Cine, cum, când îşi mai aminteşte cineva de Ion Inculeţ? De Pan Halippa? De Daniel Ciugureanu? De cumplita iarnă a primei conflagraţii mondiale din care avea să se nască Europa contemporană? Cine să îşi mai amintească, dacă istoria naţiei este exilată tot mai mult din cărţile de şcoală şi dacă guvernanţii de azi ne fac să ne fie tot mai ruşine de apartenenţa identitară? Cine să mai plângă pe neştiutele morminte de la Sighet, ori Aiud, ori Gherla ale făuritorilor de Românie Mare? Cine să mai aibă răbdare, în lumea asta turbată, pentru care banul a devenit ţelul suprem, să asculte poveşti din alte vremi despre altfel de oameni şi altfel de ţeluri? Cine să mai istorisească întâmplări cu eroi? Ce vor mai fi fiind şi eroii? Ce va mai fi fiind Ţara? Ce va mai fi fiind povestaşul?
Nu mai e foc la gura sobei, să încălzească odaia şi sufletele ce adăpostesc în ea. Nu mai e povestaşul; adăposteşte azi sub glia pentru care a răbdat ger şi foame şi umilinţi.
Nu mai sunt ascultătorii, că vremea poveştilor a trecu, spun ei, nu mai e timp pentru prostii...
Şi cu firimitura de suflet îngropată în adâncul fiecăruia dintre noi cum rămâne? Cine, când o ascultă? Câţi o mai scot la iveală, să se desfete la soare, asemeni celor mai meşteşugit lucrate straie pe care gospodina le scoate la aerisit înainte de Paşti? Câţi mai ştiu ce e Nistrul? Câţi mai pot privi spre Răsărit împăcaţi cu ei şi cu lumea?
Trezeşte-te, tu, Patrie drogată,
Că, dacă-n focul calculelor reci,
Mai pierdem Basarabia o dată
Şi noi suntem pierduţi în veci de veci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu