Gânduri...pentru mine...pentru alţii...

Uneori ai şansa să întâlneşti oameni care, fără să-şi fi propus asta, îţi dau lecţii de viaţă extraordinare. Pot fi oameni mari,vecini, colegi ori necunoscuţi,ori pot fi copii. Copii pe care îi cunoşti ori pe care îi întâlneşti cu totul întâmplător. Mai nou, pot fi chiar persoane virtuale, pe care un Ghiţă(aşa se numeşte calculatorul nostru) ţi le afuce acasă fără să te întrebe ori să dea un telefon măcar.
Recunosc că, în ultima vreme, învăţ tot mai mult şi mai multe de la copii. Şi nu cred că greşesc. În fond, ei reprezintă lumea în care voi trăi mâine şi, ne place sau nu, va trebui să ţinem cont de ceea ce sunt, ce vor, ce le place. Şi chiar dacă ni se pare că nu sunt în stare de nimic, sunt convinsă că doar noi, maturii care lucrăm cu ei, nu suntem în stare să găsim calea care să-i antreneze, care să-i facă să ne fie alături, care să-i scoată dintr-o amorţeală ce ne deranjează tot mai mult.
Îmi doresc teribil să găsesc resortul care să-mi determine elevii să pună suflet în ceea ce fac. Ştiu că pentru asta e nevoie ca ceea ce fac să facă nu din obligaţie, ci dintr-o nevoie interioară. Că pentru asta e nevoie să se simtă în largul lor la şcoală.Că pentru asta trebuie să-şi abandoneze alte preocupări.
Ca urmare, de noi depinde dacă vor vrea sau nu să înveţe. E nevoie de un alt tip de Domnu Trandafir, unul care să îmbine înţelegerea şi blândeţea eroului literar cu tipologia modelului adolescenţilor de azi-modern, energic, zâmbitor, calm, prietenos, tânăr...
Sufletul îmi rămâne agăţat, cu disperare, de vârsta lor. Ce mă fac cu timpul ce mă-mpinge, fără voia mea, spre bătrâneţe?