Bac, minciună, sinucideri, bac, scandal FRF, vacanţă, bac, contestaţii, înjurături, medii,bac, asasinate, răpiri de copii, bac, bătăi, bac, boc, funeriu, reforma, bac, şcoala, incompetenţă, bac, şmecheri, merţane, bac, disponibilizări, caşchete, miniştri, boc, bac.....................nu se mai poate....eu nu mai pot........dacă aş deschide robineţii de la calorifere cred că tot despre bac ar vorbi înainte de toate. Că s-a procedat corect. Că nu s-a procedat corect. Că trebuiau camere. Că nu trebuiau camere. Că s-a copiat. Că nu s-a copiat. Că s-a dat şpagă. Că nu s-a dat. Că au ieşit alţi tâmpiţi pe piaţa muncii. Ba că n-au ieşit, că să vedem de-acum încolo. Că-s deştepţi, dar timoraţi. Ba că nu-s timoraţi, da-s proşti. Că-s aşa şi pe dincolo profii...Ba că-s nu ştiu cum părinţii...ori elevii...ori şcoala...ori că...sau probabil....
Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, na, poftim! berea cu marijuana!
Cred că nu mai avem scăpare!
vineri, 8 iulie 2011
marți, 5 iulie 2011
Încă nu e totul pierdut!
M-au impresionat cuvintele unui tânăr român. Le-am găsit cu totul întâmplător în revista electronică Catedra, a FSLI, si nu m-am putut abţine să nu le împărtăşesc şi altora.
Vocea elitelor romanesti de peste hotare: „Primiti-ne inapoi acasa!”
O treime din tinerii romani plecati peste granite la studii nu vor sa revina in tara si tot la fel de multi spun ca s-ar intoarce in Romania daca li se asigura perspective profesionale solide. In tot acest timp statul roman nu face mai nimic, desi profesori...straini spun despre studentii nostri ca: “a fi roman este sinonim cu a fi inteligent”.
Interviu cu Sebastian I. Burduja, presedintele Ligii Studentilor Romani din Strainatate
Marilena Gheorghita
1. Invatamantul romanesc trece, de cativa ani, printr-o serie de schimbari, unele necesare, altele impuse pe linie politica de fiecare guvernare. Cum se vede de peste hotare “scoala romaneasca”?
In general, scoala romaneasca este inca vazuta pozitiv peste hotare. Profesorii mei de la Stanford, dar si de la Harvard, mi-au marturisit nu o singura data ca sunt impresionati placut de nivelul de pregatire al tinerilor romani. Desi nici macar autoritatile statului nu dispun de statistici exacte, se poate estima ca mai mult de 50.000 de romani studiaza astazi peste hotare, iar numarul lor este in crestere. Acest fenomen este interpretat ca o dovada vie a decaderii scolii romanesti, dar de prea multe ori uitam ca aceeasi scoala romaneasca faciliteaza reusita acestor tineri in cadrul unor procese de admitere extrem de competitive la universitati straine de top.
Personal, am un respect imens pentru educatia pe care am primit-o in Romania si pentru profesorii mei. Fara sprijinul si dedicarea lor, fara pasiunea lor pentru elevi si procesul de invatare, nimic din ceea ce am realizat in plan academic nu ar fi fost posibil. De aceea, cred ca se impun evaluari extrem de atente ale sistemului educational din Romania pentru a ne asigura ca pastram lucrurile bune si intervenim numai acolo unde este nevoie.
2. Daca ar fi sa realizezi portretul tanarului din Romania, fie el absolvent de liceu, fie student, cum ar arata?
Corina Tarnita, desemnata de Liga noastra drept Studentul Roman din Strainatate al Anului 2009, povestea despre prima ei intalnire cu un renumit profesor de la Universitatea Harvard. Acesta i-a spus ca, in opinia lui, “a fi roman este sinonim cu a fi inteligent”. Cred foarte mult in capacitatea intelectuala a tinerilor romani, dar si in puterea lor de lupta si in dorinta lor de afirmare. Cunosc zeci de exemple de colegi care studiaza peste hotare la scoli de top, au rezultate exceptionale si, in paralel, muncesc din greu pentru a se intretine, facand sacrificii materiale si personale in fiecare zi.
Noi romanii trebuie sa ne cunoastem mai bine valoarea, la nivel individual, dar mai ales la nivel colectiv. Prin promovarea acestor exemple de excelenta putem sa-i motivam pe tinerii din Romania sa indrazneasca sa viseze si sa accepte faptul ca intr-o lume globala, competitiva, numai munca onesta si de calitate le poate garanta succesul profesional in viata. Am convingerea ca mijloacele tehnologiei moderne si canalele sociale (Facebook, Twitter etc.) pot deschide noi perspective pentru toti tinerii romani, spargand acele tipare nocive ale societatii romanesti care i-au transformat pe cei smecheri si corupti in adevarate “modele” de succes.
3. Mai are Romania elite? Ce face aceasta tara cu ele?
As defini elitele ca fiind acei lideri care demonstreaza integritate, capacitate si ambitie, mobilizand prin exemplul lor importante resurse umane si materiale, pentru o cauza demna, altruista si pozitiva. Asadar, elitele nu pot exista decat in raport cu altii si, in sensul cel mai larg, in relatie cu societatea in care s-au format.
Cu siguranta ca Romania a avut si are elite. La nivelul generatiei din care fac parte, aceste elite formate la cele mai bune scoli din tara si din strainatate reprezinta o adevarata resursa strategica, vitala pentru dezvoltarea tarii noastre, insa din pacate prea putin exploatata si, mai grav, subestimata. Am lansat oficial in repetate randuri acest apel: „Primiti-ne inapoi acasa!”
Programul Bursierilor Speciali ai Guvernului Romaniei este probabil cel mai rasunator exemplu care ne-a convins ca sistemul nu ne primeste cu bratele deschise. Mai mult, sunt persoane mediocre, dar bine pozitionate, care fac si vor face tot posibilul sa ne descurajeze. Și totusi, continuu sa cred ca exista oameni extrem de bine intentionati in pozitii de decizie si in Romania. Acestia pot intr-adevar crea conditiile prin care romanii educati la cele mai bune scoli din lume ar putea contribui in mod semnificativ la progresul tarii noastre. Pastrez speranta ca Romania isi va valorifica mult mai bine imensul potential uman, probabil cea mai importanta resursa pe care tara noastra inca o are.
4. Din ce in ce mai multi tineri aleg sa plece la studii in strainatate. Cu cat a crescut numarul acestora, in ultimii ani si care sunt diferentele intre universitatile si colegiile din strainatate si cele din Romania?
Nu exista statistici oficiale ale numarului de tineri romani plecati la studii peste hotare. Cand am fost admis la Stanford in 2004, am plecat din tara fara sa fiu intrebat de nici o institutie din Romania unde ma duc, pentru cat timp, ce specializare voi urma etc. Nimeni nu avea aceste informatii pana la infiintarea Ligii Studentilor Romani din Strainatate (LSRS) in ianuarie 2009. Astazi Liga noastra aduna peste 5.500 de membri si pastram ca obiectiv finalizarea primei baze de date electronice a studentilor si absolventilor romani de peste hotare.
Nu sunt in masura sa comentez diferentele dintre universitatile din strainatate si cele din Romania, pentru ca dupa liceu am urmat numai cursuri academice peste hotare. Totusi, un sondaj recent realizat de LSRS arata principalele motive pentru care tinerii romani aleg sa studieze afara: oferta educationala a universitarilor straine, prestigiul lor, dar si dorinta de a cunoaste o alta cultura.
5. Care sunt universitatile si specializarile spre care se indreapta, in mod special, tinerii romani?
Pe baza sondajului LSRS, distributia specializarilor este dupa cum urmeaza: 37% in domeniul afacerilor sau a economiei, 18% informatica (IT), 14% relatii internationale, 8% sociologie-psihologie, 8% comunicare/marketing, 6% medicina/biologie, 4% dreptul, 3% arhitectura/arta si 3% limbi straine. 49% dintre respondenti au mai urmat un program de studiu in strainatate inaintea programului actual, iar 54% au urmat si in Romania cursuri universitare (49% licenta, 5% masterat).
Marea majoritate a tinerilor romani care pleaca la studii peste hotare aleg Europa (77%), iar 18% iau drumul Americii de Nord. Din totalul respondentilor la sondajul nostru, 16% studiaza in Marea Britanie, 15% in SUA, 12% in Franta, 8% in Olanda si respectiv Danemarca, 7,2%, in Italia si 6% in Germania.
6. Cum vad acesti studenti invatamantul din Romania? Se poate vorbi despre calitate? Cum sunt perceputi profesorii?
Am intalnit pareri foarte diferite printre colegii mei romani din strainatate in legatura cu invatamantul din tara. Exista persoane care au plecat din Romania dezamagiti de calitatea scazuta a unor programe academice, de lipsa oportunitatilor de cercetare la nivel inalt si de programa invechita. In acelasi timp, cunosc multi tineri care lauda scoala romaneasca, inclusiv la nivelul invatamantului superior, aratand ca exista cateva centre universitare importante, cu profesori extrem de bine pregatiti si dotari pe masura.
7. Reprezentantii studentilor din tara se plang de lipsa parteneriatului cu Ministerul Educatiei, de faptul ca nu sunt consultati cand se iau decizii sau cand se schimba legislatia. Ce trebuie facut pentru a indreptate situatia? Cum se procedeaza in strainatate?
In Statele Unite sistemul educational este aproape in totalitate descentralizat, mai intai la nivelul fiecarui Stat si apoi la nivelul fiecarei institutii de invatamant. Nu exista reforme impuse “de la centru”, iar deciziile majore se iau numai in urma unor procese consultative complexe dar transparente. Elevii si studentii sunt implicati prin organizatiile lor specifice, de exemplu prin Senatul Studentesc, care are in mod normal un buget propriu si opereaza independent de aparatul administrativ sau de corpul profesoral al universitatii. Cel putin la Stanford si Harvard studentii au un rol important, dar ultimul cuvant apartine intotdeauna consiliilor de administratie si academice (asa numitele “Boards”) formate in marea lor majoritate din profesori. De altfel, mi se pare firesc ca rolul principal in conceperea si implementarea diverselor sisteme educationale sa apartina corpului didactic, dar trebuie sa existe si la noi, ca in Occident, mecanisme formale si informale de consultare a elevilor sau studentilor. Altfel, riscam ca sistemul educational sa nu mai corespunda nevoilor celor pe care doreste sa-i formeze.
8. Care este tara cu cel mai bun sistem de invatamant din strainatate? S-ar putea aplica si in Romania?
Am beneficiat de oportunitatea unica de a studia la doua dintre cele mai bune universitati din lume – Stanford si Harvard. Poate sunt subiectiv, dar sistemul american – cel putin la nivel de invatamant superior – mi se pare de departe cel mai competitiv din lume, ceea ce explica atat performantele constant bune ale acestor institutii in topurile mondiale cat si faptul ca pot atrage anual cele mai bune creiere din lume.
Pe langa grija permanenta pentru student, universitatile americane au pus la punct un sistem academic complet prin care exploateaza la maxim abilitatile unice ale fiecarui individ. As remarca mai ales: (1) flexibilitatea care ofera studentilor posibilitatea de a-si alege specializarea abia sfarsitul celui de-al doilea an de studiu; (2) programele de consiliere academica, prin care fiecare student are acces permanent la un profesor-mentor, care joaca de multe ori rolul unui adevarat parinte departe de casa; (3) dotarile de ultima generatie si permanenta preocupare de a imbunatati materialele si modalitatile de predare, pe baza “feedback-ului” studentilor; (4) centrele de cariera care fac legatura cu angajatorii. In opinia mea, toate aceste elemente se pot aplica cu succes si in Romania, insa simpla lor imitatie nu va da roade in tara noastra. Este nevoie de un proces constient de adaptare la particularitatile contextului local, insa ideile in sine raman valoroase si merita puse in practica.
9. Daca ai fi ministrul Educatiei ce ai schimba in sistem?
Este probabil unul dintre cele mai grele portofolii ale oricarui guvern pentru ca poarta responsabilitatea formarii noilor generatii de care depinde viitorul intregii tari. Cred ca sunt cativa specialisti adevarati in Romania – l-as nominaliza pe Marian Stas, de asemenea absolvent de Harvard – care cunosc sistemul in profunzime si pot emite pareri avizate asupra reformelor necesare si prioritizarea lor.
Mi-as permite numai o observatie generala cu privire la importanta cercetarii in Romania. Economia noastra nu poate creste sustenabil fara aceasta dimensiune esentiala. Nu ne putem permite sa importam tehnologii la nesfarsit, unele dintre ele create probabil chiar de profesori romani care activeaza astazi in cadrul unor universitati straine. Ar merita formate de urgenta cateva centre regionale de excelenta in intreaga tara, cu cele mai bune dotari, cei mai mari profesori – atat romani cat si eventual straini, adevarati experti la nivel mondial – platiti extrem de bine si motivati sa isi desfasoare munca de cercetare in Romania si pentru Romania. Aceste institutii ar putea initia parteneriate cu cele mai bune scoli din lume pentru schimburi de experienta la nivel de studenti si profesori.
