26.03.2011, de la 8 jumate fix...

Ca iniţiativă, e una deosebită. Ca modalitate de a atrage atenţia către ceea ce facem/putem face cu Mama Gea e iarăşi remarcabil. Ca platformă de socializare, pare să prindă foarte bine. Rămâne întrebarea: cât din ceea ce se face e exteriorizarea unei convingeri şi cât e spectacol?

Nu credeam a ajunge vreodată să laud spărgătorii(mă rog, numai pe cei de nuci)

O fac astăzi, şi chiar cu mândrie, chiar dacă pentru mulţi acest gen de mândrie e cel puţin desuetă. E o mândrie pe care n-o disimulez, n-o ascund, n-o neg: mândria aceea ţinută în cel mai cald colţ al sufletului, în cel mai bine protejat ungher al inimii oricărui individ sănătos- mândria apartenenţei la un neam. Căci despre o astfel de mândrie e vorba aici; despre sentimentul acela că nu eşti singur, că, buni sau răi, ai cui să te raportezi atunci când vorbeşti despre ai tăi; despre siguranţa pe care ţi-o dă fie şi o colibă în care se vorbeşte limba mamei tale şi se fac rugăciuni Dumnezeului către care bunicii ţi-au lipit palmele a rugă;despre dorinţa aceea ascunsă, existentă în fiecare dintre noi, de a ne întoarce, fie şi pentru frânturi de timp, la vatra în care am deschis ochii şi am făcut primii paşi. Nu am altfel de orgolii, nu m-a ros niciodată mândria prostească a afişării propriei persoane ca pe una specială, n-am făcut niciodată(deşi de multe ori am regretat!)gesturi în acest scop, dar, când e vorba de ai mei, în general, mă doare mojicia şi nedreptatea şi minciuna şi umilinţa şi exacerbarea. Şi asta chiar dacă, de puţină vreme, am descoperit că toţi strămoşii mei sunt altceva decât români. Ajunşi în colţul acesta de lume românească, în vremuri grele şi tulburi pentru ei, au mulţumit, uneori şi fără cuvinte, comunităţilor care i-au acceptat şi şi-au crescut urmaşii în spiritul devotamentului faţă de noua lor patrie, al credinţei în Dumnezeu şi al loialităţii faţă de pământul care hrăneşte şi apără şi bucură pe cei ce îl respectă.
Despre hackerii români e vorba în gândurile mele recunoscătoare, acei spărgători care, ieri, au dovedit că, aşa neputincioasă cum pare la prima vedere, noua generaţie e capabilă de gesturi ferme, de atitudini extraordinare, care mă fac să cred că nu totul e pierdut. Şi, în acelaşi timp, ar trebui să dea de gândit autorităţilor române care, zilele trecute, când a avut loc un atac identitar murdar, cu rădăcini oficiale chiar, ministrul nostru de externe zâmbea tâmp pe sticla televizoarelor, minimalizând acte de denigrare făţişă a românilor şi istoriei lor. Ba, mai mult, mai marele şpăgilor din ANAF, instituţie oficială a statului român, găseşte de cuviinţă să ducă mârşăvia mai departe, mutându-l pe asasinul lui Iancu la Abrud, murdărind astfel sufletele moţilor. Dacă s-a vrut a-l da pe neisprăvit pe mâna oştenilor lui Iancu, a fost iarăşi o greşeală, pentru că nu rezolvi o situaţie tensionată adâncind-o, contagiind şi alte zone.
Dar, asta e; atâta ştiu, atâta fac!
Bravo,deci, celor ce, cu vorbe puţine şi fără injurii, au arătat că spiritul lui Iancu n-a murit! Să trăiţi, că ne trebuiţi! Să vegheaţi şi mai departe şi să faceţi dreptate neamului acestuia în locul celor ce,deşi sunt plătiţi s-o facă, uită care le e datoria!
Pentru cei care nu le-au citit mesajul cu care au blocat presa maghiară, iată-l mai jos. Doamne-ajută!

