Bun rămas pentru o dăscăliță din Arad

A plecat dintre pământeni un om. O femeie. Pleacă în fiecare zi mii. Poate zeci de mii. Poate milioane. Neștiuți. Neplânși. Nebăgați în seamă. Ca și cum n-ar fi existat. Plâng rude. Câte apucă să o facă, năpădite de toate grijile legate de sumedenia de obligații pe care le presupune serviciul funerar. Ei vor avea timp să plângă după. Dacă n-o să-i amețească revenirea la slujbele lor cotidiene, maldărul de obligații restante, cârdul de șefi ierarhici care cer, se încruntă, obligă, eventual urlă. Plâng câțiva cunoscuți. Mai degrabă își plâng dispăruții proprii. Ori propria viață anostă. Dar nu pe cel în urma căruia se ațin, alături de familie. A murit o femeie. Undeva pe un peron de gară. Înconjurată de mulțime. Surdă și oarbă mulțime. Surdă la dorințele celorlalți. Oarbă în fața nedreptății la care, zilnic, mai toată lumea e supusă. Dacă ar fi fost soldat înrolat voluntar în trupele din Afganistan ori Iraq, ar fi devenit erou național. Dacă ar fi fost manelist, ar fi nins cu bani fără număr în urma carului și toate televiziunile s-ar fi înghesuit să transmită bocitoare de profesie și kilograme de bijuterii. Dacă ar fi fost mama lui...ori mătușa lui...ori cumătra lui...., iar ar fi fost îmbulzeală de microfoane, reflectoare, stiliști și alte alea, ca să nu moară poporul neinformat. Dacă a fost doar o profesoară, nu merită atenție nici cât tocul de la cizma amantei lui Mazăre, ori cât sutienul Drăgușencei. Aaaa, dacă profesoara ar fi ridicat din sprânceană la un elev, alta era situația. Dacă ar fi îndrăznit să-l muștruluiască pe vreun lățos, se scandaliza societatea. Dacă, Doamne ferește, i-ar fi pus o notă pe care n-o vrea tăticul pițipoancei, erau sesizate sumedenie de organe. Așa, n-a avut vreun farmec. Nu e comercial. Nu dă bine. Ce dacă profa asta a murit pe când însoțea un grup de elevi la un concurs național? Ce dacă elevii au dat dovadă de echilibru și au procedat ca la carte? Ce dacă, la concursul cu pricina, s-au mobilizat și au luat premiul I? De dragul și în memoria și onoarea dascălului lor? Presa noastră, mai mult decât "obiectivă" când e vorba de oamenii școlii, n-a scos o vorbă. N-a auzit. N-a văzut. N-a știut. Așa încât dăscălița aceasta devotată de la Grupul Școlar "Iuliu Maniu" din Arad nu va fi erou național. Nu va avea parte de funeralii naționale. Nu va vărsa vreun oficial vreo lacrimă vânată de obiectivele camerelor de filmat. Dar va rămâne în sufletele colegilor și învățăceilor săi o eternitate. Dumnezeu s-o odihnească! Familia s-o poarte mereu în suflet iar colegii arădeni să-i prețuiască sacrificiul! Pentru că a fost un apostol al școlii românești contemporane!Și poate și pentru că, implicată în proiectul "Connecting classrooms"s-a conectat cu veșnicia.