Nu intamplator castigam an de an medalii pentru inventii originale. Avem datoria sa exploatam mai bine acest talent al cercetatorilor nostri, permitandu-le sa lucreze cu cele mai performante tehnologii dar avand si stiinta de a comercializa produsul muncii lor la nivel mondial. Romania nu mai poate ignora aceste nevoi impuse de evolutiile pietelor globale. Țara noastra trebuie sa-si propuna sa devina un punct de referinta pe harta mondiala a cercetarii, iar aceste centre cu statut special si bugete consistente ar putea fi un prim pas in aceasta directie.
10. Dupa absolvirea studiilor, cei mai multi raman in strainatate. Ce ar trebui sa faca atoritatile statului pentru a-si chema acasa valorile, in conditiile in care rata somajului „cu licenta” este destul de mare?
Ideea centrelor de excelenta este o solutie. La fel si programele care finanteaza studiul la universitati de prestigiu mondial in schimbul angajamentului studentilor de a lucra in Romania, eventual in sectorul de stat, cu conditia ca acestia sa aiba garantate locurile de munca la intoarcerea in tara. Altfel, s-ar putea reedita nefericita situatie a bursierilor Guvernului Romaniei.
In acelasi timp, stim ca exista multi angajatori din mediul privat care ar dori sa aiba acces la expertiza tinerilor educati la cel mai inalt nivel. Autoritatile statului, alaturi de societatea civila, ar putea crea o punte intre studentii si absolventii romani din intreaga lume si companiile din tara, cu beneficii de ambele parti. Pe termen lung, acesti oameni cu abilitati speciale si mentalitati noi, formati in cadrul unor sisteme competitive si meritocratice, ar putea fi liderii unor schimbari pozitive in intreaga societate romaneasca.
11. Care este rolul Ligii Studentilor Romani din Strainatate? Cum va pot gasi studentii peste hotare?
Liga Studentilor Romani din Strainatate (LSRS) are trei obiective secundare, imediate, si unul principal, de cursa lunga. Ne propunem: reprezentarea intereselor si drepturilor studentilor si absolventilor romani, o comunitate in crestere care numara zeci de mii de membri; promovarea identitatii colective si a legaturilor formale si informale intre tinerii romani educati peste hotare, prin evenimente locale si nationale; sprijinirea elevilor si studentilor romani care vizeaza admiterea la programe academice in strainatate, prin punerea lor in contact cu cei care deja studiaza la universitati de top si s-au adaptat la un nou mediu academic, social si cultural.
In fine, misiunea principala a Ligii ramane promovarea intoarcerii spre casa prin informarea tinerilor romani despre oportunitatile profesionale existente in Romania si crearea unui cadru legal, social si cultural care sa faciliteze acest proces de “brain regain”.
12. Ce proiecte aveti in desfasurare si ce va propuneti sa faceti in viitor?
La doi ani si jumatate de la lansarea oficiala a LSRS, suntem mandri ca am facut mai multi pasi concreti, cu rezultate pe masura, pentru coagularea comunitatii tinerilor romani de peste hotare. Cele mai cunoscute proiecte ale Ligii sunt: Gala LSRS, care premiaza pe cei mai buni studenti romani de peste hotare in fiecare an, promovandu-i ca modele autentice de succes in fata opiniei publice din tara si mai ales in randul tinerilor; Caravana LSRS, prin care echipe de voluntari merg in liceele si facultatile din intreaga tara si prezinta modalitatile de admitere si finantare a programelor academice de peste hotare; si wiki.lsrs.ro, portalul online care a devenit cea mai completa sursa de informare pentru tinerii romani care doresc sa studieze in strainatate. Lista proiectelor si initiativelor poate continua pe multe randuri, insa as remarca mai ales activitatea celor 25 de Filiale LSRS din intreaga lume – de la Washington la Londra, Aarhus, Istanbul, si pana la Beijing si Sydney. Colegii mei organizeaza intalniri locale, expozitii, conferinte, evenimente culturale, promovand imaginea Romaniei si traditiile noastre nationale.
Pentru lista proiectelor curente si viitoare, invit cititorii sa acceseze si sa se inscrie pe www.lsrs.ro. De asemenea, pot sa ne adreseze intrebari la contact@lsrs.ro si vom incerca sa ii sprijinim de oriunde am fi in lume.
In general, suntem multumiti ca la mai putin de trei ani de la lansare, LSRS reprezinta deja un punct major de referinta pentru mii de tineri romani. Am reusit asta pentru ca proiectele noastre au avut rezultate concrete, benefice pentru membrii nostri, respectand in acelasi timp valorile pe care ni le-am asumat inca de la lansarea LSRS: valoare, initiativa, profesionalism, solidaritate si echi-distanta politica.
13. Sloganul vostru transmite mult: „Mergem inainte cu gandul spre casa!” Cat de realist este in actualul context socio-economic? In cati ani isi va reveni Romania, astfel incat gandul la acasa sa nu fie legat doar de familie sau prieteni, ci de ceea ce ofera aceasta tara?
Ati intuit corect – gandurile celor mai multi tineri romani legate de casa se indreapta spre cei dragi, spre familie si prieteni. Nu fac exceptie de la aceasta regula. Este trist ca mai bine de o treime din respondentii sondajului LSRS, studenti romani in strainatate, exclud intoarcerea acasa. Aproape inca pe-atat declara ca nu vor reveni in lipsa unor perspective profesionale solide.
Si totusi credem ca este important sa nu uitam de unde am plecat. Poate ca pentru multi dintre noi intoarcerea acasa este imposibila in acest moment, din diverse motive. Dar intoarcerea spre casa este intotdeauna posibila, de oriunde. Putem fi ambasadorii Romaniei acolo unde am studiat sau ne-am construit o cariera. Putem promova interesele noastre nationale prin munca pe care o desfasuram. Putem pastra legaturile cu tara si optiunea de a reveni acasa pe termen mediu si lung.
Mai mult, Romania nu-si poate reveni singura. Romania inseamna in primul rand poporul roman. Ca parte a acestei natiuni, avem la randul nostru responsabilitatea de a pune umarul la redresarea situatiei actuale si la gasirea acelor solutii care vor insemna rezolvarea crizelor multiple cu care ne confruntam. Nu dorim sa impunem intoarcerea acasa ca pe o datorie, desi unii dintre noi o percepem si astfel. Insa putem afirma ca tinerii care simt ca pot si vor sa schimbe ceva in bine pentru tara – din Romania sau de peste hotare – vor gasi mereu in Liga noastra un sprijin real si onest.
14. Te-ai intoarce in tara? In ce conditii?
Intoarcerea acasa este singura mea optiune pe termen lung. Mi-am incheiat pe 26 mai cariera academica in Statele Unite. As fi tentat sa revin imediat in Romania, dar imi dau seama ca mai am inca de invatat si ma pot dezvolta in continuare pe plan profesional aici sau in Europa de Vest. Peste cativa ani, insa, sunt decis sa-mi pun toate cunostintele si experientele acumulate in serviciul tarii mele, fie prin mediul corporatist din Romania, fie prin societatea civila, fie in sectorul public.
Mi-as dori ca peste cativa ani sa existe un efort constient din partea autoritatilor de a atrage spre casa absolventii universitatilor straine de top, fie si numai prin simplificarea proceselor de echivalare a diplomelor. Totusi, nu mi s-ar parea corect sa pun conditii pentru intoarcerea in Romania. Sunt constient ca nu as fi avut niciodata sansa de a studia la cele mai bune scoli din lume fara sprijinul si indrumarea parintilor, prietenilor si profesorilor mei. Am reusit in strainatate pentru ca sunt roman, nu in ciuda acestui fapt.
Acum consider ca am responsabilitatea ca, inarmat cu acele cunostinte pe care le-am dobandit peste hotare, sa fac tot posibilul ca si alti tineri romani sa aiba acces la oportunitatile pe care eu le-am avut.
Vocea elitelor romanesti de peste hotare: „Primiti-ne inapoi acasa!”
O treime din tinerii romani plecati peste granite la studii nu vor sa revina in tara si tot la fel de multi spun ca s-ar intoarce in Romania daca li se asigura perspective profesionale solide. In tot acest timp statul roman nu face mai nimic, desi profesori...straini spun despre studentii nostri ca: “a fi roman este sinonim cu a fi inteligent”.
Interviu cu Sebastian I. Burduja, presedintele Ligii Studentilor Romani din Strainatate
Marilena Gheorghita
1. Invatamantul romanesc trece, de cativa ani, printr-o serie de schimbari, unele necesare, altele impuse pe linie politica de fiecare guvernare. Cum se vede de peste hotare “scoala romaneasca”?
In general, scoala romaneasca este inca vazuta pozitiv peste hotare. Profesorii mei de la Stanford, dar si de la Harvard, mi-au marturisit nu o singura data ca sunt impresionati placut de nivelul de pregatire al tinerilor romani. Desi nici macar autoritatile statului nu dispun de statistici exacte, se poate estima ca mai mult de 50.000 de romani studiaza astazi peste hotare, iar numarul lor este in crestere. Acest fenomen este interpretat ca o dovada vie a decaderii scolii romanesti, dar de prea multe ori uitam ca aceeasi scoala romaneasca faciliteaza reusita acestor tineri in cadrul unor procese de admitere extrem de competitive la universitati straine de top.
Personal, am un respect imens pentru educatia pe care am primit-o in Romania si pentru profesorii mei. Fara sprijinul si dedicarea lor, fara pasiunea lor pentru elevi si procesul de invatare, nimic din ceea ce am realizat in plan academic nu ar fi fost posibil. De aceea, cred ca se impun evaluari extrem de atente ale sistemului educational din Romania pentru a ne asigura ca pastram lucrurile bune si intervenim numai acolo unde este nevoie.
2. Daca ar fi sa realizezi portretul tanarului din Romania, fie el absolvent de liceu, fie student, cum ar arata?
Corina Tarnita, desemnata de Liga noastra drept Studentul Roman din Strainatate al Anului 2009, povestea despre prima ei intalnire cu un renumit profesor de la Universitatea Harvard. Acesta i-a spus ca, in opinia lui, “a fi roman este sinonim cu a fi inteligent”. Cred foarte mult in capacitatea intelectuala a tinerilor romani, dar si in puterea lor de lupta si in dorinta lor de afirmare. Cunosc zeci de exemple de colegi care studiaza peste hotare la scoli de top, au rezultate exceptionale si, in paralel, muncesc din greu pentru a se intretine, facand sacrificii materiale si personale in fiecare zi.
Noi romanii trebuie sa ne cunoastem mai bine valoarea, la nivel individual, dar mai ales la nivel colectiv. Prin promovarea acestor exemple de excelenta putem sa-i motivam pe tinerii din Romania sa indrazneasca sa viseze si sa accepte faptul ca intr-o lume globala, competitiva, numai munca onesta si de calitate le poate garanta succesul profesional in viata. Am convingerea ca mijloacele tehnologiei moderne si canalele sociale (Facebook, Twitter etc.) pot deschide noi perspective pentru toti tinerii romani, spargand acele tipare nocive ale societatii romanesti care i-au transformat pe cei smecheri si corupti in adevarate “modele” de succes.
3. Mai are Romania elite? Ce face aceasta tara cu ele?
As defini elitele ca fiind acei lideri care demonstreaza integritate, capacitate si ambitie, mobilizand prin exemplul lor importante resurse umane si materiale, pentru o cauza demna, altruista si pozitiva. Asadar, elitele nu pot exista decat in raport cu altii si, in sensul cel mai larg, in relatie cu societatea in care s-au format.
Cu siguranta ca Romania a avut si are elite. La nivelul generatiei din care fac parte, aceste elite formate la cele mai bune scoli din tara si din strainatate reprezinta o adevarata resursa strategica, vitala pentru dezvoltarea tarii noastre, insa din pacate prea putin exploatata si, mai grav, subestimata. Am lansat oficial in repetate randuri acest apel: „Primiti-ne inapoi acasa!”
Programul Bursierilor Speciali ai Guvernului Romaniei este probabil cel mai rasunator exemplu care ne-a convins ca sistemul nu ne primeste cu bratele deschise. Mai mult, sunt persoane mediocre, dar bine pozitionate, care fac si vor face tot posibilul sa ne descurajeze. Și totusi, continuu sa cred ca exista oameni extrem de bine intentionati in pozitii de decizie si in Romania. Acestia pot intr-adevar crea conditiile prin care romanii educati la cele mai bune scoli din lume ar putea contribui in mod semnificativ la progresul tarii noastre. Pastrez speranta ca Romania isi va valorifica mult mai bine imensul potential uman, probabil cea mai importanta resursa pe care tara noastra inca o are.
4. Din ce in ce mai multi tineri aleg sa plece la studii in strainatate. Cu cat a crescut numarul acestora, in ultimii ani si care sunt diferentele intre universitatile si colegiile din strainatate si cele din Romania?
Nu exista statistici oficiale ale numarului de tineri romani plecati la studii peste hotare. Cand am fost admis la Stanford in 2004, am plecat din tara fara sa fiu intrebat de nici o institutie din Romania unde ma duc, pentru cat timp, ce specializare voi urma etc. Nimeni nu avea aceste informatii pana la infiintarea Ligii Studentilor Romani din Strainatate (LSRS) in ianuarie 2009. Astazi Liga noastra aduna peste 5.500 de membri si pastram ca obiectiv finalizarea primei baze de date electronice a studentilor si absolventilor romani de peste hotare.
