2006 la 105 $/baril în februarie 2011;

¾ Preţul grâului s-a majorat de la 123$/t în 2006 la 305 $/t în februarie 2011.

¾ Aceste creşteri fără precedent într-un interval atât de scurt au atras ca un magnet şi băncile care au intrat în acest joc periculos, finanţând pe cei care speculează pe piaţa materiilor prime (hedge funds) dar şi proiecte de exploatare a resurselor care devin tot mai costisitoare.

¾ Conform companiei americane, criza va debuta atunci când tensiunile inflaţioniste vor obliga China să majoreze dobânzile sau va lăsa yuanul să se aprecieze. Atunci, va avea loc o prăbuşire bruscă a cererii de materii prime şi, implicit, o scădere dramatică a preţurilor.

¾ ţările slăbite după criza datoriilor suverane nu vor mai avea forţa să susţină băncile cu probleme datorită expunerii prea mari pe piaţa materiilor prime. De data aceasta, ţările emergente vor fi direct afectate.

¾ Este bine cunoscut faptul că actuala explozie a preţurilor materiilor prime se datorează în bună parte Chinei, Indiei şi altor ţări emergente care au creat o presiune foarte tare pe partea de cerere. Pe piaţa materiilor prime “legea junglei” prevalează, deoarece Fondurile speculative atrase de câştigurile facile s-au implicat profund. Dar, aceste preţuri “nu pot urca până la cer” şi va veni o zi în care “bula materiilor prime” se va sparge iar ţara care a umflat acest balon tot ea îl va sparge.

¾ În concluzie, dacă anul 2015 poate fi discutat, soliditatea argumentelor este imbatabilă, având în vedere că mecanismul economic mondial s-ar gripa într-o zi dacă preţul materiilor prime şi a alimentelor va mai continua câţiva ani.

¾ Conform unui sondaj Bloomberg din decembrie 2010 realizat printre 1000 de investitori foarte importanţi, 45% consideră că în următorii 5 ani China se va confrunta cu prima criză serioasă din ultimele decenii pe fondul “bulei speculative a creditului” si a riscului de supraîncălzire a economiei. Criza din China va afecta întreaga economie mondială.
I. FACTORII CARE VOR DETERMINA SCHIMBAREA DE PUTERE LA NIVELUL ANULUI 2050
Până în 2020, producţia industrială a celor 7 ţări emergente (China, India, Rusia, Brazilia, Mexic, Indonezia şi Turcia) va fi mai mare decât a grupului “G7” (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Canada);
Până în 2032, PIB-ul celor 7 ţări emergente va depăşi PIB-ul ţărilor dezvoltate;
ţările mici foarte bogate din prezent (Elveţia, Olanda, Suedia) confruntate cu îmbătrânirea accelerată a populaţiei îşi vor pierde poziţiile;
Factorii determinanţi ai schimbării:

ü Explozia demografică combinată cu o educaţie foarte solidă;

ü Democratizarea ţărilor emergente
Deşi Rusia are cele mai importante resurse ale planetei, ea va cădea pe locul 15 în 2050;
Clasamentul “Pisa” pentru educaţie:
i. China 533 de puncte;
ii. Coreea de Sud;
iii. Finlanda ”