„V-aţi înşelat crezând că la o palmă dată istoriei şi poporului Român (15.03.2011) noi vom întoarce şi celălalt obraz. Conştiinţa naţională ne obligă să luăm măsurile morale pentru ca Eroii Neamului Român să se odihnească în continuare în linişte. I-ati inviat din somnul lor cel vesnic pentru a-i defaima, le-ati profanat mormantul prin dezinformare, si i-ati “spanzurat” crezand in falsa razbunare.
Acesta este raspunsul dat celor care au uitat ca maghiarii reprezinta o minoritate in Romania, celor care inca nu au realizat ca Mihai Eminescu este pretuit la rangul de simbol national, si celor care mai au curaj sa ne tina in propria tara prelegeri de pedeapsa si onoare cand noi inca nu ne-am vinedecat durerea sufleteasca de la pierderea unui campion: Marian Cozma. Odihneasca-se in pace.
Nu vom uita şi nu vom ierta. Puneţi-ne răbdarea la încercare!
Dumnezeu sa fie milostiv cu sufletele voastre. Asa patesc toti cei care gresesc impotriva natiunii romane“.

Cât o fi ONU de mare/Alt'opţiune nu mai are?

Că nu cred că războiul este cea mai umană soluţie pentru ceea ce se întâmplă acum în Libia. Războiul, declanşat în asemenea condiţii mai ales, pare a fi soluţia cea mai facilă pentru hoarda de cruciaţi care s-a năpustit asupra nordului Africii, într-o mult clamată acţiune de eliberare a poporului din sclavia lui Gaddafi. Dacă îmi amintesc bine, şi împotriva lui Saddam Husein au utilizat aceleaşi sloganuri şi s-a dovedit cu totul altceva apoi, iraqienii fiind deja sătui de câtă "libertate" li s-a oferit.
Că Gaddafi este un cretin ce se crede mâna lui Allah pentru arabii lui e adevărat; că o fi paranoic, precum ştim noi cine, o fi şi asta adevărat, că doar discursurile îi sunt aidoma; că o fi adunat, profitând de frica indusă supuşilor, averi fabuloase nu mă îndoiesc. Dar să dai drumul la haita care pare să nu se fi săturat de sângele celor din Bosnia, Afganistan şi Iraq să lovească la discreţie mi se pare prea mult. Iar vor fi distrugeri imense, iar vor plânge copii, iar vor fi mii de victime colaterale,de care se vor spăla pe mâini, fiinţe care nici nu vor conta pentru statisticile oficiale.
Nu e bine ceea ce se întâmplă acolo; era firesc, în condiţiile de azi, ca diplomaţii ONU, crema diplomaţiei mondiale, care mănâncă bani grei din sudoarea naţiunilor pe care le reprezintă, să găsească alte soluţii. Aşa, războiul declanşat acolo nu va face decât să alimenteze şi mai mult opinia unui om simplu care a urmărit demararea ostilităţilor stând la coadă să-şi plătească dările: trebuie să trăiască şi producătorii de arme, trebuie să aibă şi firmele occidentale front de lucru, trebuie să mai experimenteze cei mari arme noi.
Mă întreb câţi papuci au pregătiţi libienii pentru atunci când se vor fi dezmeticit?



Să sperăm că nu se va prelungi(deşi interesele LOR o cer!) şi că pacea va reveni acolo. De dragul oamenilor simpli, care, de obicei, nu contează.

Cântec pentru Japonia suferindă

Flashuri din Infern

Lumea în care trăim este una din ce în ce mai periculoasă. Pericolul cel mai mare rămâne tot omul, această fiară cu pretenţii, acest biped egoist şi trufaş, care-şi închipuie că e stăpânul Universului, această căpuşă ce trăieşte ca şi cum ziua de azi ar fi mereu ultima...
Din nefericire pentru "atotputernicia" sa, natura îl mai plesneşte din când în când peste obrazul ce tinde să devină tot mai gros, amintindu-i că e doar un fir de praf ce pare să fi intrat în ochiul Creatorului prin neruşinarea cu care murdăreşte tot ce-l înconjoară. Şi, firesc, din când în când, suportă consecinţele. Şi acestea dor cumplit,şi nu întotdeauna pe cei care merită cel mai mult.
Căci n-o să mă convingă nimeni că japonezii, modeşti şi discreţi, de o hărnicie proverbială şi o generozitate nepământeană, meritau ceea ce li se întâmplă cu ei în ultima vreme. Sau, cine ştie, plătesc pentru cine ştie ce alte vremuri şi alte generaţii...
S-a coborât infernul peste Ţara de la Soare Răsare. Dar oamenii rămân oameni. Nu urlă nimeni. Nu ridică ochi mânioşi către Cer. Nu agită pumni strânşi către semeni. Nu mint, nu înşeală, nu profită de ceea ce e haosul general.Se vede că ei ştiu, poate dureros învăţată o asemenea lecţie, că legile naturii ne obligă mereu ochii nostri trebuie sa se plece a rugă în faţa ei, nu să se ridice, orgolioase, deasupra.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Mariana Vătcărău!

A căzut, ieri, pământul Truşeştilor peste tine, Mărie. Ai ajuns acolo unde doar tu şi bunul Dumnezeu ştiţi ce şi cum e. Ai adăstat la vatra lumii tale frumoase pe care ai preţuit-o şi de la normele căreia nu te-ai abătut. Fie-ţi ţărâna uşoară şi sufletul împăcat!

Înainte de toate....

Întâi m-am gândit că mă rog pentru Mariana, pentru odihna sufletului ei şi pentru liniştea lui Marian, care i-a fost raţiunea de a trăi. Mi-am dat seama însă că, în fapt, sunt o nerecunoscătoare, pentru că nu fac apel la bunul Dumnezeu decât atunci când mă aflu într-o situaţie dificilă şi când, automat, caut sprijinul Lui. Fie acest Tatăl nostru şi pentru cei mai înainte menţionaţi, dar şi pentru mine şi pentru toţi cei care, mai devreme ori mai târziu, citesc aici. Şi fie ca bunul Păstor să nu-şi uite vreodată turma Sa!

Ne va fi dor...

Mariana a fost o flacără, o torţă arzând pentru fiecare dintre cei pe care îi iubea. Şi iubea multă lume, şi avea mereu o vorbă bună pentru fiecare, şi era mereu gata să fie de ajutor celor ce-i căutau privirea şi cuvântul şi braţul de sprijin...
Mariana a fost un om special...un suflet generos...un prieten extraordinar....Ne va fi dor de tine, Mărie....

Rugăciune pentru Mariana

De dragul tău, Mariana, toate rugăciunile de azi şi din zilele ce vin.
Fie ca bunul Dumnezeu să te primească de-a dreapta Lui, căci meriţi prin gândul, fapta şi cuvântul tău!

Doar asta şi gata........

Ar fi dureros dacă vreodată mi se va lua bucuria de a asculta muzica tinereţii mele. Mi s-ar lua nu doar stropul de divinitate pe care harpa nevăzută a cerului mi-a susurat-o cândva la ureche, ci mi s-ar fura o comoară din tezaurul cu amintirile cele mai frumoase despre anii marii iubiri...

Mi-e dor...

Şi pentru că m-a năpădit trecutul şi mă paşte melancolia, măcar să mă afund într-o lume pe care atât de mult am iubit-o şi care, din păcate, mi-a rămas doar în amintire, încuiată într-un ungher de suflet unde nu pătrunde nimeni. Doar eu...arareori...când am nevoie de forţă...de linişte...de iluzia unei tinereţi nemuritoare...

Azi mi-e dor de mine...

Mi-e dor de mine uneori,
De cea ce-am fost cândva,în altă lume,
De sufletul sălbatic, de steaua fără nume,
De tata
Şi de crucea lui din nori....

Fără cuvinte. Să zică cineva că nu-i aşa.

Îţi murmurăm "Adio, şi iartă-ne,Grigore!"

Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii,
Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc,
În ură şi-n trădare copiii noştri cresc.
Mai oameni decât omul or să ajungă câinii.

Mai are cineva urechi de auzit?????

De dor de Vieru şi de Basarabia

Versuri, cântec şi basarabeni. Nu mai e nevoie de cuvinte.

Ajun pentru bădiţa Grigore

Am aflat foarte târziu de existenţa lui. M-am ruşinat de mine pentru o asemenea întârziere. Mi-a fost ciudă că mi-a fost ascuns atâta timp. M-am străduit să îl cunosc pe cel pentru care cel mai mare vis a fost să treacă Prutul. Credeam că aşa voi fi fiind izbăvită de pedeapsă.
N-a fost să fie aşa. Pe măsură ce îi descoperam Cuvântul, mai mare îmi era ruşinea- pentru că eu huzurisem în comparaţie cu el; pentru că eu avusesem părinţii amândoi, în timp ce lui îi luaseră tatăl; pentru că eu fusesem mereu sătulă, în timp ce el trebuise să mărească firimitura de azimă cu ocheanul; pentru că eu aveam limba mea frumoasă, în timp ce lui îi fusese interzisă.
Mă iartă, bădiţă Grigore, pentru nevrednicele gânduri! Mi-aş dori să ajung,cândva, un fir din iarba care-ţi creşte din inimă!

...pe nerăsuflate...

Doamne, câtă bucurie mă inundă de câte ori mă întorc acasă! Nu aici, în obscurul coteţ de la bloc, ci acasă, acolo unde îmi sunt rădăcinile, acolo unde cunosc fiecare fir de iarbă şi fiecare frunză din pomi, acolo unde câinii nu mă latră, ci se gudură, cerşindu-mi o mână răsfirându-le blana, acolo unde gârla morii îmi oferă mai multă frumuseţe decât orice telenovelă cu latifundiari, iar bucuria mamei văzându-ne împreună nu poate fi cu nimic comparată/cumpărată. Linişte, chiar dacă vârtejuri nebune de vânt erau gata să-i arunce mamei ceaunul de pe şparhat. Lumină, chiar de nouri întunecaţi, cu burţile târâte printre crengile merilor din grădină, păreau să înghită nu doar găinile din ogradă, ci însăşi lumea. Căldură, în ciuda şfichiuirilor îngheţate tăbărâte peste satul azvârlit în căuşul Sucevei.
Acolo e acasă pentru mine, acolo unde, cu zeci de ani în urmă, speram să împing baierele soarelui fie şi cu câteva minute mai departe, să-mi mai pot face vânt cu patinele pe heleşteul îngheţat. Când s-o fi săturat de mine, heleşteul ăsta mi-a dat o lecţie zdravănă, trântindu-mă oleacă sub gheaţa-i străvezie pe care m-am înverşunat s-o ignor. Şi acum mă văd încotoşmănată, apoi, în cămeşoaiele de in ale bunicii, pusă la perpelit sub chilota de pene peste care mai trântiseră un maldăr de cojoace, sechestrându-mă în cuptorul acela ad-hoc. Mă eliberau de acolo preţ de câteva minuţele, doar ca să-mi schimbe cămeşoaia devenită leoarcă cu o alta, ce rămânea uscată doar până ajungeam în cuptor. Chin ce-am îndurat!!!! Dar nici că mi-a curs nasul măcar!
Ce vremuri de minune! De câte ori am citit, apoi, poveşti, şi am întâlnit tărâmuri de vis, îmi imaginam că sunt colea, mai la deal ori mai la vale de răchiţile uriaşe de pe malul Sucevei, ori împrejurul casei noastre, ori în ograda bunicilor, ori în livada bătrânei care ne chema să o ajutăm să strângă perele doar ca pretext ca să ne vadă cum ne bucurăm de dulceaţa fructelor pe care nu mai avea cu cine să le împartă...Ce oameni buni erau atunci, în copilăria mea!
Se duc oamenii! Îmbătrânesc casele! Au murit livezile! Au căzut copacii de crengile cărora îmi agăţam visele! Moare, încetul cu încetul, copilăria mea! Doar copilul din mine refuză să moară şi se bucură(ca un prost, ar spune unii!) de fiecare fir de iarbă,de orice lătrat nocturn de cotei, de fiecare cucurigat matinal.

Memoriei neamului românesc

Au trecut mai multe zile de când n-am mai fost "pe-acasă", adică aici, unde poposesc să-mi reîncarc bateriile. Luată cu tot soiul de mărunţişuri, toate "urgente" şi toate "obligatorii" şi toate "importante", am uitat de ziua de naştere a unui om special, a unui istoric care n-a apucat să dea adevărata măsură a valorii sale. La 3 februarie 1898 se năştea, la Ruginoasa, în palatul care a fost al Domnului Unirii, din mama care a fost nora acestuia şi din tatăl care era nepotul unuia dintre membrii "monstruoasei coaliţii" care l-au detronat pe făuritorul reformei agrare, Gheorghe I. Brătianu. Rodul nopţilor de tinereţe zvăpăiată ale viitorului prim ministru I.I.C.Brătianu? Posibil. Soluţia menţinerii unei poziţii sociale, a dobândirii nu atât a unui rang, ci mai ales, a unei averi pentru Maria Cuza, cea din pricina căreia Ruginoasei i s-a spus "ruşinoasa"? Probabil. Fruct al unei aventuri, mai degrabă, iute rezolvată de familia bancherilor Brătieni, Gheorghe Brătianu avea să devină unul dintre cei mai pasionaţi apărători ai continuităţii româneşti în spaţiul formării noastre ca popor, un român demn şi responsabil care va plăti cu viaţa, mult prea curând, pentru convingerile sale.
Convins de menirea sa, Gheorghe Brătianu s-a apropiat cu dragoste de poporul căruia a încercat să-i descifreze enigmele şi să-i explice miracolul supravieţuirii. Când i s-a cerut să-şi retracteze ideile cu privire la caracterul românesc al Basarabiei, fidel apărător al adevărului şi asumându-şi, practic, condiţia de martir al neamului, a refuzat, afirmând că "adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit".
Trecut în nefiinţă în închisoarea ce avea să devină un simbol al minciunii, terorii şi suferinţei, Gheorghe Brătianu a înnobilat pământul românesc din nord de ţară, de la Sighet, cu sângele, suferinţa şi conştiinţa sa, a murit ca martir ce legitimează moştenirea identitară românească de la Nistru pân'la Tisa. Un gând pios memoriei unui român intrat în galeria nemuritorilor!

Comedie la Siret

Dube albastre. Dube albe. Multe. Însemne oficiale. Foarte înalte însemne. Şi foarte oficiale. Sirene urlând. Televiziuni prezente cu nopticica-n cap. Să vadă. Să audă. Să prindă. Să facă rating. Ce televiziuni informate! Cum ştiu ele să fie taman unde e deveru mai mare! Aşa, la intuiţie! Bubuituri în uşi. Urlete. Copii treziţi din somn. Oameni buimaci. Pijamale. Câini lătrând aiuriţi.Vorbe. Multe vorbe. Grele vorbe. Sperietură. Spaimă. Plânsete. Priviri nedumerite. Braţe de copii înfăşurate pe părinte. Vai, televiziunilor, dar n-aţi apucat asemenea imagini? Se poate? Iar dube. Albastre şi albe. Cu însemne. Trec prin târg aliniate, ca la paradă. Unii se bucură: aşa le trebuie, că nu se mai satură. Alţii, mai sensibili: lasă, bă, că nu sunt ăştia cei mai răi din România noastră. O bătrână făcându-şi semnul crucii: Doamne Dumnezeule, parcă-i 49, după rebeliune! O jună îmbătrânită de machiaj: lasă să vadă şi nevastă-sa cum se trăieşte numa din salar!
..................
...frânturi din ziua de 3 februarie 2001, prin Suceava.
Nu sunt avocatul diavolului. Nu sunt nici procurorul drepţilor. Mă cutremură însă evenimentele petrecute în lumea mea în care părea să nu se întâmple nimic, vorba lu bădiţa Mihail. Nu cred că nu există vină la Siret. Dimpotrivă. Cunosc persoane care, deşi nu lucrează niciunde oficial, nu plătesc nici un fel de contribuţie la stat, deşi nu au nici un fel de educaţie care să le permită practicarea unor profesii liberale(care ar putea ţine loc de sursă a veniturilor) şi-au ridicat locuinţe de vis în zona Siret, afişând aere de superioritate faţă de muritorii de rând care se spetesc pe trei firfirici la stat ori la patroni. Neveste casnice, mobilier de import, maşini de maşini...mă rog, tot tacâmul de pe la case mari. De unde? Ştiu ei. Ştim şi noi. Doar că multă lume, şi mai ales cei îndrituiţi să aibă ochii deschişi şi urechile ciulite, s-au făcut că plouă. Presupun că prefăcătoria a avut un preţ. Şi încă mare. Şi înseamnă alte vile. Şi alte maşini. Şi mulţi bani pentru partid. Care partid? Mă gândesc că toate. Că-s multe. Şi sunt mulţi. Şi vor multe. Şi multe nu se obţin cu puţin. Şi nici cu puţini.
E corupţie la Siret. E vinovăţie.Sunt vinovaţi. Mulţi. Şi nu numai la Siret. Ne-am dori mai puţini vinovaţi. Din multe motive. Dar rămân nişte întrebări: sunt toţi vinovaţi? Şi copiii treziţi de urletele de la uşi? Era nevoie de spectacolul mediatic din dimineaţa trecută? Era nevoie de circul gustat din plin de televiziuni? Era nevoie de desfăşurarea aceea de forţe care a trezit unora amintiri cumplite, altora mari semne de întrebare? Era nevoie de încă o demonstraţie că atunci când unul strănută(nu spui cine, persoană importantă) ceilalţi au gripă porcină deja?
Dacă există un plan de curăţare a jegului de la frontiere care să fie eficient, ar fi bine să fie pus în aplicare fără fanfară, fără circ, fără să se atenteze la liniştea cetăţeanului de rând care este oricum stresat de mârşăvenia în care trăieşte.Să se facă ordine! Şi nu doar la frontiere. Să se facă ordine în administraţia centrală şi locală, căpuşe care parazitează sistemul financiar printr-un cârd de ghişee din spatele cărora eşti privit cu dispreţ tu, cetăţeanul care-i hrăneşti, eşti umilit tu, cetăţeanul care le dai salariu, eşti strivit de măreţia unor semidocţi tu, cel care rupi de la gura copiilor tăi pentru ca ei să aibă şi prime şi tichete de vacanţă şi ifose de boier. Să se facă ordine în justiţie, acolo unde eşti mâncat de viu, cu acte cu tot, dacă nu ai pe nimeni care să te ajute prin jungla legislativă creată tocmai pentru a descuraja, pentru a ameţi, pentru a anihila orice formă de protest ori încercare de apărare a drepturilor individuale. Să se facă ordine şi în sistemul privat, acolo unde, ca şi cum o naţie întreagă ar fi retardată, se fac ilegalităţi uriaşe la umbra protectoare a autorităţilor. Să se facă ordine, nu paradă de imagine, nu maree mediatică întru prealăţită supuşenie faţă de cel ce ştie/poate/face totul...
Şi ar fi bine să se sape la rădăcina fenomenului, nu să se reteze doar mugurii din vârf(nu de alta, da ăştia se înmulţesc teribil după asemenea episod!), să se ajungă la mânuitorii din umbră care se folosesc de marionetele din vămi pentru a-şi unge mecanismele parvenirii. Să se verifice şi să se confişte averile dobândite fraudulos şi să se valorifice în interesul spitalelor, pe care am văzut că le decimează, orfelinatelor în care domneşte mizeria şi dezinteresul, azilelor care adăpostesc bătrâni ce n-au ştiut să se descurce precum cei de care vorbeam mai sus....
Altfel, toată zarva rămâne un trist episod de circ în care se văd, asemeni echipamentelor de noapte ale poliţiştilor, sforile care duc la păpuşarul şef ce vrea să ia din nou ochii spectatorului apusean....
Are românul o vorbă(vorba vine; are românul multe vorbe deştepte!) Peştele de la cap se împute, dar se curăţă de la coadă. Peştele nostru e putred rău la cap. Cred că, dacă vom începe curăţarea de la coadă, nu va merita; va fi prea multă muncă şi s-ar putea să nu ne alegem decât cu solzii de pe coadă. Ceea ce ar fi al naibii de puţin şi de nemeritat pentru naţia asta care s-a învăţat să invoce brazii şi păltinaşii, când ar trebui să-i înşface şi să dea la capetele împuţite deja!

Ce vor, totuşi, americanii în Egipt?

.........cămile?Neeeeh....că au din Iraq şi din toate emiratele care pupară statuia libertăţii pe flăcărică, mânca-o-ar mama lor....
........palmieri?Neeeeh, că au excelenţele lor prin toate spaţiile pe unde se afişează mândrul drapel înstelat......
........petrol? Au şi ăştia, nene, oilu aducător de musafiri nepoftiţi şi de armaghedoane, Doamne iartă-mă?
........piramide?faraoni?cleopatre?nisip?papirus?..........
.......nu le ajung cele două oceane şi mai vor şi Marea Roşie?............Suezul?...Ehhhhhh....Suezul....

........mişcă cineva în front?....ridică cineva privirea să vadă că împăratul e gol?....

..........pe când un pantof egiptean  în freza împăratului?...........

..........pe când o serată cu lecturi din Cărţile morţilor?????+