Nu sunt in masura sa comentez diferentele dintre universitatile din strainatate si cele din Romania, pentru ca dupa liceu am urmat numai cursuri academice peste hotare. Totusi, un sondaj recent realizat de LSRS arata principalele motive pentru care tinerii romani aleg sa studieze afara: oferta educationala a universitarilor straine, prestigiul lor, dar si dorinta de a cunoaste o alta cultura.
5. Care sunt universitatile si specializarile spre care se indreapta, in mod special, tinerii romani?
Pe baza sondajului LSRS, distributia specializarilor este dupa cum urmeaza: 37% in domeniul afacerilor sau a economiei, 18% informatica (IT), 14% relatii internationale, 8% sociologie-psihologie, 8% comunicare/marketing, 6% medicina/biologie, 4% dreptul, 3% arhitectura/arta si 3% limbi straine. 49% dintre respondenti au mai urmat un program de studiu in strainatate inaintea programului actual, iar 54% au urmat si in Romania cursuri universitare (49% licenta, 5% masterat).
Marea majoritate a tinerilor romani care pleaca la studii peste hotare aleg Europa (77%), iar 18% iau drumul Americii de Nord. Din totalul respondentilor la sondajul nostru, 16% studiaza in Marea Britanie, 15% in SUA, 12% in Franta, 8% in Olanda si respectiv Danemarca, 7,2%, in Italia si 6% in Germania.
6. Cum vad acesti studenti invatamantul din Romania? Se poate vorbi despre calitate? Cum sunt perceputi profesorii?
Am intalnit pareri foarte diferite printre colegii mei romani din strainatate in legatura cu invatamantul din tara. Exista persoane care au plecat din Romania dezamagiti de calitatea scazuta a unor programe academice, de lipsa oportunitatilor de cercetare la nivel inalt si de programa invechita. In acelasi timp, cunosc multi tineri care lauda scoala romaneasca, inclusiv la nivelul invatamantului superior, aratand ca exista cateva centre universitare importante, cu profesori extrem de bine pregatiti si dotari pe masura.
7. Reprezentantii studentilor din tara se plang de lipsa parteneriatului cu Ministerul Educatiei, de faptul ca nu sunt consultati cand se iau decizii sau cand se schimba legislatia. Ce trebuie facut pentru a indreptate situatia? Cum se procedeaza in strainatate?
In Statele Unite sistemul educational este aproape in totalitate descentralizat, mai intai la nivelul fiecarui Stat si apoi la nivelul fiecarei institutii de invatamant. Nu exista reforme impuse “de la centru”, iar deciziile majore se iau numai in urma unor procese consultative complexe dar transparente. Elevii si studentii sunt implicati prin organizatiile lor specifice, de exemplu prin Senatul Studentesc, care are in mod normal un buget propriu si opereaza independent de aparatul administrativ sau de corpul profesoral al universitatii. Cel putin la Stanford si Harvard studentii au un rol important, dar ultimul cuvant apartine intotdeauna consiliilor de administratie si academice (asa numitele “Boards”) formate in marea lor majoritate din profesori. De altfel, mi se pare firesc ca rolul principal in conceperea si implementarea diverselor sisteme educationale sa apartina corpului didactic, dar trebuie sa existe si la noi, ca in Occident, mecanisme formale si informale de consultare a elevilor sau studentilor. Altfel, riscam ca sistemul educational sa nu mai corespunda nevoilor celor pe care doreste sa-i formeze.
8. Care este tara cu cel mai bun sistem de invatamant din strainatate? S-ar putea aplica si in Romania?
Am beneficiat de oportunitatea unica de a studia la doua dintre cele mai bune universitati din lume – Stanford si Harvard. Poate sunt subiectiv, dar sistemul american – cel putin la nivel de invatamant superior – mi se pare de departe cel mai competitiv din lume, ceea ce explica atat performantele constant bune ale acestor institutii in topurile mondiale cat si faptul ca pot atrage anual cele mai bune creiere din lume.
Pe langa grija permanenta pentru student, universitatile americane au pus la punct un sistem academic complet prin care exploateaza la maxim abilitatile unice ale fiecarui individ. As remarca mai ales: (1) flexibilitatea care ofera studentilor posibilitatea de a-si alege specializarea abia sfarsitul celui de-al doilea an de studiu; (2) programele de consiliere academica, prin care fiecare student are acces permanent la un profesor-mentor, care joaca de multe ori rolul unui adevarat parinte departe de casa; (3) dotarile de ultima generatie si permanenta preocupare de a imbunatati materialele si modalitatile de predare, pe baza “feedback-ului” studentilor; (4) centrele de cariera care fac legatura cu angajatorii. In opinia mea, toate aceste elemente se pot aplica cu succes si in Romania, insa simpla lor imitatie nu va da roade in tara noastra. Este nevoie de un proces constient de adaptare la particularitatile contextului local, insa ideile in sine raman valoroase si merita puse in practica.
9. Daca ai fi ministrul Educatiei ce ai schimba in sistem?
Este probabil unul dintre cele mai grele portofolii ale oricarui guvern pentru ca poarta responsabilitatea formarii noilor generatii de care depinde viitorul intregii tari. Cred ca sunt cativa specialisti adevarati in Romania – l-as nominaliza pe Marian Stas, de asemenea absolvent de Harvard – care cunosc sistemul in profunzime si pot emite pareri avizate asupra reformelor necesare si prioritizarea lor.
Mi-as permite numai o observatie generala cu privire la importanta cercetarii in Romania. Economia noastra nu poate creste sustenabil fara aceasta dimensiune esentiala. Nu ne putem permite sa importam tehnologii la nesfarsit, unele dintre ele create probabil chiar de profesori romani care activeaza astazi in cadrul unor universitati straine. Ar merita formate de urgenta cateva centre regionale de excelenta in intreaga tara, cu cele mai bune dotari, cei mai mari profesori – atat romani cat si eventual straini, adevarati experti la nivel mondial – platiti extrem de bine si motivati sa isi desfasoare munca de cercetare in Romania si pentru Romania. Aceste institutii ar putea initia parteneriate cu cele mai bune scoli din lume pentru schimburi de experienta la nivel de studenti si profesori.
Nu intamplator castigam an de an medalii pentru inventii originale. Avem datoria sa exploatam mai bine acest talent al cercetatorilor nostri, permitandu-le sa lucreze cu cele mai performante tehnologii dar avand si stiinta de a comercializa produsul muncii lor la nivel mondial. Romania nu mai poate ignora aceste nevoi impuse de evolutiile pietelor globale. Țara noastra trebuie sa-si propuna sa devina un punct de referinta pe harta mondiala a cercetarii, iar aceste centre cu statut special si bugete consistente ar putea fi un prim pas in aceasta directie.
10. Dupa absolvirea studiilor, cei mai multi raman in strainatate. Ce ar trebui sa faca atoritatile statului pentru a-si chema acasa valorile, in conditiile in care rata somajului „cu licenta” este destul de mare?
Ideea centrelor de excelenta este o solutie. La fel si programele care finanteaza studiul la universitati de prestigiu mondial in schimbul angajamentului studentilor de a lucra in Romania, eventual in sectorul de stat, cu conditia ca acestia sa aiba garantate locurile de munca la intoarcerea in tara. Altfel, s-ar putea reedita nefericita situatie a bursierilor Guvernului Romaniei.
In acelasi timp, stim ca exista multi angajatori din mediul privat care ar dori sa aiba acces la expertiza tinerilor educati la cel mai inalt nivel. Autoritatile statului, alaturi de societatea civila, ar putea crea o punte intre studentii si absolventii romani din intreaga lume si companiile din tara, cu beneficii de ambele parti. Pe termen lung, acesti oameni cu abilitati speciale si mentalitati noi, formati in cadrul unor sisteme competitive si meritocratice, ar putea fi liderii unor schimbari pozitive in intreaga societate romaneasca.
11. Care este rolul Ligii Studentilor Romani din Strainatate? Cum va pot gasi studentii peste hotare?
Liga Studentilor Romani din Strainatate (LSRS) are trei obiective secundare, imediate, si unul principal, de cursa lunga. Ne propunem: reprezentarea intereselor si drepturilor studentilor si absolventilor romani, o comunitate in crestere care numara zeci de mii de membri; promovarea identitatii colective si a legaturilor formale si informale intre tinerii romani educati peste hotare, prin evenimente locale si nationale; sprijinirea elevilor si studentilor romani care vizeaza admiterea la programe academice in strainatate, prin punerea lor in contact cu cei care deja studiaza la universitati de top si s-au adaptat la un nou mediu academic, social si cultural.
In fine, misiunea principala a Ligii ramane promovarea intoarcerii spre casa prin informarea tinerilor romani despre oportunitatile profesionale existente in Romania si crearea unui cadru legal, social si cultural care sa faciliteze acest proces de “brain regain”.
12. Ce proiecte aveti in desfasurare si ce va propuneti sa faceti in viitor?
La doi ani si jumatate de la lansarea oficiala a LSRS, suntem mandri ca am facut mai multi pasi concreti, cu rezultate pe masura, pentru coagularea comunitatii tinerilor romani de peste hotare. Cele mai cunoscute proiecte ale Ligii sunt: Gala LSRS, care premiaza pe cei mai buni studenti romani de peste hotare in fiecare an, promovandu-i ca modele autentice de succes in fata opiniei publice din tara si mai ales in randul tinerilor; Caravana LSRS, prin care echipe de voluntari merg in liceele si facultatile din intreaga tara si prezinta modalitatile de admitere si finantare a programelor academice de peste hotare; si wiki.lsrs.ro, portalul online care a devenit cea mai completa sursa de informare pentru tinerii romani care doresc sa studieze in strainatate. Lista proiectelor si initiativelor poate continua pe multe randuri, insa as remarca mai ales activitatea celor 25 de Filiale LSRS din intreaga lume – de la Washington la Londra, Aarhus, Istanbul, si pana la Beijing si Sydney. Colegii mei organizeaza intalniri locale, expozitii, conferinte, evenimente culturale, promovand imaginea Romaniei si traditiile noastre nationale.
Pentru lista proiectelor curente si viitoare, invit cititorii sa acceseze si sa se inscrie pe www.lsrs.ro. De asemenea, pot sa ne adreseze intrebari la contact@lsrs.ro si vom incerca sa ii sprijinim de oriunde am fi in lume.
In general, suntem multumiti ca la mai putin de trei ani de la lansare, LSRS reprezinta deja un punct major de referinta pentru mii de tineri romani. Am reusit asta pentru ca proiectele noastre au avut rezultate concrete, benefice pentru membrii nostri, respectand in acelasi timp valorile pe care ni le-am asumat inca de la lansarea LSRS: valoare, initiativa, profesionalism, solidaritate si echi-distanta politica.
13. Sloganul vostru transmite mult: „Mergem inainte cu gandul spre casa!” Cat de realist este in actualul context socio-economic? In cati ani isi va reveni Romania, astfel incat gandul la acasa sa nu fie legat doar de familie sau prieteni, ci de ceea ce ofera aceasta tara?
Ati intuit corect – gandurile celor mai multi tineri romani legate de casa se indreapta spre cei dragi, spre familie si prieteni. Nu fac exceptie de la aceasta regula. Este trist ca mai bine de o treime din respondentii sondajului LSRS, studenti romani in strainatate, exclud intoarcerea acasa. Aproape inca pe-atat declara ca nu vor reveni in lipsa unor perspective profesionale solide.
Si totusi credem ca este important sa nu uitam de unde am plecat. Poate ca pentru multi dintre noi intoarcerea acasa este imposibila in acest moment, din diverse motive. Dar intoarcerea spre casa este intotdeauna posibila, de oriunde. Putem fi ambasadorii Romaniei acolo unde am studiat sau ne-am construit o cariera. Putem promova interesele noastre nationale prin munca pe care o desfasuram. Putem pastra legaturile cu tara si optiunea de a reveni acasa pe termen mediu si lung.
Mai mult, Romania nu-si poate reveni singura. Romania inseamna in primul rand poporul roman. Ca parte a acestei natiuni, avem la randul nostru responsabilitatea de a pune umarul la redresarea situatiei actuale si la gasirea acelor solutii care vor insemna rezolvarea crizelor multiple cu care ne confruntam. Nu dorim sa impunem intoarcerea acasa ca pe o datorie, desi unii dintre noi o percepem si astfel. Insa putem afirma ca tinerii care simt ca pot si vor sa schimbe ceva in bine pentru tara – din Romania sau de peste hotare – vor gasi mereu in Liga noastra un sprijin real si onest.
14. Te-ai intoarce in tara? In ce conditii?
Intoarcerea acasa este singura mea optiune pe termen lung. Mi-am incheiat pe 26 mai cariera academica in Statele Unite. As fi tentat sa revin imediat in Romania, dar imi dau seama ca mai am inca de invatat si ma pot dezvolta in continuare pe plan profesional aici sau in Europa de Vest. Peste cativa ani, insa, sunt decis sa-mi pun toate cunostintele si experientele acumulate in serviciul tarii mele, fie prin mediul corporatist din Romania, fie prin societatea civila, fie in sectorul public.
Mi-as dori ca peste cativa ani sa existe un efort constient din partea autoritatilor de a atrage spre casa absolventii universitatilor straine de top, fie si numai prin simplificarea proceselor de echivalare a diplomelor. Totusi, nu mi s-ar parea corect sa pun conditii pentru intoarcerea in Romania. Sunt constient ca nu as fi avut niciodata sansa de a studia la cele mai bune scoli din lume fara sprijinul si indrumarea parintilor, prietenilor si profesorilor mei. Am reusit in strainatate pentru ca sunt roman, nu in ciuda acestui fapt.
Acum consider ca am responsabilitatea ca, inarmat cu acele cunostinte pe care le-am dobandit peste hotare, sa fac tot posibilul ca si alti tineri romani sa aiba acces la oportunitatile pe care eu le-am avut.
duminică, 3 iulie 2011
Un pic te-am iertat, domnule preşedinte.
Da, dar numai un pic. Şi picătura aceea vine din faptul că ai spus direct, aşa cum faci de fiecare dată, ceea ce aş fi făcut şi eu în 22 iunie 1941. Şi ca mine şi ca mata ar fi făcut tare mulţi români. Nu ştiu câţi dintre cei "de sus", dar din ăştia "de jos" tare mulţi ar fi făcut-o. Pentru vatra lor. Pentru familiile lor. Pentru dreptatea lor. Şi, de ce nu, pentru onoarea lor. Pentru că gardurile de sârmă ghimpată au sfâşiat ogrăzi şi grădini şi oameni şi suflete. Pentru că EI s-au crezut stăpânii lumii şi au minţit şi au înşelat şi au furat.
Şi acum tot ei sunt, vezi Doamne,ofuscaţi. Şi arată cu degetul. Şi dau cu gura. Ba fac şi spume la gură. Se fac că au uitat de "davai cias, davai palton"...Le e lesne să uite aşa, selectiv. Şi să-şi amintească selectiv. Doar ce/când/cât le convine. Noi,nu. Noi ar trebui, după a lor părere, să facem în continuare sluj. Şi să tacem. Şi să înghiţim umilinţa şi batjocura şi neruşinarea aruncate cu dispreţ unei naţii de-atâtea ori răstignită pe o Golgotă de pe care nu ştie să cum coboare. Doar ei au voie sa aiba o zi de “doliu profund” pentru “ pierderile suferite cu 70 de ani in urma, “la inceputul Marelui Razboi pentru Apararea Patriei”! Noi n-avem voie. Pentru ei a fost Marele Război...cum îi mai zic. Pentru noi n-avea cum să fie un aşa mare război. Pentru că suntem mici. Şi azvârliţi de bunul Dumnezeu în calea tuturor copitelor de patru-sau bipede. Ei au voie să vorbească în termeni laudativi despre stalinul lor mare conducător militar. Noi nu avem voie să vorbim despre Mareşalul care, convins că-şi face datoria, le-a spus oştenilor săi, tot cu 70 de ani in urmă: “ OSTASI,Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrajmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbuna a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. “
Ei pot să murdărească existenţa noastră când şi cum au chef. Noi ar trebui doar să acceptăm. Şi să ne conformăm. Şi să nu mai scoatem la iveală hărţi pe care EI le-au ferfeniţit, le-au mutilat, le-au călcat cu ciubotele pline de glodurile Asiei şi cu trufia nemăsurată a băutorilor de vodkă. Pentru ei n-a contat vreodată forţa dreptului ci doar dreptul forţei. Şi s-au crezut veşnici. Şi imbatabili. Şi,ca omul needucat, ca să-şi ascundă furia că le-au fost puse pe gard gândurile pe care le credeau ascunse, împroaşcă cu venin şi arată paiul din ochiul vecinului...
Neruşinată atitudine. Şi mai neruşinată însă mi se pare atitudinea alor noştri- politicieni, politruci, presari,...mă rog. N-au fost în stare să-şi depăşească frustrările, mai mult ori mai puţin reale, legate de relaţia cu Băse şi au năvălit, în haită, să muşte, când, în mod normal, partea dorsală care trebuia muşcată e în altă direcţie...
De la Chişinău o timidă încercare:
Şi acum tot ei sunt, vezi Doamne,ofuscaţi. Şi arată cu degetul. Şi dau cu gura. Ba fac şi spume la gură. Se fac că au uitat de "davai cias, davai palton"...Le e lesne să uite aşa, selectiv. Şi să-şi amintească selectiv. Doar ce/când/cât le convine. Noi,nu. Noi ar trebui, după a lor părere, să facem în continuare sluj. Şi să tacem. Şi să înghiţim umilinţa şi batjocura şi neruşinarea aruncate cu dispreţ unei naţii de-atâtea ori răstignită pe o Golgotă de pe care nu ştie să cum coboare. Doar ei au voie sa aiba o zi de “doliu profund” pentru “ pierderile suferite cu 70 de ani in urma, “la inceputul Marelui Razboi pentru Apararea Patriei”! Noi n-avem voie. Pentru ei a fost Marele Război...cum îi mai zic. Pentru noi n-avea cum să fie un aşa mare război. Pentru că suntem mici. Şi azvârliţi de bunul Dumnezeu în calea tuturor copitelor de patru-sau bipede. Ei au voie să vorbească în termeni laudativi despre stalinul lor mare conducător militar. Noi nu avem voie să vorbim despre Mareşalul care, convins că-şi face datoria, le-a spus oştenilor săi, tot cu 70 de ani in urmă: “ OSTASI,Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrajmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbuna a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. “
Ei pot să murdărească existenţa noastră când şi cum au chef. Noi ar trebui doar să acceptăm. Şi să ne conformăm. Şi să nu mai scoatem la iveală hărţi pe care EI le-au ferfeniţit, le-au mutilat, le-au călcat cu ciubotele pline de glodurile Asiei şi cu trufia nemăsurată a băutorilor de vodkă. Pentru ei n-a contat vreodată forţa dreptului ci doar dreptul forţei. Şi s-au crezut veşnici. Şi imbatabili. Şi,ca omul needucat, ca să-şi ascundă furia că le-au fost puse pe gard gândurile pe care le credeau ascunse, împroaşcă cu venin şi arată paiul din ochiul vecinului...
"Este absolut evident că o asemenea sfidare obraznică, ce îndreptăţeşte agresiunea fascistă şi profanează memoria a milioane de victime ale fascismului, este inadmisibilă"zice, isterizându-se, ministerul lor de externe.Hai, mă leşi?(vorba elevilor mei) Dar cu memoria celor pe care i-aţi furat/minţit/asasinat/deportat în Siberia voastră îngheţată cum rămâne? Sau asta nu se pune?
Neruşinată atitudine. Şi mai neruşinată însă mi se pare atitudinea alor noştri- politicieni, politruci, presari,...mă rog. N-au fost în stare să-şi depăşească frustrările, mai mult ori mai puţin reale, legate de relaţia cu Băse şi au năvălit, în haită, să muşte, când, în mod normal, partea dorsală care trebuia muşcată e în altă direcţie...
De la Chişinău o timidă încercare:
"În acest caz, a-l apăra pe Băsescu înseamnă a apăra onoarea României. Băsescu este primul preşedinte român care a avut curajul să le spună ruşilor un adevăr pe care nimeni nu a îndrăznit să-l rostească. România de azi nu mai e România de ieri. Românii de azi nu mai vor să treacă Prutul, să-şi recupereze "moşia pierdută astă-vară", indiferent de cine ar fi semnat ordinul - de Ion Antonescu, Traian Băsescu. Sau de Mihai Eminescu"consideră jurnalistul Constantin Tănase.
joi, 23 iunie 2011
Dă-o dracului, domnule preşedinte!
Mi-am amintit, cu toata isteria asta a propos de Băsescu şi atacul său prostesc şi gratuit la adresa M.S.Mihai, de cântecele învăţate la cor, în copilarie. "Republică, măreaţă vatră" era unul dintre ele şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că aş putea să-l cânt fără probleme şi acum. Cu el începeam serbările de 30 decembrie, atunci când, fiindcă eram copii cuminţi, la sfârşit venea Moş Gerilă.
Nu ştiu dacă am simpatii republicane din pricina educaţiei primite în copilărie, în şcoala comunistă, sau pentru că aşa imi cere adâncul meu sufletesc, cert este însă că în spaţiul republican mă simt în largul meu. Asta nu înseamnă că sunt antimonarhist, că dispreţuiesc ori, Doamne fereşte, urăsc monarhia ori dinastia de Hohenzolern, mai nou, de Romania. Îmi pare rău că, studentă la istorie cândva, n-am avut ocazia să învăţ cum se cuvine despre Casa Regală, dat fiind faptul că aceasta aparţinea "trecutului burghezo-moşieresc muribind şi în putrefacţie, dragi tovarăşi" şi, carevasăzică, nu se cădea să ni se spună nouă adevărul gol-goluţ. În ciuda temerilor epocii cu pricina, am avut şansa să ascult vorbe frumoase despre regii care le-au meritat, de la unii dintre profesorii mei, pentru care datoria faţă de adevăr era mai presus decât cea ideologică. Am aflat, cu alte cuvinte, mai mult decât trebuia, dar nu îndeajuns ca să înţeleg ceea ce fusese cu adevărat.
Îmi amintesc că, într-una din expediţiile mele prin podul bunicilor, am descoperit nişte scrisori vechi, timbrate, şi, pe petecelele acelea de hârtie colorată, chipul regelui Mihai. Era o descoperire importantă, nu atât pentru textul scrisorilor(cred că era vorba de cuvinte ale bunicului prin care îşi înştiinţa nevasta că îi este bine pe şantier, etc), cât pentru chipul tânăr, frumos, fascinant, al regelui despre care auzisem în cântecele pe care le îngâna mama câteodată. Cred că, într-un fel, mă şi îndrăgostisem de chipul acela ce transmitea blândeţe, răbdare, o doză de seninatate şi încredere.
Dupa 90 am citit mult despre familia regala, cu bunele şi relele lor, şi cred că M.S.Mihai a fost o victimă a împrejurărilor, a fost nevoit să ia decizii pe care nu şi le-a dorit, dar care i-au fost impuse. A făcut, în ciuda vârstei sale tinere(la vârsta lui de atunci, mulţi dintre tinerii noştri de azi sunt încă dependenţi de fusta mamei!) eforturi uriaşe să găsească soluţii pentru ca poporul său să fie ferit de rău, dar s-a lovit de interese ce depăşeau cu mult buna sa credinţă, de ziduri de nepăsare, de ignoranţă, de suficienţă imperială şi superficialitate vinovată.
Trădare, domnule preşedinte? Despre trădare vorbiţi Dvs., care aţi trădat încrederea unui popor care, la un moment dat, a văzut în Dvs. o rezolvare a problemelor grave de credibilitate a guvernării în ochii guvernaţilor? Ce aţi făcut cu încrederea aceasta? Aţi batjocorit poporul, aţi umilit pensionarii, aţi desconsiderat intelectualitatea, aţi ignorat cu dispreţ glasurile ţăranilor, aţi afişat o grandomanie demnă de vremile de care credeam că am scăpat, aţi făcut să fim arătaţi cu degetul de toate naţiile pământului, ne-aţi asmuţit din nou pe unii împotriva altora din indiferent ce pricini, v-aţi creat o camarilă căreia îi cântaţi în strună pentru ca, la rândul ei, să vă cânte cântece de leagăn...aţi ruinat tot dramul de speranţă pe care-l mai aveau tinerii acestei ţări...Şi vorbiţi de trădare în speţa 30 decembrie 1947?
Pentru mine, mizeria lansată ieri la adresa unei personalităţi care, cu discreţie şi demnitate, a trăit într-un exil autoasumat pentru ca şi unii ca Dvs. să puteţi trăi bine, a fost picătura care a umplut paharul răbdării, care m-a convins că suntem din nou în pragul marii fraude din noiembrie 1946 şi că nu mai meritaţi, Dvs. şi camarila portocalie, nici un fel de atenţie din partea oricărui cetăţean onest. Nu aveţi nimic demn în fiinţa Dvs. Nu vă daţi în lături de la nici un matrapazlâc pentru a intra pe uşa din dos în istoria neamului cu care, cred tot mai mult, nu aveţi nimic în comun.
Ca urmare, dă-o dracului, domnule preşedinte! M-ai pierdut de muşteriu!
Nu ştiu dacă am simpatii republicane din pricina educaţiei primite în copilărie, în şcoala comunistă, sau pentru că aşa imi cere adâncul meu sufletesc, cert este însă că în spaţiul republican mă simt în largul meu. Asta nu înseamnă că sunt antimonarhist, că dispreţuiesc ori, Doamne fereşte, urăsc monarhia ori dinastia de Hohenzolern, mai nou, de Romania. Îmi pare rău că, studentă la istorie cândva, n-am avut ocazia să învăţ cum se cuvine despre Casa Regală, dat fiind faptul că aceasta aparţinea "trecutului burghezo-moşieresc muribind şi în putrefacţie, dragi tovarăşi" şi, carevasăzică, nu se cădea să ni se spună nouă adevărul gol-goluţ. În ciuda temerilor epocii cu pricina, am avut şansa să ascult vorbe frumoase despre regii care le-au meritat, de la unii dintre profesorii mei, pentru care datoria faţă de adevăr era mai presus decât cea ideologică. Am aflat, cu alte cuvinte, mai mult decât trebuia, dar nu îndeajuns ca să înţeleg ceea ce fusese cu adevărat.
Îmi amintesc că, într-una din expediţiile mele prin podul bunicilor, am descoperit nişte scrisori vechi, timbrate, şi, pe petecelele acelea de hârtie colorată, chipul regelui Mihai. Era o descoperire importantă, nu atât pentru textul scrisorilor(cred că era vorba de cuvinte ale bunicului prin care îşi înştiinţa nevasta că îi este bine pe şantier, etc), cât pentru chipul tânăr, frumos, fascinant, al regelui despre care auzisem în cântecele pe care le îngâna mama câteodată. Cred că, într-un fel, mă şi îndrăgostisem de chipul acela ce transmitea blândeţe, răbdare, o doză de seninatate şi încredere.
Dupa 90 am citit mult despre familia regala, cu bunele şi relele lor, şi cred că M.S.Mihai a fost o victimă a împrejurărilor, a fost nevoit să ia decizii pe care nu şi le-a dorit, dar care i-au fost impuse. A făcut, în ciuda vârstei sale tinere(la vârsta lui de atunci, mulţi dintre tinerii noştri de azi sunt încă dependenţi de fusta mamei!) eforturi uriaşe să găsească soluţii pentru ca poporul său să fie ferit de rău, dar s-a lovit de interese ce depăşeau cu mult buna sa credinţă, de ziduri de nepăsare, de ignoranţă, de suficienţă imperială şi superficialitate vinovată.
Trădare, domnule preşedinte? Despre trădare vorbiţi Dvs., care aţi trădat încrederea unui popor care, la un moment dat, a văzut în Dvs. o rezolvare a problemelor grave de credibilitate a guvernării în ochii guvernaţilor? Ce aţi făcut cu încrederea aceasta? Aţi batjocorit poporul, aţi umilit pensionarii, aţi desconsiderat intelectualitatea, aţi ignorat cu dispreţ glasurile ţăranilor, aţi afişat o grandomanie demnă de vremile de care credeam că am scăpat, aţi făcut să fim arătaţi cu degetul de toate naţiile pământului, ne-aţi asmuţit din nou pe unii împotriva altora din indiferent ce pricini, v-aţi creat o camarilă căreia îi cântaţi în strună pentru ca, la rândul ei, să vă cânte cântece de leagăn...aţi ruinat tot dramul de speranţă pe care-l mai aveau tinerii acestei ţări...Şi vorbiţi de trădare în speţa 30 decembrie 1947?
Pentru mine, mizeria lansată ieri la adresa unei personalităţi care, cu discreţie şi demnitate, a trăit într-un exil autoasumat pentru ca şi unii ca Dvs. să puteţi trăi bine, a fost picătura care a umplut paharul răbdării, care m-a convins că suntem din nou în pragul marii fraude din noiembrie 1946 şi că nu mai meritaţi, Dvs. şi camarila portocalie, nici un fel de atenţie din partea oricărui cetăţean onest. Nu aveţi nimic demn în fiinţa Dvs. Nu vă daţi în lături de la nici un matrapazlâc pentru a intra pe uşa din dos în istoria neamului cu care, cred tot mai mult, nu aveţi nimic în comun.
Ca urmare, dă-o dracului, domnule preşedinte! M-ai pierdut de muşteriu!
miercuri, 22 iunie 2011
De vorbă cu tata, despre un alt 22 iunie
Din 2004 merg ceva mai des pe la cimitirul din sat. Mi-e dor de tata şi, de când s-a mutat definitiv sub crucea de granit din ţintirimul ce devine tot mai înghesuit, mai merg să-i aprind o lumânare, ori să mai stăm de vorbă. Îmi place să îmi imaginez că mă ascultă şi că mă înţelege. Îmi doresc din suflet să ştie că îi mulţumesc pentru ceea ce a a făcut(şi, îndrăznesc să spun, încă face) pentru mine şi ai mei. Măcar acum, dacă în timpul vieţii n-am făcut-o, din varii motive.
Nu departe de tata, aproape megieşi aş putea spune, hodinesc trei cruci mici, din lemn, de pe care vremea a şters orice urmă de semn, dacă va fi fost vreunul cândva. Sunt crucile a trei soldaţi morţi acum 70 de ani. Exact în 22 iunie 1941. În prima zi de război. În ziua în care, mânat de dorinţa firească a unei naţii, Ion Antonescu rostea, pentru oaste, dar şi pentru naţiunea română, celebrul ordin: Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!
Începea calvarul în colţul meu de Ţară! Trasoarele au incendiat cerul inimii Bucovinei, răpind somnul copiilor ce nu se mai săturau să numere flăcările roşietice din văzduh ori bubuiturile de artilerie. Doine de jale ori de cătănie au erupt pe fiecare uliţă de unde plecau soldaţi în termen ori rezervişti concentraţi. Bocete de mame, plânsete suspinate de neveste, ori întrebări nedumerite de copii, atârnaţi de catrinţele mamelor, au prins a lua locul poveştilor spuse, în prag de seară, pe laiţele de la poartă ori de pe lângă fântână.
S-au dus bărbaţii. Au plâns femeile. S-au împăcat copiii cu plecarea taţilor. Şi-au făcut cruci mari bătrânii, cu ochii către răsărit şi cu gândurile peste gardul de sârmă ghimpată care le sfârtecase gospodării, şi familii, şi suflete. Cu toţii au rostit "Doamne-ajută!" şi şi-au rostuit vieţile fiecare după cum a ştiut, s-a priceput, a avut putere, având încrederea că Preabunul avea să îi ajute să treacă şi peste această încercare. Că aşa fuseseră crescuţi, după principiile moralei creştine, să accepte viaţa cu bunele şi cu relele ei şi să robotească pentru pâinea cea spre fiinţă.
Şi a trecut războiul, cu tot şirul lui de nenorociri, cu pendularea oştilor în zona de frontieră, cu refugiul din faţa lui Marte, cu foamete, cu tifos, cu venirea corbilor roşii, cu umilinţe şi suferinţă....S-a tot schimbat frontiera, au înflorit şi s-au vestejit speranţe...S-a suspinat zeci de ani după oamenii şi după rânduielile care fuseseră odată şi care au murit odată cu România Mare.
Au trecut anii...S-a aşezat colbul peste actele politico-militare de acum 70 de ani...S-au cam dus cei care, în zilele şi nopţile acelea de vară, numărau trasoarele ce veneau de dincolo de Codrii Cosminului şi ajungeau până la Panteonul de la Rădăuţi...O uitare vinovată, grea, păcătoasă se aşterne peste file de istorie trăită aievea, peste vieţi deturnate, peste destine frânte...Memoria colectivă dă semne de oboseală...
Doar cele trei cruci anonime din ţintirimul Frătăuţilor mai amintesc de ceea ce a fost cândva. Şi, nu departe de ele, privirea tatălui meu îmi sfredeleşte sufletul: Ce ai făcut azi pentru ca cei de mâine să ştie ce a fost aici? Cum poţi să dormi, când vezi că eşti batjocorită ca om, ca naţie, ca fiinţă? Ce faci pentru ca măcar copiii tăi să-mi vadă visul împlinit?
Mi-e ruşine, tată, de neputinţa, de delăsarea, de nepriceperea mea! Mă roade gândul că las să treacă zile întregi în care nu apuc să mă gândesc la visul tău!
Pentru visul acesta, pentru memoria celor căzuţi pe toate câmpurile noastre de război şi pentru un dram de linişte pentru mine, versurile următoare:
Rugăciune
Strugur roşu de caline
Mă rog, Doamne, către Tine,
Să fii răbdător cu mine
Pentru vremea care vine.
Şi mă rog de dimineaţă
Să-mi iei lacrimi de pe faţă
Să-mi ştergi ochii,
Să-mi dai mâna,
Să mă duci în Bucovina,
Ţara mea din miazănoapte
Unde se grăieşte-n şoapte
Şi se ţin ochii-n pământ
Şi de Ţară eşti flămând.
Şi mă rog la prânzişor
Să-mi mai iei, Doamne, din dor,
Din dorul de fraţii mei
De la Cupca şi Ciudei,
Din dorul de peste an
De fraţii mei din Boian.
Şi mă rog la prânzul mare
Să-mi dai, Doamne, uşurare
Să mă duc pe drumul mare
Pân’la Cernăuţi călare,
La Cernauca şi Hotin
Să nu mai aud suspin.
Şi să nu mă laşi să mor
Până n-oi vedea-n pridvor
Pe fratele din Ceahor
Că nici lui nu-i e uşor.
Şi să nu-mi dai, Doamne, moarte
Până n-oi vedea departe,
Peste Sireţel şi Prut,
Bucovina de-nceput,
Bucovina-ntreagă, roată,
Cum a fost, Doamne, odată.
Să bat codrul haiduceşte,
Să aud iar româneşte
La Cireş şi Carapciu
Unde mândrele mă ştiu
Că sunt harnic şi frumos
De la Pătrăuţi de Jos.
Că-s voinic cu stână-n munţi
Şi mi-s fraţii-n Iurcăuţi,
La Zastavna şi-n Coţmani
Şi nu i-am văzut de ani.
Şi m-aş duce, Doamne, duce,
Să-i pun tatii flori la cruce,
Să-i pun bradanaş cu flori
De la ai mei frăţiori
Din Rarancea şi Igeşti,
Din Voloca şi Stăneşti.
C-ar fi vrut tatuc-al meu
S-ajungă la Vasilău,
Să colinde şi să ure,
Să se piardă în pădure,
Din Codrii Cosminului,
Pe urmele zimbrului,
La Nistru s-ajungă iară,
S-azvârlă străinii-afară.
duminică, 5 iunie 2011
Să se ştie!!!
România este patria noastrã şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.
Barbu Ştefănescu Delavrancea
Pentru cei ce nu ştiu ce-i Trianonul!!!
Unii o caută cu lumânarea
Unul are alergie la numele şi figura lui Avram Iancu. Şi face urât. Şi se trece cu vederea. Că e minoritar şi are drepturi.Şi scapă nepedepsit.Şi este funcţionar al statului român. Şi acum se dă victimă. Că majoritarii-s surzi, muţi şi chiori.
Altuia nu-i place Trianonul. Şi este reprezentant al României în structurile europene.Şi îşi îndeamnă semenii să-şi pună tricolorul roş-alb-verde pe pozele de pe facebook.Într-o ţară care are alt tricolor. Şi care are o anume limbă oficială. Şi care, chipurile, are şi conducători cu scaun la cap. Sau numai fotolii moi sub fund. Şi nu văd/simt ce se întâmplă.
Alţii au ocupat teatrul naţional dintr-un mare oraş ardelean. Şi l-au decorat cu acelaşi tricolor străin. Şi împiedică fâlfâirea celui de drept pus acolo.
Şi conducătorii tac. Complici. Şi naţia tace. Şi nici măcar nu dă din umeri. Doar întoarce capul. Şi trece.
Dar asta numai până-ntr-o zi. Când naţia nu va mai răbda. Când batjocurii şi umilinţei şi nesimţirii şi mârşăviei i se va răspunde pe măsură. Când nemulţumirea va fi dat în furie şi furia în ură.Să nu zică vreunii că n-au fost avertizaţi atunci când li se va băga opinca-n gură!
Cât mai îndurăm, români?
Altuia nu-i place Trianonul. Şi este reprezentant al României în structurile europene.Şi îşi îndeamnă semenii să-şi pună tricolorul roş-alb-verde pe pozele de pe facebook.Într-o ţară care are alt tricolor. Şi care are o anume limbă oficială. Şi care, chipurile, are şi conducători cu scaun la cap. Sau numai fotolii moi sub fund. Şi nu văd/simt ce se întâmplă.
Alţii au ocupat teatrul naţional dintr-un mare oraş ardelean. Şi l-au decorat cu acelaşi tricolor străin. Şi împiedică fâlfâirea celui de drept pus acolo.
Şi conducătorii tac. Complici. Şi naţia tace. Şi nici măcar nu dă din umeri. Doar întoarce capul. Şi trece.
Dar asta numai până-ntr-o zi. Când naţia nu va mai răbda. Când batjocurii şi umilinţei şi nesimţirii şi mârşăviei i se va răspunde pe măsură. Când nemulţumirea va fi dat în furie şi furia în ură.Să nu zică vreunii că n-au fost avertizaţi atunci când li se va băga opinca-n gură!
Cât mai îndurăm, români?
luni, 30 mai 2011
Dor......
Au trecut şapte ani! Cât şapte clipe! Ori cât şapte veacuri! Ori cât şapte lacrimi! Ori cât şapte respirări cosmice! Ori....
De şapte ani nu mai e tata şi nici peste alţi de şapte ori câte şapte nu mă voi ierta că n-am găsit niciodată nici timpul, nici vrerea, nici puterea de a sta de vorbă cât ar fi trebuit cu el, nici de a căuta un alt mod de comunicare, nici de a încerca o altă strategie care să mă facă să îl înţeleg şi, eventual, să îl ajut.
De atâţia ani, sfârşitul de mai are o notă gravă, tristă, perdele de ceaţă acoperindu-ne privirile, sufletele, inimile...28 mai, ziua plecării lui, e tare aproape de 1 iunie, ziua în care, altădată, îl trăgeam de urechi......
Odihneşte-l în pace, Doamne Dumnezeule, pe măsura sufletului său generos şi trudei lui de-o viaţă! Să găsească la Tine, Doamne, liniştea pe care aici n-a avut-o vreodată! Să se bucure de ceea ce vede că fac, azi, copiii lui!
Sărut mâna, tată! Măcar acum, căci n-am făcut-o nicicând până azi!
De şapte ani nu mai e tata şi nici peste alţi de şapte ori câte şapte nu mă voi ierta că n-am găsit niciodată nici timpul, nici vrerea, nici puterea de a sta de vorbă cât ar fi trebuit cu el, nici de a căuta un alt mod de comunicare, nici de a încerca o altă strategie care să mă facă să îl înţeleg şi, eventual, să îl ajut.
De atâţia ani, sfârşitul de mai are o notă gravă, tristă, perdele de ceaţă acoperindu-ne privirile, sufletele, inimile...28 mai, ziua plecării lui, e tare aproape de 1 iunie, ziua în care, altădată, îl trăgeam de urechi......
Odihneşte-l în pace, Doamne Dumnezeule, pe măsura sufletului său generos şi trudei lui de-o viaţă! Să găsească la Tine, Doamne, liniştea pe care aici n-a avut-o vreodată! Să se bucure de ceea ce vede că fac, azi, copiii lui!
Sărut mâna, tată! Măcar acum, căci n-am făcut-o nicicând până azi!
duminică, 22 mai 2011
Evadare în Rai
Nu plouă. Parcă n-ar avea de unde. Parcă s-au înnodat baierile cerului de deasupra Bucovinei şi, din cine ştie ce pricină, nimeni nu vrea/nu poate să le dezlege...Pământul e însetat...firişoarele de plante sunt pipernicite...tânjesc...Peisajul este, însă, mirific. Şi atmosfera. Şi liniştea spartă dimineaţa de cântece de păsări ce depăşesc cu mult bariera pădurii...Cocoşi fudui, ieşiţi cu noapte-n cap prin bătături, cucurigesc de mama focului, într-un sponta concert "Şi galinaceele au talent..." Vite, cu urechi cerceluite portocaliu, trec agale pe uliţă, către păşune. Când şi când scutură capetele şi atunci se mai aud zdrăngănelile clopotelor ori clopoţeilor pe care-i au la gât, ca să nu se prăpădească prin lunca Moldovei...Buburuze mărunte, cu frac roş, pictat cu negru, se încălzesc pe scândurica ce acoperă gardul, iar puii unei cloşti abia pot să se mişte printre firele înalte de iarbă ale ogrăzii în care n-am mai poposit de multă vreme. Insecte minuscule sunt deja în aer la ora la care, după un somn fără vise, mijesc ochii către soarele ce pare să mă tragă de urechi. E sus de multă vreme, trezit parcă şi el de dangătul clopotelor de la bisericuţa veche a satului care cheamă credincioşii la liturghie.
Mdaaaa! E, aici, o firimitură de Rai! Şi mai e, aici, un bătrân care, de ceva vreme, îşi aruncă privirile în lungul uliţei, doar-doar o vedea pe vreunul dintre noi păşind către ograda lui. Îşi aşteaptă copilul, care nu locuieşte prea departe, dar vine destul de rar. Îşi aşteaptă, mai ales, nepoatele pe care, cu ceva ani în urmă, le purta pe umeri prin livadă ori prin sat. Ele vin şi mai rar! Au crescut, se străduiesc să se rostuiască şi ele prin colţul lor de lume şi timpul nu le mai ajunge ca să tragă o fugă prin capătul ăsta de ţară decât foarte rar.
La mulţi ani, moş Costică! Să trăieşti ca să ajungi să le joci la nuntă, aşa cum o spui de fiecare dată! Să trăieşti, ca să ne bucurăm de poveştile matale cu şi despre alte vremuri! Să trăieşti, pentru că meriţi să te bucuri de munca de o viaţă! Să trăieşti, că ne trebuieşti!
Mdaaaa! E, aici, o firimitură de Rai! Şi mai e, aici, un bătrân care, de ceva vreme, îşi aruncă privirile în lungul uliţei, doar-doar o vedea pe vreunul dintre noi păşind către ograda lui. Îşi aşteaptă copilul, care nu locuieşte prea departe, dar vine destul de rar. Îşi aşteaptă, mai ales, nepoatele pe care, cu ceva ani în urmă, le purta pe umeri prin livadă ori prin sat. Ele vin şi mai rar! Au crescut, se străduiesc să se rostuiască şi ele prin colţul lor de lume şi timpul nu le mai ajunge ca să tragă o fugă prin capătul ăsta de ţară decât foarte rar.
La mulţi ani, moş Costică! Să trăieşti ca să ajungi să le joci la nuntă, aşa cum o spui de fiecare dată! Să trăieşti, ca să ne bucurăm de poveştile matale cu şi despre alte vremuri! Să trăieşti, pentru că meriţi să te bucuri de munca de o viaţă! Să trăieşti, că ne trebuieşti!
luni, 16 mai 2011
Să luăm aminte la vorbele lui Iorga!
Se fac acuşi, peste doar un an, două secole de când, profitând de slăbiciunile turcilor, Rusia obţinea Basarabia, furând-o practic din trupul trudit al Moldovei. Se încheia, la Bucureşti, la 16 mai 1812, Tratatul prin care suzeranul otoman hotăra că poate să se dispenseze de Moldova dintre Prut şi Nistru, încălcând flagrant capitulaţiile Porţii cu domnii români.
S-a rupt atunci Moldova în două şi, din nefericire, urmaşii generaţiei de atunci n-au ştiut să lupte pentru reîntregirea ei. Nu ştiu? Nu pot? Nu vor?
N-a ştiut, n-a putut, n-a vrut să se bată cu ruşii nici generaţia dela 1940, lăsând ca hotărârea Sfatului Ţării de la 27 martie 1917 să fie aruncată în pustiul Siberiei şi naţiunea română să fie călcată în picioare şi nici generaţia de azi nu se dovedeşte a fi decât un nevrednic urmaş al făuritorilor de Ţară.
Cine ştie care vor fi fiind dedesubturile politice ale vremelnicilor conducători ai poporului acestuia! Oricare fi-va mersul lucrurilor, nu avem voie să uităm! Şi nici să iertăm pe cei care, doar în cuvântări de complezenţă folosesc sfântul nume al provinciei româneşti ce aminteşte de voievodul întemeietor al Valahiei!
O lacrimă îndoliată şi o speranţă într-un viitor diferit pentru cei care, în Basarabia românească, nu uită să gândească româneşte!
Căci Basarabia, indiferent cine şi cum a stăpânit-o de două veacuri încoace, indiferent de răşluirile demografice prin care au torturat-o, ori de blasfemiile străinilor care îi batjocuresc şi trecutul şi prezentul, rămâne în veci pământ românesc!
Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!
Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, de către Nicolae Iorga
"Nu pentru a “ofta”, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. “Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o “oftare”.
Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.
Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.
Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?
Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel “an grozav”, ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.
Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.
Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.
Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.
Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.
Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.
Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.
Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, “tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul “bătrân” şi cel “tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.
Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.
Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?
Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.
Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.
Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!"
S-a rupt atunci Moldova în două şi, din nefericire, urmaşii generaţiei de atunci n-au ştiut să lupte pentru reîntregirea ei. Nu ştiu? Nu pot? Nu vor?
N-a ştiut, n-a putut, n-a vrut să se bată cu ruşii nici generaţia dela 1940, lăsând ca hotărârea Sfatului Ţării de la 27 martie 1917 să fie aruncată în pustiul Siberiei şi naţiunea română să fie călcată în picioare şi nici generaţia de azi nu se dovedeşte a fi decât un nevrednic urmaş al făuritorilor de Ţară.
Cine ştie care vor fi fiind dedesubturile politice ale vremelnicilor conducători ai poporului acestuia! Oricare fi-va mersul lucrurilor, nu avem voie să uităm! Şi nici să iertăm pe cei care, doar în cuvântări de complezenţă folosesc sfântul nume al provinciei româneşti ce aminteşte de voievodul întemeietor al Valahiei!
O lacrimă îndoliată şi o speranţă într-un viitor diferit pentru cei care, în Basarabia românească, nu uită să gândească româneşte!
Căci Basarabia, indiferent cine şi cum a stăpânit-o de două veacuri încoace, indiferent de răşluirile demografice prin care au torturat-o, ori de blasfemiile străinilor care îi batjocuresc şi trecutul şi prezentul, rămâne în veci pământ românesc!
Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!
Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, de către Nicolae Iorga
"Nu pentru a “ofta”, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. “Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o “oftare”.
Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.
Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.
Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?
Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel “an grozav”, ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.
Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.
Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.
Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.
Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.
Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.
Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.
Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, “tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul “bătrân” şi cel “tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.
Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.
Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?
Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.
Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.
Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!"
duminică, 15 mai 2011
Folclor românesc contemporan
Nu mă mai uit la televizor! Pe nici un post. Nu deschid radioul! Nu bag nimic în priză! Noroc că ăştia de la ACET au oprit căldura, că cine ştie ce se mai auzea din calorifer!!! M-am săturat de pedelei şi de alegerile lor!
Dar nu pot să mă abţin să nu citesc pe aici comentariile unor rapsozi populari, rămaşi anonimi, fireşte:
Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!
Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!
V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biserici
Şi vile v-aţi făcut, de soi…
Blestem, blestem, blestem pe voi!
#
Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.
Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.
Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi omorât orice dreptate,
Ati jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătura de siniştri.
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa ???
Ghiolbani de jafuri şi gherţoi,
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
#
Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!
Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Mda....atât ne-a mai rămas, oare? Lamentarea? Constatarea?
Dacă e doar atât, atunci ne merităm statutul ăla de care se face vorbire, de patruped înjugat..........
Între timp, am descoperit că versurile de mai sus se transmit de la unii la alţii în stil popular, dar au şi un titlu- Blestem de om sărac- şi un autor-Andrei Radu.
Dar nu pot să mă abţin să nu citesc pe aici comentariile unor rapsozi populari, rămaşi anonimi, fireşte:
Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!
Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!
V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biserici
Şi vile v-aţi făcut, de soi…
Blestem, blestem, blestem pe voi!
#
Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.
Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.
Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi omorât orice dreptate,
Ati jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătura de siniştri.
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa ???
Ghiolbani de jafuri şi gherţoi,
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
#
Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!
Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
Mda....atât ne-a mai rămas, oare? Lamentarea? Constatarea?
Dacă e doar atât, atunci ne merităm statutul ăla de care se face vorbire, de patruped înjugat..........
Între timp, am descoperit că versurile de mai sus se transmit de la unii la alţii în stil popular, dar au şi un titlu- Blestem de om sărac- şi un autor-Andrei Radu.
Să mai zică cineva că românii n-au talent!
Cu carul au...cu găleata...cu kilu...cu orişice instrument de măsurat, numa' portocaliu să fie. Îi dă afară talentu': la spus lucruri traznite, la vorbit ca să fie, la pupat în ***, la aplaudat...Doamne, mi-a trecut dorul de al n-şpelea congres şi al său "maaaaaareeee" reales numa privind telenovela care, până azi s-a chemat convenţia naţională pdl, iar de mâine încolo redevine campania electorală pdl! Ce de "craveţi", domnule!Câte "veolete", ţaţooooo! Ce mai prezidiu, domnule! Ce mai palme, doamnelor şi domnilor! Taman ca atunci când era secera şi ciocanu' pe fundal. Ba, s-avem pardon; acum avem în plus "plânsori" prezidenţiale care mi-amintesc de "O floare şi doi grădinari" la care se uita mama pe vremuri şi io nu pricepeam de ce se smiorcăie(că mie aşa-mi zicea că fac atunci când aveam ceva de cerşit de la ea ori de la tata).
Nah, asta e. Ei, pupat piaţa endependenţii.Noi, pupat proprietarii de second hand. Deh, după buget, neicuşorilor!Coana Joiţica cu vuitonu', noi numa' cu moltonu'.
Mă duc să-mi repet "artimetica", dragilor. Că văzurăţi, doară, că din 1409 delegaţi, pe al nostru flutur l-or votat 1182!!! Fi-mi-ar bătrâneţea a naibii, că am crezut că roberta o uitat adunarea; se vede că io m-am prostit!Partidu' zice, turma-i în delir! Hmmmmm, mişcă cineva în front?
Pregătiţi-vă de un nou luuuuuung somn al raţiunii!Coana Joiţica lucrează!
Nah, asta e. Ei, pupat piaţa endependenţii.Noi, pupat proprietarii de second hand. Deh, după buget, neicuşorilor!Coana Joiţica cu vuitonu', noi numa' cu moltonu'.
Mă duc să-mi repet "artimetica", dragilor. Că văzurăţi, doară, că din 1409 delegaţi, pe al nostru flutur l-or votat 1182!!! Fi-mi-ar bătrâneţea a naibii, că am crezut că roberta o uitat adunarea; se vede că io m-am prostit!Partidu' zice, turma-i în delir! Hmmmmm, mişcă cineva în front?
Pregătiţi-vă de un nou luuuuuung somn al raţiunii!Coana Joiţica lucrează!
joi, 12 mai 2011
Mai fă o pauză, fimeie!
A fost o zi lungă, obositoare, mă simt vlăguită. cel mai rău mă doare că simt că nimic nu merge aşa cum aş vrea, că nu mă pot face înţeleasă, că irosesc timpul aiurea....Ore, copii, certuri,oboseală, parastas, comisia diriginţilor, vorbe,oboseală, ifose, păreri, balanţă, perspective, idei aiuristice,oboseală, dentist, barbatu-meu vrea să înveţe TIC, dor de fete, texte, neputinţă, oboseală, flori, ....
Am nevoie de odihnă....Plec aici:
Am nevoie de odihnă....Plec aici:
The Mountain from TSO Photography on Vimeo.
duminică, 8 mai 2011
Well, bin Laden is dead! Who's the next?
Bun. Începe şi la ei campania electorală, că la noi ne-am săturat deja de aşa ceva(că de la precedentele alegeri, care fură acu vreo trei ani aproape, e tot o sârbă şi-un tot pe loc de ni s-a acrit) A început în stil mare, cu astrucarea lui bin Laden în oceanul planetar, să fie de hrană la te miri ce fructe de mare servite apoi ca delicatesă. Brrrrrrrrr...Că doar altceva nu mai făcu nenea Obama ăsta între timp. Ba, pardon! A primit un Nobel. Pentru ce? Cine mai ştie? Ce contează? Oricum era cu totul nemeritat. S-au gudurat unii pe lângă unchiul-ăla... Cum se mai gudură şi alţii,mai dincoa...ieşi-le-ar gudureala pe ochi! Ori mai bine nu, că până le iese lor, pe noi, ceştilalţi, ne mănâncă viermii. Deci: cine urmează?
luni, 2 mai 2011
Osama a murit! Trăiască Osama!
Da, au spus americanii că l-au ucis. Şi că s-a făcut dreptate. Şi că....mă rog, multe au zis şi zic ei mereu. Poate că l-au ucis(deşi nu ştiu câtă lume crede!!!)În cazul acesta, s-au răzbunat. Pentru 09.11. Sau pentru umilinţele de un deceniu. Sau pentru ambele. Sau consideră că au făcut dreptate.Dreptate? Ce e dreptatea, în acest caz? Dacă musulmanii extremişti îşi vor pune planurile în aplicare şi vor dezlănţui iadul în Europa, ce fel de dreptate va fi? A cui dreptate va fi? În ce măsură se împarte dreptatea asta?De ce unii se consideră depozitarii adevărului şi dreptăţii absolute? Dreptatea lor nu e şi dreptatea celorlalţi, din nefericire, şi sunt convinsă că în locul celui ucis(dacă a fost ucis!) vor răsări nu unul sau zece, ci sute de Osama.
Aş vrea să nu am dreptate!!!
Serviciile care fac deservicii
Incredibil unde am ajuns!
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, tata vroia să mă înveţe că, fie că îmi place sau nu, trebuie să respect nişte reguli, pentru că altfel n-o să mă iubească nimeni, n-o să vrea nimeni să vorbească cu mine, n-o să pot să mă apropii de nimeni. Mai îmi spunea că, indiferent ce s-ar întâmpla, să apelez la oamenii instruiţi, care au multă carte, ca să mă îndrume şi să mă ajute. Şi, mai ales, îmi repeta mereu să nu mint, să nu-i înşel pe cei din jur şi să nu îmi bat joc de nimeni.
Am fost un copil cuminte, ascultător, şi m-am străduit să fiu aşa cum îşi dorea tata.
Şi aşa m-am străduit să îmi cresc şi copiii: în spiritul respectării omului,legii şi obrazului.
Când văd însă că se întâmplă şi aşa, mă întreb-şi tot mai des o fac în ultima vreme- dacă nu am greşit!
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, tata vroia să mă înveţe că, fie că îmi place sau nu, trebuie să respect nişte reguli, pentru că altfel n-o să mă iubească nimeni, n-o să vrea nimeni să vorbească cu mine, n-o să pot să mă apropii de nimeni. Mai îmi spunea că, indiferent ce s-ar întâmpla, să apelez la oamenii instruiţi, care au multă carte, ca să mă îndrume şi să mă ajute. Şi, mai ales, îmi repeta mereu să nu mint, să nu-i înşel pe cei din jur şi să nu îmi bat joc de nimeni.
Am fost un copil cuminte, ascultător, şi m-am străduit să fiu aşa cum îşi dorea tata.
Şi aşa m-am străduit să îmi cresc şi copiii: în spiritul respectării omului,legii şi obrazului.
Când văd însă că se întâmplă şi aşa, mă întreb-şi tot mai des o fac în ultima vreme- dacă nu am greşit!
joi, 28 aprilie 2011
Acasă
Au trecut Paştile. Zilele acestea pudrate cu flori de mălin şi mirosind puternic a iarbă nouă au trecut, ca de obicei, cu mult mai repede decât oricare celelalte. Au fost mai scurte? Sau am trăit eu mai repede, mai intens? Cred că acesta e răspunsul ce-mi aduce aminte de bunica Mirodona(de fapt o chema Minodora, dar ne era mai uşor să pronunţăm aşa, stâlcit) şi de veşnicele ei constatări cu privire la relativitatea lui Einstein despre care habar n-avea, de altfel. Am trăit mai repede zilele astea în care m-am bucurat să văd liniştea şi împăcarea din ochii verzi-albăstrii ai mamei, să mă răsfăţ cu prezenţa fetelor mele acasă, să aprind o lumânare pe mormântul tatei, să sporovăim de spre întâmplări de demult cu uncheşul Ioan, să recreez, fie şi pentru o clipă, minunea care a fost satul copilăriei mele. A fost, căci prezentul e cu totul altfel. Şi nu-mi place. Nu-mi înveseleşte inima, aşa cum o fac flashurile despre oameni şi case şi arbori care au fost. Satul ăsta nou e rece, e distant, e searbăd precum zărul din care s-a stors şi ultimul fir pentru urdă. Satul ăsta nou n-are suflet, n-are farmec, n-are sonoritatea celui vechi, căruia i-am cunoscut şi clăcile de desfăcat popuşoi, şi şezătorile de peste iarnă, şi ridicatul pomului împodobit la poarta celor ce purtau nume de sfinţi, şi strigătul de îndrumare a cailor pe care, piţigăiat şi caraghios, îl scotea bunicul când se apropia de casa noastră, şi jocurile îmbujorate ale fetelor şi ficiorilor din zilele de sărbătoare, şi enigmatica sonoritate a chiraleisei din ajun de Bobotează, şi strigăturile de la colăcărie ori de la luatul zestrei...Nu mai sunt toate astea. Nu mai trăiesc decât în ungherele sufletului meu care a refuzat să se urbanizeze, rămânând un etern ţăran legat de pământul care-ţi crapă mâinile şi-ţi suge enrgia dar te hrăneşte şi te îmbracă. Mai trăieşte satul ăsta în ochii şi în poveştile mamei şi fratelui ei, în câteva căsuţe bătrâneşti, cu acoperişuri înalte, în patru ape şi cu ochii ferestrelor adumbrite de streşini largi şi nuci seculari, în crucile bătrânului cimitir care e tot mai aglomerat ori în galbene şi şterse fotografii lipite pe cartoane înrămate cu stinghii albastre.
Au trecut iarăşi Paştile Domnului şi simt că m-am încărcat iar pentru o bună bucată de vreme cu energia de care aveam nevoie şi pe care mi-a dat-o tăvăleala prin iarba crudă de pe coastă, printre perjii care nu prea au apucat, din pricina copiilor, să facă ţuică şi pe sub corcoduşii care, iar, îşi vor rupe crengile de rod. Şi blidul sfinţit în biserica în care, cu tare mulţi ani în urmă, plângeam în cristelniţă. Şi spălatul cu oul roş şi bănuţul argintiu dimineaţa devreme, când s-a întors fratele meu, care a preluat responsabilităţile tatii, şi care ne-a împărţit nafură şi ou şi alte bunătăţi din coşul care încă mai emană mirosul mâinii tatălui plecat cu şapte ani în urmă. Şi ochii mamei, care au venit cu mine o mare parte de drum, luminându-mi, cu verde-albăstruia lor sclipire, şi trecutul, şi prezentul. Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată! Mulţumesc, Adi! Hristos a înviat!
sâmbătă, 23 aprilie 2011
În aşteptare...
E sâmbăta de după. E tăcerea mormântală a pierderii Lui. E liniştea neputinţei, neîncrederii, disperării.
E sâmbăta dinainte. Dinaintea Învierii. Dinaintea Eternităţii.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Ajung cele ce urmează.
E sâmbăta dinainte. Dinaintea Învierii. Dinaintea Eternităţii.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Ajung cele ce urmează.
Sfântul Gheorghe de altădată
Ziua Sfântului Gheorghe.
Doamne, câte amintiri mă năpădesc în minunata dimineaţă de azi! Copilăria dă buzna peste mine şi ungherul meu de Rai mă acaparează asemeni unui sorb ascuns în apele repezi ale Sucevei, pe malul căreia am crescut. Mă revăd alături de ai mei- părinţi, bunici, vecini, în fapt toată mica noastră comunitate din cutul Boghenilor- într-o copilărie pe care Bunul Dumnezeu mi-a dat-o ca să am mereu cu ce face comparaţie apoi. Primăverile mele au un miros aparte; un amestec de mugur acru de arin şi praf încălzit de soarele tot mai darnic, de var proaspăt stins şi întins pe pereţii pe care mama îi albea de trei ori pe an(de Crăciun, de Paşti şi de hram)şi de fum de livadă,de gunoi de grajd şi de brazdă reavănă, în care abia s-a aruncat sămânţa pâinii de mâine. Primăverile mele au şi o culoare specială; e o lumină străvezie, pură,o puritate tăioasă, dură, ca lama unui cuţit tocmai bine ascuţit, o puritate transparentă, care-mi aducea aproape marea de frunze a pădurii de care nu m-am putut bucura vreodată din pricina blestematelor de garduri de sârmă ghimpată care m-au ţinut departe de tainele blănii verzi ce acoperă împrejurimile satului ce aminteşte de începuturile Moldovei. Primăverile mele au şi un sunet deosebit; sunt glasurile cârdului de copii de pe uliţă agitându-se în ajunul sărbătorii Marelui Mucenic Gheorghe, măturând, adunând gunoaiele de prin ogrăzi şi de pe toloacă, pregătind rugul pentru focul de la lăsarea nopţii, dându-şi cu părerea, făcând comparaţii cu focul de mai an ori cu clăile pe care le-au văzut pregătite prin alte cuturi, spunând poveşti ori imaginându-şi scene care mai de care mai înspăimântătoare despre iele, strigoi, diavoli şi ursitoare. Era ziuă şi lumina ei le dădea curaj. La lăsarea întunericului însă nu mai erau la fel de expansivi, de cutezători. De multe ori, probabil pentru că fuseseră primăveri timpurii, cu temperaturi ridicate, deja zbârnâiau cărăbuşi printre ramurile redevenite verzi ale arborilor de pe marginea Gârlei Morii. Şi erau mulţi, cu miile, ori poate doar mi se părea mie(din perspectiva mea de copil, toate erau mai mari, mai înalte, mai grozave atunci decât acum!). Şi zumzetul lor devenea surzitor parcă la căderea nopţilor, când liniştea cuprindea nu doar omenirea din sat ci şi nemăsurarea Universului.
Doar în noaptea ajunului de Sf.Gheorghe nu-i mai auzeam. Nu pentru că ar fi amuţit, ci pentru că satul nu vroia să doarmă. Şi cutul nostru cu atât mai puţin. Şi copiii,mai mici şi mai mari, şi mai puţin. Nu era, în seara aceea, vreme de somn decât foarte târziu, căci trebuiau alungate spiritele rele, trebuia curăţată calea timpului reavăn, trebuia deschisă, curată, calea noii primăveri. Toate gunoaiele erau adunate în mijlocul tolocii, clădite într-un anume fel, ca să permită arderea, ridicate într-un rug cât mai înalt. La lăsarea nopţii, când toate treburile gospodăreşti erau gata, toată suflarea cutului se aduna lângă rug. Flăcările se înălţau uriaşe, uscăturile trosneau, vrejurile verzi sfârâiau fumegând,câte-un vierme trosnea din când în când, iar, uneori, câte-o surcică de brad arunca scânteioare către privitori, asemeni unor artificii pe care le agăţa mama în pomul de Crăciun.
Era o seară magică. Se purifica, în felul acesta, natura în care trăiam; livezilor li se curăţa cărarea către rodul ce avea să iasă de sub omătul de flori; ogoarelor li se aşternea cenuşa ogorului vechi pentru recoltele ce urmau să vină; ogrăzilor le erau alungate mirosurile de putregai dobândite în cursul iernilor lungi, umede şi reci; tăpşanelor li se dădea puterea să înverzească mereu şi mereu, pentru a hrăni cirezile de vite, turmele de oi precum şi cârdurile pestriţe ale păsăretului de toate felurile- găini, raţe, gâşte, curcani şi ce-or mai fi fost prin bătăturile gospodarilor din acea vreme, căci nu era nici măcar o singură gospodărie, fie ea cât de măruntă,care să nu fi trăit din bunătăţile pe care le aveau de la aceste zoo domestice. Focul acesta(ar fi trebuit să fie aprins doar cu cremene, ori prin frecarea a două bucăţi de lemn, dar cine să mai fi avut atâta răbdare!) purifica şi animalele şi oamenii. Da, şi oamenii. Toţi cei prezenţi în jurul focului săreau prin flăcări, unii când acestea erau mai mari, alţii, cum eram noi, copiii, doar când vâlvătaia se potolea, când focul era cuminte, supus. Era o adevărată aventură, pentru noi, cei mici, să participăm la acest ritual. Era Noul care învingea Vechiul, Tinereţea care învingea Bătrâneţea, căldura primăverii care alunga gerul şi frigurile iernii. Era speranţa într-un an mai bun,încrederea în ajutorul divin, solicitarea de ajutor şi jertfa, în acelaşi timp. Era bucurie, prietenie, bună vecinătate. Era prilej de vorbă despre câte fuseseră şi câte urmau să vie. Era prilej de împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Era agora în care se puneau la cale cumetrii şi nunţi, încuscriri şi întovărăşiri pentru care se bea adălmaş şi se mâncau plăcinte şi alivenci.Era comuniunea oamenilor cu spaţiul neprihănit şi cu timpul magic al Existenţei. Era într-adevăr biruinţa Binelui asupra Răului, sau cel puţin se mai atenuau asperităţile din relaţiile interumane din cut, se îndulceau "mogorogelile" de peste iarnă.
