Într-o vară de altădată, cu cerul albit de căldură şi satele de pe Valea Sucevei strălucind în soare ca zestrea fetelor de măritat scoasă la aerisit, vestea cedării nordului Bucovinei-şi fără luptă!- a căzut ca un trăsnet. Se rupea în două sufletul românesc. Se destrămau familii şi se încarcera libertatea. Se punea sârmă ghimpată peste ochii şi inima unui neam aruncat secole în şir de la un vecin la altul, unul mai hrăpăreţ şi mai mincinos şi mai violent decât altul. Crescută în umbra acestui gard, am moştenit genetic parcă uraa pentru tot ce vine dinspre Răsărit! Şi dacă bunicii mei au suferit în tăcere pierderea bucăţilor de mare verde de dincolo, şi dacă vecini şi cunoscuţi au acceptat, resemnaţi, desţărarea, şi dacă părinţii au iertat zile şi nopţi de nesomn şi de fugă şi de teamă, noi, cei de azi, nu avem voie să uităm, pentru că Bestia ce pare adormită acum s-ar putea să profite de neatenţia, de neputinţa ori, şi mai grav, de nepăsarea noastră.
Cu 70 de ani în urmă, la 7 august 1940, lua naştere Regiunea Cernăuţi, din ordinul şi sub drastica supraveghere a autorităţilor sovietice. Noua entitate administrativ teritorială cuprindea- şi, din nefericire, cuprinde şi azi!- „jumătatea cea mai mare” a bucovinei, partea ei de nord, căreia i s-au alipit atunci ţinutul Herţa şi cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia. 19 aşezări urbane şi 252 de comune (398 sate) alcătuiesc regiunea şi un adevărat mozaic etno-demografic au făcut ruşii aici, în aşa fel încât să se şteargă rădăcinile româneşti ale unei bucăţi din cea mai preţioasă piatră din coroana lui Ştefan Vodă.
Cu 70 de ani în urmă, nepricepuţi, fricoşi ori neputincioşi, am abandonat pământ românesc şi români nevinovaţi în ghearele unei bestii. Poate că nu avem puterea să recuperăm ceea ce pare un dat definitiv(nu cred că faptele anapoda pot deveni permanente!), dar nu avem voie să uităm. Şi, în asemenea cazuri, nici să iertăm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu