N-avem!

Oare ce trebuie să se mai întâmple pentru ca cineva, de undeva, nu stiu în ce fel,să răbufnească, să se revolte, să arate că nu mai suportă, că nu mai poate fi suportat?
Tândălim, de douăzeci de ani, în loc să ne fi găsit un loc sub soare. Simulăm viaţa, de douăzeci de ani, în loc s-o trăim. Înotăm prin rutina zilnică, de douăzeci de ani, aşteptând...ce? pe cine? cât? până când?
Ei se fac că muncesc, de douăzeci de ani, pentru binele nostru. Noi am ajuns să ne facem că muncim pentru că ei se fac că ne plătesc. Ei se dau mari specialişti în toate cele trebuitoare naţiei. De douăzeci de ani. Noi îi privim, îi trimitem-în gând- la origini, tot de atâta vreme. Ei sunt mânioşi când, rar, vreunii dintre noi, zgâriind cu unghiile jegul nepăsării de pe ambalajul României, descoperă că sub ambalaj e o mare minciună. Noi ne pornim să le batem obrazul şi ajungem să dansăm pinguinul. Ei reduc salarii, noi ne adaptăm. Ei sunt mânioşi când nu sunt retribuiţi 100% pentru 1% activitate, noi nu zicem nimic nici când, asmuţită de Marele Dirijor, presa demonstrează că în şcoală doar se bea, se face pornografie, se ia mită, se bat copiii...
Se pare că jegul se îngroaşă. Nu e destul că suntem îndemnaţi să plecăm, dacă nu ne place. Nu ajunge că suntem umiliţi în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, mai trebuie să şi vorbim politicos cu posesorii bocancilor care ne strivesc în glod şi ai cuţitelor înfipte dureros în rană. Nu e destul că suntem aruncaţi la subsolul civilizaţiei, lăsaţi fără apă, fără curent, fără drumuri, mai trebuie să şi mulţumim pentru asta. statului. Partidului. Tovarăşului. Domnilor.Damelor.Etc. Etc. Nu ajunge că suntem aduşi în situaţia în care să regretăm regimul ceauşist, dar au ajuns să ne omoare cu zile. De-a binelea. Şi în spitale chiar. Ca să fie demonstraţia clară: trebuie să dispărem! Că murim din cauza unei julituri dobândite la joacă, din cauza unei banale fracturi de braţ, din pricină că suntem prea graşi ori prea slabi, că suntem femei ori bărbaţi, bătrâni ori copii n-are importanţă. Trebuie să murim! Nu să învăţăm- că s-ar putea să punem întrebări! Nu să muncim cum trebuie- că nu mai ies comisioane de te miri unde! Nu să fim sănătoşi- că am avea forţă fizică şi ...cine ştie unde s-ar ajunge...Nuuuuu.Noi trebuie să murim! Şi dacă genocidul începe din maternitate, cu atât mai bine!
Interesantă naţie suntem. Avem vocaţia umilinţei. Şi pe cea a autovictimizării. Şi pe cea a scormonitului în gunoiul vecinului.
N-avem însă coloană vertebrală!