Despre morţi-numai de bine. Chiar?

A fost o figură oarecum pitorescă în spaţiul politic şi cultural românesc ieşit ca o rufă stoarsă din sistemul comunist. Am considerat-o un vârf de lance al românismului basarabean. Credeam în ceea ce spunea. Credea şi ea, probabil. Duceam cu mine încă tarele unei educaţii naţionaliste făcute cu sila şi aveam impresia că, la o pocnitură din degete, avea să poată schimba lumea, să poată întoarce Pământul din mersul lui firesc dinspre Răsărit spre Apus. Dacă am fost aşa naivă şi am crezut sincer în dreptatea divină, asta i s-a datorat şi ei. O crezusem. Nu doar pe ea. Au mai fost- şi mai sunt!!!- şi alţii. Până la o vreme. Până când, deputat de Suceava fiind(ce idioţi, să dai voturile unei persoane care habar n-avea despre tine şi lumea ta!!!), s-a prezentat, la un moment dat, la o întâlnire cu alegătorii. Decepţie! Regret! Nedumerire! Am asistat la o manifestare gălăgioasă şi lipsită de conţinut, la multă aroganţă şi superficialitate, la necunoaştere şi orgoliu, la neputinţă şi supraevaluare, la demagogie şi misticism...Mi-a părut rău. De timpul meu şi de încrederea celor ce-i dăduseră votul. De neputinţa noastră, ca neam, de a ne găsi adevăraţii politicieni. De tribulaţiile unui popor debusolat, înţepenit, prostit, aiurea. De nestatornicie, oportunism, minciună. De neputinţă colectivă şi neştiinţă personală. A trecut. S-a trecut şi personajul. Şi, din nefericire, nu ne va fi mai bine. Dar măcar o să gândim,unii, de două ori, înainte de a pune ştampila. În rest, despre morţi, numai de bine. A fost Leonida Lari.