Pe marginea Congresului cadrelor didactice

S-au dus repede zilele acelea de sfârşit de august, cu lumina aurie semănând cu mierea şi cu prieteni noi. Ca tot ce e frumos, a trecut repede şi a generat dorinţa de a participa la următoarea întâlnire a dascălilor români de pretutindeni. Au fost şi stângăcii, şi poticneli, şi vorbe urâcioase, aşa cum au remarcat cu toţii, mai ales în ultima zi începută ca o vendetă...Nu s-a văzut nuntă ori înmormântare fără vorbe şi lăutari cu capul spart,spune o vorbă românească. Ca urmare, aşa a fost şi aici, mai ales că nu suntem deloc străini nici de povestea cu capra vecinului şi nici de politica arătatului cu degetul. Când spiritele se încing, e nevoie de un duş rece care să dezmeticească. Şi am primit duşul acesta de la colegii harghiteni, care ne-au amintit de condiţiile vitrege în care sunt nevoiţi să munceacă ei, minoritari în propria lor ţară, marginalizaţi şi discriminaţi pentru că nu cunosc limba coloniştilor. Şi noi...noi găsim pricină de gâlceavă pentru o sticlă de apă minerală, ori pentru nu ştiu ce probleme de la duşul camerei de hotel. Excelentă a fost intervenţa delegaţiei harghitene: versuri scrise şi spuse din suflet, îndemnuri către unitate de suflet şi acţiune, chemare la păstrarea spiritului românesc viu în ţară şi, mai ales, în spaţiul călcat şi stăpânit de străini, cântecele neamului românesc capabile să răscolească suflete şi să coaguleze voinţe...
Excelentă prestaţia colegilor români timoceni, colegi care, neavând dreptul conferit de legislaţia internaţională ca urmare a recunoaşterii ca minoritate, nu pot ţine pasul cu evoluţia literară a limbii române, dar vorbesc cu sufletul şi cu vorbele învăţate, în graiul bănăţenesc, de la muma. În vorbe puţine, dar teribil de grele de adevăr, Ivica Glisic a prezentat situatia vlahilor timoceni, eforturile făcute pentru păstrarea identităţii lor româneşti în ciuda politicilor de asimilare la care sunt supuşi de veacuri, pentru păstrarea limbii sfinte a mumelor lor. "De ce vă plângeţi că cei de la conducere vă umilesc? Voi îi formaţi, deci voi aveţi puterea în ţara asta" au sunat, dureros, cuvintele arhitectului român din Serbia.
Noi avem puterea? Teoretic, are dreptate. Practic însă este tare departe de adevăr. Noi nu avem puterea să trecem peste micile noastre orgolii care se inflamează prea repede, peste răutăţile cotidiene care ne aruncă pe baricadele adverse ale unui război al punctelor, peste aerele de fiinţe superioare cu care privim pe toată lumea, uitând că, de la Domnu" Trandafir ori Popa Tanda, poziţia intelectualului în societate a evoluat. Cum am putea, prin urmare, să avem puterea, să fim în stare s-o influenţăm cumva?
Cred cu tărie că ei, românii timoceni, bucovineni ori cei din atât de clamatul ţinut secuiesc, sunt cu mult mai buni români decât noi, cei care, fără probleme de natură identitară, scormonim şi ne creem singuri probleme care, din nefericire, ne dezbină şi ne aruncă în tot soiul de conflicte şi contradicţii ridicole, făcându-ne să uităm care ne e adevărata menire. Din exemplele trecutului nu învăţăm, pentru că declarăm ritos că trăim alte vremuri, iar ceea ce se întâmplă în prezent este ignorat, pentru că tindem să condiţionăm realizarea menirii noastre strict de condiţiile materiale.
Aşa încât, din nefericire, conducerea ţării pe care o creştem noi, educatorii, va fi şi în continuare una departe de imperativele societăţii româneşti.