Nu mai sunt oamenii aceia; unii au plecat de multă vreme dincolo de hotarele vieţii, alţii s-au aciuat cine ştie pe unde, dincolo de hotarele cutului şi satului agăţat în sârma ghimpată, iar dintre cei care au rămas puţini mai ştiu, şi şi mai puţini mai pot să ţină vii tradiţiile care, veacuri în şir, n-au lăsat neamul să moară.
Acceptăm să murim????
Doamne, câte amintiri mă năpădesc în minunata dimineaţă de azi! Copilăria dă buzna peste mine şi ungherul meu de Rai mă acaparează asemeni unui sorb ascuns în apele repezi ale Sucevei, pe malul căreia am crescut. Mă revăd alături de ai mei- părinţi, bunici, vecini, în fapt toată mica noastră comunitate din cutul Boghenilor- într-o copilărie pe care Bunul Dumnezeu mi-a dat-o ca să am mereu cu ce face comparaţie apoi. Primăverile mele au un miros aparte; un amestec de mugur acru de arin şi praf încălzit de soarele tot mai darnic, de var proaspăt stins şi întins pe pereţii pe care mama îi albea de trei ori pe an(de Crăciun, de Paşti şi de hram)şi de fum de livadă,de gunoi de grajd şi de brazdă reavănă, în care abia s-a aruncat sămânţa pâinii de mâine. Primăverile mele au şi o culoare specială; e o lumină străvezie, pură,o puritate tăioasă, dură, ca lama unui cuţit tocmai bine ascuţit, o puritate transparentă, care-mi aducea aproape marea de frunze a pădurii de care nu m-am putut bucura vreodată din pricina blestematelor de garduri de sârmă ghimpată care m-au ţinut departe de tainele blănii verzi ce acoperă împrejurimile satului ce aminteşte de începuturile Moldovei. Primăverile mele au şi un sunet deosebit; sunt glasurile cârdului de copii de pe uliţă agitându-se în ajunul sărbătorii Marelui Mucenic Gheorghe, măturând, adunând gunoaiele de prin ogrăzi şi de pe toloacă, pregătind rugul pentru focul de la lăsarea nopţii, dându-şi cu părerea, făcând comparaţii cu focul de mai an ori cu clăile pe care le-au văzut pregătite prin alte cuturi, spunând poveşti ori imaginându-şi scene care mai de care mai înspăimântătoare despre iele, strigoi, diavoli şi ursitoare. Era ziuă şi lumina ei le dădea curaj. La lăsarea întunericului însă nu mai erau la fel de expansivi, de cutezători. De multe ori, probabil pentru că fuseseră primăveri timpurii, cu temperaturi ridicate, deja zbârnâiau cărăbuşi printre ramurile redevenite verzi ale arborilor de pe marginea Gârlei Morii. Şi erau mulţi, cu miile, ori poate doar mi se părea mie(din perspectiva mea de copil, toate erau mai mari, mai înalte, mai grozave atunci decât acum!). Şi zumzetul lor devenea surzitor parcă la căderea nopţilor, când liniştea cuprindea nu doar omenirea din sat ci şi nemăsurarea Universului.
Doar în noaptea ajunului de Sf.Gheorghe nu-i mai auzeam. Nu pentru că ar fi amuţit, ci pentru că satul nu vroia să doarmă. Şi cutul nostru cu atât mai puţin. Şi copiii,mai mici şi mai mari, şi mai puţin. Nu era, în seara aceea, vreme de somn decât foarte târziu, căci trebuiau alungate spiritele rele, trebuia curăţată calea timpului reavăn, trebuia deschisă, curată, calea noii primăveri. Toate gunoaiele erau adunate în mijlocul tolocii, clădite într-un anume fel, ca să permită arderea, ridicate într-un rug cât mai înalt. La lăsarea nopţii, când toate treburile gospodăreşti erau gata, toată suflarea cutului se aduna lângă rug. Flăcările se înălţau uriaşe, uscăturile trosneau, vrejurile verzi sfârâiau fumegând,câte-un vierme trosnea din când în când, iar, uneori, câte-o surcică de brad arunca scânteioare către privitori, asemeni unor artificii pe care le agăţa mama în pomul de Crăciun.
Era o seară magică. Se purifica, în felul acesta, natura în care trăiam; livezilor li se curăţa cărarea către rodul ce avea să iasă de sub omătul de flori; ogoarelor li se aşternea cenuşa ogorului vechi pentru recoltele ce urmau să vină; ogrăzilor le erau alungate mirosurile de putregai dobândite în cursul iernilor lungi, umede şi reci; tăpşanelor li se dădea puterea să înverzească mereu şi mereu, pentru a hrăni cirezile de vite, turmele de oi precum şi cârdurile pestriţe ale păsăretului de toate felurile- găini, raţe, gâşte, curcani şi ce-or mai fi fost prin bătăturile gospodarilor din acea vreme, căci nu era nici măcar o singură gospodărie, fie ea cât de măruntă,care să nu fi trăit din bunătăţile pe care le aveau de la aceste zoo domestice. Focul acesta(ar fi trebuit să fie aprins doar cu cremene, ori prin frecarea a două bucăţi de lemn, dar cine să mai fi avut atâta răbdare!) purifica şi animalele şi oamenii. Da, şi oamenii. Toţi cei prezenţi în jurul focului săreau prin flăcări, unii când acestea erau mai mari, alţii, cum eram noi, copiii, doar când vâlvătaia se potolea, când focul era cuminte, supus. Era o adevărată aventură, pentru noi, cei mici, să participăm la acest ritual. Era Noul care învingea Vechiul, Tinereţea care învingea Bătrâneţea, căldura primăverii care alunga gerul şi frigurile iernii. Era speranţa într-un an mai bun,încrederea în ajutorul divin, solicitarea de ajutor şi jertfa, în acelaşi timp. Era bucurie, prietenie, bună vecinătate. Era prilej de vorbă despre câte fuseseră şi câte urmau să vie. Era prilej de împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Era agora în care se puneau la cale cumetrii şi nunţi, încuscriri şi întovărăşiri pentru care se bea adălmaş şi se mâncau plăcinte şi alivenci.Era comuniunea oamenilor cu spaţiul neprihănit şi cu timpul magic al Existenţei. Era într-adevăr biruinţa Binelui asupra Răului, sau cel puţin se mai atenuau asperităţile din relaţiile interumane din cut, se îndulceau "mogorogelile" de peste iarnă.
Nu mai sunt oamenii aceia; unii au plecat de multă vreme dincolo de hotarele vieţii, alţii s-au aciuat cine ştie pe unde, dincolo de hotarele cutului şi satului agăţat în sârma ghimpată, iar dintre cei care au rămas puţini mai ştiu, şi şi mai puţini mai pot să ţină vii tradiţiile care, veacuri în şir, n-au lăsat neamul să moară.
Acceptăm să murim????
miercuri, 20 aprilie 2011
Nedumerire
Am citit, doar cu cateva minute înainte, pe angelsphotographyblog, asta:
Apoi, pe www.porcisme.ro am citit asta:
Mai e nevoie de întrebări?
Lasand la o parte discutiile de pe internet, extrem de interesante, de altfel, as vrea sa aduc in discutie un anumit articol care mi-a atras atentia si care, cred eu, a abordat intr-o maniera inedita aceasta problema. Christopher Beam publica pe 16 martie 2011 pe site-ul www.slate.com articolul ‘Stop, Thief! Thank you. Why so little looting in Japan? It’s not just about honesty’. Desi Beam este sustinatorul ideii ca japonezii au un simt al onestitatii si al corectitudinii mult mai bine conturat (decat occidentalii), autorul sustine ca onestitatea lor nu este rezultatul unor particularitati genetice, ci al educatiei impuse cu ajutorul legilor. Asadar, iata care sunt, conform autorului acestui articol, motivele pentru care japonezii nu fura:
- Sistemul judiciar al Japoniei recompenseaza onestitatea mai mult decat o face orice alt sistem judiciar din lume. Astfel, de exemplu, in Japonia exista un sistem foarte bine pus la punct de recuperare a bunurilor pierdute. De exemplu, daca cineva gaseste un obiect, il returneaza si proprietarul il ridica, gasitorul primeste un procent de 5 pana la 20% din valoarea lui. Daca proprietarul nu il ridica in maxim 6 luni, cel care l-a gasit intra in posesia lui. Pe de alta parte, nereturnarea unui obiect – cum ar fi un portofel, de exemplu – poate insemna, in cel mai bun caz, ore intregi de interogare la sectia de politie, iar in cel mai rau caz pana la 10 ani de inchisoare;
- Politia japoneza este foarte activa si vizibila. Politistii se plimba prin oras si poarta conversatii cu oamenii de pe strada, cu vanzatorii, etc. Intre ei se creaza o relatie de incredere si chiar prietenie. Exista chiar o mascota a politiei care se numeste Pipo-kun (insemnand ‘oamenii+politia’). Politistii japonezi sunt foarte bine remunerati si foarte dedicati muncii lor;
- Potrivit lui Jake Adelstein (autorul cartii Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan, citat de Christopher Beam in articolul mentionat mai sus, politistii au fost ajutati in munca lor – de la cutremur incoace – chiar de… gruparile de crima organizata. Toate cele 3 grupari majore de crima organizata – Yumaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-kai – care fac parte din sindicatul de crima organizata din Japonia – Yakuza – au intervenit pentru pastrarea ordinii in zonele calamitate, ba chiar au oferit si spatii pentru adapostirea sinistratilor, carora le-au furnizat alimente si apa. Chiar si in timp de ‘pace’, sustine Adelstein, cei din Yakuza incearca sa ‘pastreze ordinea’. Ei fac bani din santaj, prostitutie sau trafic de droguri, insa considera furtul a fi… motiv de expulzare.
Membrii Yakuzei au organizat patrule pentru a veghea la liniştea şi ordinea de pe străzile japoneze. Organizaţia mafiotă a strâns zeci de tone de ajutoare pentru sinistraţi.
Japonezii, chiar şi în vremuri foarte grele, se comportă în cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inculcată, dar şi faptul că sunt atent supravegheaţi, nu doar de către poliţie, ci şi de către membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume, Yakuza.
Pe lângă explicaţii sociologice, portalul american aminteşte şi că, dacă imobilele rămase pustii nu sunt jefuite, aşa cum s-a întâmplat în cazul inundaţiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru că, pe lângă poliţie, pe străzi patrulează membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume: Yakuza.
Yakuza menţine ordinea chiar şi în perioade normale. Chiar dacă se ocupă de spălare de bani, administrarea unor reţele de prostituţie sau trafic de stupefiante, mafia japoneză nu tolerează un lucru: furtul.
Filosofia Yakuza se bazează pe valori precum umanitate, dreptate şi datorie şi nu permite ca o persoană să privească suferinţa celuilalt fără a interveni. O variantă simplificată a filosofiei spune că trebuie ajutaţi cei slabi şi luptat cu cei bogaţi, potrivit CBS NEWS.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai şi Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistraţi şi au strâns zeci de tone de ajutoare, în lumea întreagă. “În vremuri de criză, nu sunt yakuza, civili sau străini. Sunt doar fiinţe umane şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate.
În ciuda faptului că şi-ar fi dorit ca actele lor de caritate să rămână departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Vă rugăm, nu spuneţi mai mult decât că facem tot ceea ce putem ca să ajutăm. Nimeni nu vrea să fie asociat cu numele nostru şi n-am vrea ca donaţiile noastre să nu poată ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord între mafioţi şi poliţie. Să se ajute în vrumuri de criză, dar acest lucru să fie făcut cu discreţie, pentru ca autorităţile să nu fie puse într-o lumină proastă.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Yakuza, gestul ar fi surprinzător, dar nu este pentru prima oară când poporul japonez este ajutat de mafioţi. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi şi în ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995.
Intr-adevar, o intrebare interesanta, pe care acum ti-o adresez si tie… de ce nu fura japonezii?
Va invit sa va spuneti parerile despre:”De ce nu fura japonezii” intr-un sondaj
Apoi, pe www.porcisme.ro am citit asta:
Mai e nevoie de întrebări?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
amintiri din primavară
Se anunţă an bogat în Bucovina
Iarna la Suceava
