Iarna nu-i ca vara...

Da, da...şi alţii au probleme de iarnă, dar nu le transformă în Apocalipsă, cum fac televiziunile de la noi. Daca vrei, poti!

hghgu

Se trezesc măcar unii?

De ceva vreme pare că se face mai mult tărăboi pe seama celor care au ales să părăsească piciorul de plai românesc ce, în cazul lor, a poposit pe partea aceea mai puţin cântată de poeţi...Nu e de mirare; cum nu vedem decât o perpetuă campanie electorală, indiferent că se nasc copii, se îngroapă babe, se însoară mai tinerei ori mai copţi, se deschid malluri, se închid afaceri, se dau în bărci unii, îşi trag izmenele alţii, s-au băgat tigăi, se dă pomană, etc...românii care şi-au pus poalele-n cap sunt, din când în când, băgaţi în seamă. Nu pentru că i-ar regreta cineva, neeeeeeeeeh....dar, poate, or pune botul, pardon, votul, pe cine/unde/cum trebuie unora...ori altora...Şi atunci, hai să le dăm cu flit în iris, că, până se dezmeticesc, poate/poate... Doar că nu mai ţine. Oameni cu scaun la cap, fugarii noştri cred că nu s-or mai lăsa prostiţi. Un exemplu este, iată, următorul text ce a început să circule pe net. Şi autorul chiar există. Şi e chiar deştept. Dar...cui foloseşte?

1 decembrie. Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea. Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”. Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile. 1 decembrie. Dragi români de pretutindeni, Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale. Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste. Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei. La Mulţi Ani România! La Mulţi Ani români de pretutindeni! Birou Senatorial Viorel Badea Senator Pentru romanii din Europa si Asia Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni Tel/Fax: 0213101911 http://www.badeaviorel.ro/ Dragă Domnule Senator Viorel Badea, Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian. Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași. Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?). M-aș fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din „graiul țării” mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune. Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni” care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară? Ca să îmi arătați că vă pasă? Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești”, de ce nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară? De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea. Și că am obosit să devin „vrednic” printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți”. Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum? Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă. Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești”. Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești” sînt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiți eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale”). La sfîrșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii? Ioan-Florin Florescu

Mi-o mai trecut........

Mulţumesc, domnule Nicula, pentru pont...şi lui gumibobo, cine-o fi el, pentru gândurile săltăreţe...Şi eu am învăţat de la mama mea aceleaşi chestii. E drept, cu alte cuvinte.De om simplu, care vorbeşte în mai puţine cuvinte decât gândeşte. Chestia cu dinţii a făcut-o, dar nu pentru că a vrut să mă pedepsească, ci pentru că, deşi se clătina puternic un dinte, urlam că mi-e frică să-l scot. M-a luat prin învăluire, părea că renunţase la a mă deposeda de firimitura de dinte de lapte şi deodată trosc! una peste gură de mi-a sărit dintele cât colo...Despre chestia cu îndreptatul, nu m-a avertizat niciodată cu asemenea cuvinte, doar ce mă trezeam cu câte una după ceafă(recunosc că eram convinsă că fusese muuuuult mai tare decât era în realitate, ca s-o fac să se simtă vinovată. Dar m-am îndreptat- şi fizic, că mergeam strâmb, de scoteam tălpile papucilor în exterior după numai două-trei încălţări, şi moral, că m-am lecuit să mai salut oamenii în postul Crăciunului cu "Hristos a înviat!") Ea e mama. Îi mulţumesc cum pot pentru tot cea făcut. Am luat-o cu mine când şi cum s-a putut. Aici e în Schiatos....Mi-e tare dor de ea. Mi-e ruşine că mă duc atât de rar s-o strâng în braţe. Mâine o văd.Musai. Vremea curge altfel pentru ea şi.........

M-a invatat sa apreciez un lucru bun facut - "Daca tot va omorati, omorati-va afara! Abia am terminat curatenia!" M-a invatat religie - "Roaga-te sa iasa pata asta de pe covor!!" M-a invatat logica - "Pentru ca eu am spus! Si gata!!" M-a invatat sa prezic viitorul - "Sa folosesti mereu lenjerie curata, in caz ca vreodata ti se intampla vreun accident" M-a invatat ironia - "Mai plangi mult si atunci chiar o sa-ti dau un motiv sa plangi!" M-a invatat sa fac economii - "Pastreaza lacrimile pentru cand voi muri eu" M-a invatat osmoza - "Inchide gura si ia si mananca!" M-a invatat contorsionism - "Mai uita-te si tu de jur imprejurul tau... " M-a invatat forta si vointa - O sa ramai la masa pana mananci tot" M-a invatat meteorologie - "Se pare ca a trecut un uragan prin camera ta!" M-a invatat masura - "Ti-am zis de un milion de ori sa nu mai fii exagerat!" M-a invatat ciclul vietii - "Eu te-am adus pe lumea asta, si tot eu pot sa te si scot din ea" M-a invatat sa modific tipurile de comportament - "Nu te mai purta ca taica-tau" M-a invatat invidia - "Exista un milion de copii pe lumea asta nu asa norocosi sa aiba o mama asa minunata ca a ta !" M-a invatat ventrilogia - "Nu-mi raspunde inapoi! Taci din gura si spune: de ce ai facut asta?’" M-a invatat dontologia - Daca inca o data mai vorbesti neintrebat, iti lipesc dintii de perete! M-a invatat linia dreapta - Iti trag o palma de te indrepti imediat"

3 ianuarie..........

Uooooooffff....E început de an şi mi-s întoarsă pe dos...N-aş putea să spun de ce...sau cine mi-a provocat starea asta......E aşa, o stare de aceea în care îţi vine să-l scuipi pe şef pe lentile, să te opreşti în mijlocul drumului taman când sunt vreo 20 de maşini în stânga, sau, mă rog, dreapta ta, să te trânteşti cu partea nevăzută de soare pe jos şi să ţipi că vrei o trotinetă.....Ce ***** scriu io aici? Ce treabă are starea mea cu spaţiul virtual? Pe cine vreau să prostesc? Pe cei câţiva care mai intră, în lipsă de altceva, pe aici? " A înebunit lupul" vor zice, poate...Mai degrabă vor gesticula a lehamite:"altă ipohondră" vor zice şi vor naviga spre oameni mai aproape de normalitate...Mai sunt oameni normali în vremurile astea? .Da ce e aia normalitate, azi? aici, în România? aici, unde se agaţă harta în cui, unde ...nu se întâmplă nimic? Cine are definiţia normalităţii? Cine posedă luciditatea de a explica unei femei de vârsta a doua ce şi cum( de fapt e de vârsta a treia,cred, da nu vrea să recunoască şi pace!)? Ca să înţeleagă? Ca să poată explica, la rându-i. Ca să ştie de-i normală au ba?(deşi mai toată lumea, şi ea însăşi, ştie că nu-i!) Afară e frumos, de parcă ar veni Paştele, nu Boboteaza. Doar în sufletul meu plouă. Ba nu, e vânt năprasnic, ce mă întoarce în fel şi chip. Nu plouă. Ploaia e clară, e necesară acum. Vântul e nici cal, nici măgar.....E vânt în suflet...e întuneric...e friiiig... şi e singurătate... Vor fi având dreptate cercetătorii ăia de au spus că 3 ianuarie e cea mai deprimantă zi din toate cele 365/366 ale anului...Or fi ştiind ei ce-or fi ştiind...La mine se verifică....Şi a mai fost şi marţi....şi m-am mai dus şi la şcoală...

Doamne, mare Ţi-e grădina...

...şi mulţi îi sar gardul. Cineva spunea că presa e a patra putere într-un stat. Cred că s-a înşelat amarnic. Realitatea cotidiană demonstrează că presa face educaţie, că presa face şi desface guverne, că presa parafează tot soiul de contracte, că presa pune la cale revolte şi tot ea le dirijează, că presa înfiinţează ori desfiinţează spitale, oameni, destine...Presa e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare...mai ţineţi minte versurile, colegi de generaţie,nu? Presa face şi desface tot. Şi asta pentru că ghiorlanii de cetăţeni s-au dedulcitără la trai bun şi muncă puţină, la firimituri azvârlite din traista celor ridicaţi ori trântiţi de presă, la aghioase numa bune de adormit somnul raţiunii, la... Că iată ce "raţionează" unii! Din mansarda lor cetire, ori purtaţi de invizibile sfori de păpuşi de cârpe?! Mai puţin contează. Important e că lumea e tot mai nebună. Şi se scarpină pe te miri unde fără s-o mănânce. Şi de la scărpinatul ăsta....

Conversaţie la palatul Cotroceni...sau Victoria...sau...

Cam aşa Mai e ceva de spus?

Acum aproape 20 de ani...S-a schimbat ceva intre timp?

Ma tem că singura schimbare e aceea că nu mai suntem 5 miliarde, ci 7 miliarde de oameni. La fel di ipocriţi. La fel de nepăsători. La fel de surzi şi orbi şi muţi. Urmăriţi mesajul acestui copil de acum 20 de ani şi apoi întoarceţi-vă în interiorul vostru; câtor nu vă e ruşine de voi? De modul în care relaţionaţi cu mediul? De egoismul, de nepăsarea, de făţărnicia şi minciuna în care trăiţi?

Au trecut vremile acelea...

Am găsit, de curând, informaţii slobode pe net, informaţii de pe când eram eu la grădiniţă(n-am fost şoim al patriei, că-s oleacă mai veche, da aveam mereu genunchii jupiţi şi braţele zgâriate din pricina prunilor din curtea grădiniţei!). Una dintre ele m-a trăsnit în moalele capului şi m-a făcut să-mi amintesc de franţujii care, în ultima vreme, au arătătoarele mai lungi din pricină de arătat cu deştul către plaiurile mioritice şi ai lor locatari. A fost cândva şi altfel, carevasăzică! Priviţi!(şi, eventual, învăţaţi!) LA CHANSON DU ROUMAIN (Cântecul românului) Johnny Hallyday (France) - 1970 Quand j'étais enfant / Când eram copil Je vivais tres loin / Trăiam foarte departe Au pays roumain / Într-o ţară română Bleu et blanc / Albastră şi albă Lorsque je revait / Atunci când visam Toujours je voyais / Vedeam întotdeauna Une fille aux yeux / O fată cu ochii Gris et bleus / Gri-albaştri Mais la vie c'est chargé / Dar viaţa s-a apucat De pulvériser / Să pulverizeze Sous son corps brute / Sub loviturile ei grele Mes reves d'enfants / Visurile mele de copil. J'ai perdu la lutte / Am pierdut bătălia (lupta) Jusqu'au point de chute / Până la pragul căderii Je me suis enfui / Am fugit atunci Vers d'autres pays / Către alte ţări J'ai pris des chemins / Am apucat-o pe drumuri Interdits / Interzise Je suis le roumain / Eu sunt românul J'ai vient de tres loin / Am venit de foarte departe J'ai cherché partout / Am cautat pretutindeni, Comme un fou / Ca un nebun, Mais la vie c'est chargé / Dar viata s-a apucat De pulvériser / Să pulverizeze Sous son corps brute / Sub loviturile ei grele Mes reves d'enfants / Visurile din copilărie J'ai perdu la lutte / Am pierdut lupta Jusqu'au point de chute / Până în pragul prăbuşirii Te voila enfin / Iată-te, în sfârşit, Je te tends les mains / Îţi întind mâinile, Mais il est trop tard / Dar e prea târziu, Bien trop tard / Mult prea târziu... Je t'ai tant cherché / Te-am căutat atâta, Depuis mon enfance / Încă din copilărie Mais mon heure de chance / Dar ceasul norocului meu (al şansei mele) Est passée / A trecut... La la la la la ...

O seară se suflet

Să scriu acum, la cald, cât impresiile sunt proaspete și încă neatenuate de mizeria cotidianului. Să mă grăbesc să împărtășesc și altora, poate, trăirile mele din această seară. Căci a fost una foarte frumoasă, foarte aproape de suflet, de inimă, de umanul din noi!Asociația Culturală "Sfântul Mitropolit Dosoftei" a organizat în această seară, în sala de la Dom Polski,o activitate superbă,îmbrăcată în straie ce vestesc zile de sărbătoare.Devenită tradițională de acum, manifestarea la care au participat copii și maturi, clerici și mireni, s-a dovedit a fi o strașnică redescoperire a căii către sine și către alțîî, o minunată predoslovie la sfintele sărbători de iarnă ce stau să ne inunde viața și, dacă le-om da voie, sufletele. S-a lansat o nouă carte avându-l ca autor pe preotul Iustinian Remus Cojocar, carte închinată unui slujitor al altarului bucovinean, preotul Nicolae Pentelescu. Purtand numele fostului slujitor de la biserica Sf. Dumitru- "Nicolae Pentelescu. O viață închinată slujirii lui Dumnezeu și oamenilor"- cartea a fost un minunat prilej de a reconstitui viața și activitatea unui preot cu har,blând și așezat, care toată viața a adunat cântecele oamenilor din Bucovina lui dragă. Autorul prefeței, profesorul universitar dr. Mihai Iacobescu, a făcut o sensibilă prezentare atât a cărții, pe care o găsește bine documentată,a autorului său, căruia îi apreciază răbdarea, perseverența și rigoarea benedictină, cât și a eroului cărții, un preot model, care l-a avut cu adevărat în ființa sa pe Hristos.În prezența unor membri ai familiei preotului omagiat-fiica, Despina Codreanu, nepoata Anca Petcu și nepotul Radu Cătălin Codreanu- universitarul sucevean evocă dragostea de semeni, atașamentul față de Țară, față de ființa națională care, aici, în nord de România, și-a avut și încă își mai are Golgota sa. Sunt evocate momentele dramatice ale verii 1940 când a fost nevoit să-și părăsească satul părinților și al copilăriei sale Voloca pe Derelui,rănile cumplite provocate de moartea celor doi fii, Marcel și Ovidiu,felul în care a știut să ascundă suferința și să cânte, tocmai pentru a o uita, și să îi îndemne și pe alții să cânte, să-și întărească astfel spiritul. Sufletul sensibil al profesorului iremediabil îndrăgostit de Bucovina se simte și în apelul la versurile eminesciene ce consideră păcat să fie lăsate să treacă, nefolosite, clipele, apreciind că autorul cărții nu poate fi, din acest punct de vedere, păcătos, pentru că n-a lăsat nici o clipă să treacă fără să fie folosită. Au intrat apoi în scenă minunații copii de la grupul "Mugurașul", al școlii nr.1 din Suceava, ai corului bisericii Sf. Dumitru, ai Ansamblului "Balada Bucovinei", la cârma căruia încă este inimosul George Sârbu, colindători de la Pătrăuți și două corale preoțești care au lăsat fără grai sala plină cu armonia vocilor lor- Corala protopopiatului Suceava I și Corala "Sf.Ierarh Leontie de la Rădăuți". Momente de liniște, de armonie, de comuniune cu Divinitatea, de încredere în șansa reconstrucției noastre prin cultură, de reflecție asupra stării noastre sufletești, de iubire împărtășită cu obștea.Mulțumesc, părinte Iustinian Cojocar, pentru șansa de a mă întoarce către mine și către obligațiile pe care le am!

Bun rămas pentru o dăscăliță din Arad

A plecat dintre pământeni un om. O femeie. Pleacă în fiecare zi mii. Poate zeci de mii. Poate milioane. Neștiuți. Neplânși. Nebăgați în seamă. Ca și cum n-ar fi existat. Plâng rude. Câte apucă să o facă, năpădite de toate grijile legate de sumedenia de obligații pe care le presupune serviciul funerar. Ei vor avea timp să plângă după. Dacă n-o să-i amețească revenirea la slujbele lor cotidiene, maldărul de obligații restante, cârdul de șefi ierarhici care cer, se încruntă, obligă, eventual urlă. Plâng câțiva cunoscuți. Mai degrabă își plâng dispăruții proprii. Ori propria viață anostă. Dar nu pe cel în urma căruia se ațin, alături de familie. A murit o femeie. Undeva pe un peron de gară. Înconjurată de mulțime. Surdă și oarbă mulțime. Surdă la dorințele celorlalți. Oarbă în fața nedreptății la care, zilnic, mai toată lumea e supusă. Dacă ar fi fost soldat înrolat voluntar în trupele din Afganistan ori Iraq, ar fi devenit erou național. Dacă ar fi fost manelist, ar fi nins cu bani fără număr în urma carului și toate televiziunile s-ar fi înghesuit să transmită bocitoare de profesie și kilograme de bijuterii. Dacă ar fi fost mama lui...ori mătușa lui...ori cumătra lui...., iar ar fi fost îmbulzeală de microfoane, reflectoare, stiliști și alte alea, ca să nu moară poporul neinformat. Dacă a fost doar o profesoară, nu merită atenție nici cât tocul de la cizma amantei lui Mazăre, ori cât sutienul Drăgușencei. Aaaa, dacă profesoara ar fi ridicat din sprânceană la un elev, alta era situația. Dacă ar fi îndrăznit să-l muștruluiască pe vreun lățos, se scandaliza societatea. Dacă, Doamne ferește, i-ar fi pus o notă pe care n-o vrea tăticul pițipoancei, erau sesizate sumedenie de organe. Așa, n-a avut vreun farmec. Nu e comercial. Nu dă bine. Ce dacă profa asta a murit pe când însoțea un grup de elevi la un concurs național? Ce dacă elevii au dat dovadă de echilibru și au procedat ca la carte? Ce dacă, la concursul cu pricina, s-au mobilizat și au luat premiul I? De dragul și în memoria și onoarea dascălului lor? Presa noastră, mai mult decât "obiectivă" când e vorba de oamenii școlii, n-a scos o vorbă. N-a auzit. N-a văzut. N-a știut. Așa încât dăscălița aceasta devotată de la Grupul Școlar "Iuliu Maniu" din Arad nu va fi erou național. Nu va avea parte de funeralii naționale. Nu va vărsa vreun oficial vreo lacrimă vânată de obiectivele camerelor de filmat. Dar va rămâne în sufletele colegilor și învățăceilor săi o eternitate. Dumnezeu s-o odihnească! Familia s-o poarte mereu în suflet iar colegii arădeni să-i prețuiască sacrificiul! Pentru că a fost un apostol al școlii românești contemporane!Și poate și pentru că, implicată în proiectul "Connecting classrooms"s-a conectat cu veșnicia.

Despre morţi-numai de bine. Chiar?

A fost o figură oarecum pitorescă în spaţiul politic şi cultural românesc ieşit ca o rufă stoarsă din sistemul comunist. Am considerat-o un vârf de lance al românismului basarabean. Credeam în ceea ce spunea. Credea şi ea, probabil. Duceam cu mine încă tarele unei educaţii naţionaliste făcute cu sila şi aveam impresia că, la o pocnitură din degete, avea să poată schimba lumea, să poată întoarce Pământul din mersul lui firesc dinspre Răsărit spre Apus. Dacă am fost aşa naivă şi am crezut sincer în dreptatea divină, asta i s-a datorat şi ei. O crezusem. Nu doar pe ea. Au mai fost- şi mai sunt!!!- şi alţii. Până la o vreme. Până când, deputat de Suceava fiind(ce idioţi, să dai voturile unei persoane care habar n-avea despre tine şi lumea ta!!!), s-a prezentat, la un moment dat, la o întâlnire cu alegătorii. Decepţie! Regret! Nedumerire! Am asistat la o manifestare gălăgioasă şi lipsită de conţinut, la multă aroganţă şi superficialitate, la necunoaştere şi orgoliu, la neputinţă şi supraevaluare, la demagogie şi misticism...Mi-a părut rău. De timpul meu şi de încrederea celor ce-i dăduseră votul. De neputinţa noastră, ca neam, de a ne găsi adevăraţii politicieni. De tribulaţiile unui popor debusolat, înţepenit, prostit, aiurea. De nestatornicie, oportunism, minciună. De neputinţă colectivă şi neştiinţă personală. A trecut. S-a trecut şi personajul. Şi, din nefericire, nu ne va fi mai bine. Dar măcar o să gândim,unii, de două ori, înainte de a pune ştampila. În rest, despre morţi, numai de bine. A fost Leonida Lari.

Bruxellesu' zice că prezervă Europa!

Zice nenea prezidentu că ce făcu el la Bruxelu' cela e taman ce se putea mai bine pentru ţărişoara noastră, de care îl doare...mă rog, ştie el unde.O fi aşa? O fi altcumva? Cine ştie?! Eu am o nedumerire, totuşi: dacă prezervativu' lu' tanti Ioropa asta îi spart?

Daaaaaaa, ministrul spune lucruri trasnite!

Şi dacă nu era de ajuns ca presa să ne bălăcărească, al nost' ministru a dat verde la telefonul...patriotismului(zice el, nu săriţi!)Nu mi-s dragi politicienii, da' aici doamna are dreptate: ministrul spune lucruri trăsnite!Convins fiind că la şcoală se fură pe rupte, omul spumegă contra celor care, în viziunea personală, sunt vinovaţi că şcoala merge prost, că ţara merge prost, că ...parcă nici Universul nu e tocmai ok. Cum o fi fost vânătoarea de vrăjitoare? Cum ajungea Inchiziţia să ştie tot? Cum ştiau iacobinii tot ce mişcă-n ograda monarhiştilor? Că doar nu erau telefoane!!! Erau doar indivizi mărunţi care, frustraţi din varii motive, îşi vărsau neputinţele la urechile celor gata să pună botu. Şi au fost destui. Şi de unii, şi de alţii. Până s-au trezit că se pârăsc reciproc. Şi s-au mai potolit. Dar numai după ce au murit destui nevinovaţi. Nea ministru, mata ai fost la orele de istorie de la şcoală?

Despre saprofagi...cu silă

Am avut cândva, ca temă acasă, de citit şi de scris ceva despre saprofagi. Nu mi-a plăcut, dar mi-am făcut tema, ca să nu se supere Doamna pe mine. Nu mi-a plăcut nici atunci şi nu-mi place nici azi să îi văd ori să vorbesc despre ei. Îmi aduc aminte de ciuma bubonică şi mă ia cu răcoare pe spinare. Dar ei se tot înghesuie să îmi iasă în cale, ca şi cum ăsta le-ar fi scopul existenţial; să iasă în faţa omului care vrea să uite de mizerie, de boală, de suferinţă. Şi dacă ar fi doar saprofagii naturali încă n-ar fi foarte rău, că se găsesc tot soiul de mijloace împotriva lor. Din păcate, mai mult s-au înmulţit saprofagii bipezi, cei ce scormonesc în gunoaiele aruncate prin pubelele vieţii. E drept că sunt şi gunoaie tot mai multe, dar parcă să le amuşini mereu şi să le tot scoţi pe gard e prea de tot şi, la un moment dat, greaţa pe care o provoacă celor din jur s-ar putea să le dăuneze grav. Acesta e sentimentul pe care îl încerc oridecâteori mai mult ori mai puţin onorabila noastră presă scoate pe tarabă tot soiul de fapte petrecute în şcoli. Că şcoala este lovită de ciumă e drept, dar parcă nu e normal să scuipi direcţiunea unei şcoli pentru că nu ştiu ce suplinitor, băgat pe gât de un inspector, nu şi-a putut ţine pantalonii pe el în faţa unei mici târfuliţe beţive, mutate disciplinar în şcoală cu avizul altui inspector sensibil la rugăminţile mamiţii. Ori mamiţicii. Ori ale lu’ mam’mare. De ce să răspundă corpul profesoral al unei şcoli pentru furtul pe care puşlamale adolescente, care nu dau doi bani pe muncă, dar care vor să trăiască bine(că doar aşa li s-a promis,nu?) îl practică prin târg? De ce tipa aceea condamnată la vreo trei ani de închisoare e prezentată mereu cu profesia în frunte, că doar a furat în timp ce se juca cu Gigel la grupa mică, ori identifica silabele unui cuvânt cu grupa pregătitoare? De ce ar fi profesia ei mai demnă de a fi menţionată în legătură cu furtul din locuinţe decât al altor sute de mii de hoţi? Că avem, din nefericire, tot mai mulţi.În definitiv, la răspândirea ciumei de care vorbeam(nemuncă, refuzul respectării oricărei norme legale ori de bun simţ, călcarea pe cadavre întru autorealizare, etc) au contribuit din plin saprofagi din aceştia bipezi, fie ei lucrători la presă ori politicieni. Şi e mulţi, Doamne, e tot mai mulţi!

Greu, greu fara Ghita!

Greu de tot. Ghita(calculatorul meu)a fost bolnav o vreme.S-a umplut de virusi de pe te miri care gramada de materiale aduse de copii si verificate nu pe calculatoarele de la scoala, ci pe biata lui spinare, saracul! L-am dus, dupa ceva vreme la doftor si s-a ingroyit omul de ce a gasit prin maruntaiele sale.Acu e in convalescenta.Adica le asteapta pe fete sa-i instaleze nu stiu ce drivere, ca sa-si poata tine sufletul dupa aia. Ca urmare, nu mai apuc sa intru pe aici, sa-mi salut amicii si sa-mi pup dusmanii,"r-ar ei! Asa ca, pana una alta, vegetez si astept sa pot mangaia clapele lu Ghita, nu de alta, da uneori ma mananca palmele din pricina a ceea ce vad/aud pe la cele tembeliziuni si nu pot incredinta neantului gandurile mele de dulce catre cei care au atata grija de noi, oamenii de la catedra. Lor, acoperiti de mormane de hartii in ultima vreme, o dedicatie venita din virtualul educational: Școala altfel”... starea actuala a cadrului didactic De-abia am prididit să fac Planificări - o droaie, Că vin, din urmă, la atac, Ședințe ca o ploaie! Ieri am avut C.P., iar azi Ședință cu părinții, Alaltăieri C.A., C.E.A.C., Să mă ferească sfinții! Peste trei zile voi ave, C-așa-i acum poruncă, Prea-minunatul C.C.E., Și-alte ședințe încă. Și ca să-mi fie foarte clar C-am misie-ntre misii, Fac parte - ca misionar - Din treizeci de comisii! Număr absențe, raportez, Săptămânal de-acuma. Excursii - le organizez, Serbări - una și una! Sesiunea de comunicări Și cea de referate, Concursuri, baluri, adunări Tot eu le fac pe toate... Pornesc spre casă șchiopătând De-atâta aiureală, Se-aud ectenii de comând Când plec de lângă școală. Că rostul ni l-au resetat Nebunii și cretinii. Au smuls din holdă grâu curat Și pun în loc... ciulinii. E noapte, stelele lucesc Și bate-un vânt iernatic. Sunt încă trează şi muncesc, La un proiect didactic. Mai fac statistici şi printez, Scriu zeci de protocoale. Aşa se vede că lucrez - În rest, sunt vorbe goale. Afară-i frig, în casă frig - Că n-am bani de căldură, Și-mi vine, uite-așa, să strig, Să-mi dau drumul la gură! C-am înțeles: de ani întregi Reforma-i ca sminteala, Așa e când promulgă legi Cine urăște școala. Mai am de corectat lucrări, Și zeci de portofolii, Îmi pun pe umeri, să nu-ngheț, Un șal mâncat de molii. Adorm, într-un târziu, frumos, Cu capul pe o mapă. Visez cât am ajuns de... jos, Pentru trei lei drept plată. Tresar în somn, că am uitat Să pun în opt dosare Dovezi de parteneriat Și de colaborare. Și mă trezesc în zori de zi, Ca dintr-un joc de iele, Înmormântată în hârtii, Dosare, dosărele... Și, vai de capul meu, uitai Să fac o socoteală Cu note mici și mai dihai La cea mai cea scorneală: Îi zice într-un fel măreț - ”Testare inițială” - Un fel de măr, dar pădureț, O nouă abureală. Și plan remedial mai am Să fac până-n amiază. Că am și ore până-atunci - Asta nu mai contează! Aș vrea să plâng, dar nu e chip, Nu-i timp de consolare, Că vine, mâine, ARACIP Comisia-teroare. Și o să ia la scotocit Toată maculatura Ce tinde către infinit, Sporind harababura... Și vin, cu rostul lor ”sublim”, Iar când or bate-n poartă, Pe loc ne-or cere să vorbim Limba română... moartă! Că-i alta limba, la dosar, Decât e limba vie. Școlarul nu mai e școlar, E... ”educabil”. Fie! Și ca să fie pe deplin Reforma - făcătură, Poruncă nouă mai primim Spre nouă-nvățătură: ”Când educabilul ți-o da, Cu sete,-un pumn în gură, Tu să-i explici, cu glas duios, Că-i rea apucătură. N-ai voie să-i vorbești răstit, Necum să-i tragi o palmă, Ai dreptul să-i zâmbești, smerit, Cu fața cât mai calm. No, io am pus-o-n versuri, da nu vrea decat asa....in proza. Da pricepe tat omu despre ce si cum ii vorba.

Despre Romandria

Lasati copiii sa fie ambasadorii Romaniei si perceptia lumii despre noi se va schimba radical. Iata un ambasador: Si inca...

Sa-mi traiesti, Romanie, cat Cerul!

E ceva vreme de cand, din pricina de verificare a materialelor elevilor mei, mi l-am umplut pe Ghita-calcu' meu!- de virusi si nu mai pot intra pe niciunde. Asa se face ca, momentan, sunt la scoala si zapacesc calcu' din cancelarie, care si asta vad ca face nazuri, refuzand categoric sa-mi dea voie sa scriu romaneste. Si vreau musai sa scriu romaneste, pentru ca e o zi mare, da nici vorba de asa ceva. Asa incat scriu fara diacritice si, cand va fi vreodata posibil, voi reveni. Mi s-a acrit de cate si mai cate imi fura dat sa aud si sa vad pe la cele tembeliziuni de ziua noastra nationala: huiduieli populare, lacrimi prezidentiale, parada cu pantalonii la dunga, copii pe umeri, veterani umiliti, simboluri altadata sfinte devenite parca simple obiecte de recuzita, n-spe mii de reluari ale unor glume imbecile, nesarate si frantuzesti, folclor mai mult ori mai putin autentic, bancuri rasuflate, fasole cu sau fara ciolan, sloganuri, panarama.... Romandria ce mai facu oarece imagine separata, dar n-am apucat sa urmaresc prea mult(deh, daca avem scoala pana pe 23, e musai sa bat si eu un covor, sa spal un geam, sa...sarbatoresc ziua nationala prin munca, nu?) Deci, de ce sunt eu mandra ca mi-s romanca? 1. pentru ca apartin unui neam de plugari care, in ciuda tuturor mizeriilor indurate din partea guvernantilor, se incapataneaza sa munceasca pamantul asta calcat de toti si de hoti, ca si cum ar fi fost tocmiti de bunul Dumnezeu sa-i hraneasca pe lenesii si guralivii ce nu mai prididesc cu batjocura aruncata din varf de nas de vladica inspre spinare indoita de opinca...Si plugarii isi vad de sufletul lor rasturnat in brazde, asemeni celor ce-au hranit milenii de omenire... 2. pentru ca am avut norocul sa cresc intr-o lume care avea reguli si principii clare si musai de respectat, ca altfel veneau vecinii sa ii ceara mamei socoteala pentru buna ziua nespusa ori pentru cararea nematurata... 3. pentru ca apartenenta la ceea ce inca mai inseamna familie se simte aici mai mult decat oriunde in alta parte; mirosul de cozonac imi aduce bunicile, iar cel de fan proaspat pe bunici in minte; crenguta de salcie pusa in brazda reavana pe poarta ma face sa il aud pe tata de dincolo de cruce, iar aurul boancelor atarnate la icoane de Santamarie mica imi aduce chipul mamei in minte; 4. pentru ca mi-i dor, un dor nebun, de painea din cuptorul bunicilor care miroase cum nimic altceva, si de vioara domnisorului Ciprian, si de Arcanul jucat de batranii de la Fratauti, si de marea de frunze a padurilor pe care ni le-au sterpelit fratii de la rasarit, si de padurile pe care le voi vedea murind, si de ceea ce in curand nu va mai fi... caci murim, ca neam, in fiecare clipa, si pare ca nu ne mai saturam sa ne admiram autodafeul asta cumplit.... 5. pentru ca mai simt ca mi se urca sangele in obraji cand aud ca suntem umiliti si batjocoriti si tinuti la portile subrede dar poleite ale strainantatii, ca si atunci cand ai mei vor sa fie orice altceva decat ceea ce sunt... 6. pentru ca am vazut cat de multe stim in comparatie cu altii, cate putem face in comparatie cu altii, cat de frumos vorbim si cat de frumos gandim in comparatie cu altii, cat de generosi suntem, uneori pana la sacrificiu, cu altii... 7. pentru frumusetea cantecelor si jocurilor noastre, 8. pentru nesfarsitul umor ce ne-a facut viata mai usoara, 9. pentru ca, in ciuda LOR, noi am ramas si INCA suntem NOI 10. pentru ca Dumnezeul stramosilor mei ma priveste cu ochi albastri de Voronet, imi canta cu clopote chemand la vecernie si ma intareste cu rugile batranilor ingenuncheati in fata Preasfintei...

Şi vin chitaii! Şi Ioropa pare că doarme; ori moare????????

Mda! Se pare că ce ţi-e scris, între urechi ţi-e pus! Că altcum nu ştiu cum se explică neputinţa/nepriceperea/nepăsarea europenilor, altădată mari stăpâni ai Lumii, de a opri revărsarea miliardului şi mai bine peste baierile sale. Cumpără chinezii tot şi se pare că mai toată lumea îngenunchează în faţa ofertelor lor- Islanda e gata să-şi taie o halcă de pe spinare, Spania a adoptat mii de mici chinezoaice, Marsilia şi Frankfurtul sunt pline de ei, acum şi Suedia se vinde, ridicându-şi fustele-n cap, mărunţeilor tăcuţi şi răbdători de la capătul lumii. Eheeeeeeeeei, europeni, v-aţi lenevitără, feciori, şi v-aţi ascuns după deget! V-aţi îmbuibat, vi s-au sclerozat toate alea şi nu mai funcţionaţi! V-aţi lăţit ass-ul prin cele foteluri de parlamente gălăgioase, şedinţe plicticoase şi năbădăioase hoteluri şi nu mai percepeţi corect realitatea! Vi s-a epuizat vocabularul de atâta ultra,mega, super democraţie şi nu mai ştiţi pune stavilă când realitatea stă să ne opărească şi chitaiul să ne sufoce! Şi pe urmă tot voi vă supăraţi, ca văcarul pe sat, dacă generaţia nouă vrea schimbare, vrea echitate, vrea ca fiecare să stea unde i se cuvine. Rămâneţi flămânzi, domnilor!-vorba bietului Jobs. Numai aşa veţi ciuli urechea şi veţi miji ochii!!!!

Fâsâială europeană

Asta a visat Schumann? Asta şi-au dorit adepţii comunitarismului?(Na, aproape că am zis "comunismului") Pentru asta ne-am strofocat atât? Pentru a ne sfâşia mai clar şi în cadru organizat? Pentru a ne spăla rufele continentale în palate de cristal? Pentru a constata că un vis este extraordinar...cât rămâne vis? Că nu se poate transforma în realitate? Weeeellllllll! Aşa o fi! Că bătrânii noştri nu de pomană vorbesc despre omul gospodar care-şi dă gardul cu var, ca să nu-l urce omizile!