Iar şi iar şi iar....

Îmi amintesc, vag, e-adevărat, ca nişte flashuri disparate, de teama mamei de un nou război. Nu pricepeam atunci ce şi cum, dar teama ei era extrem de vie şi, cumulată cu cea a bunicilor cu care am locuit o vreme, avea darul să întreţină o atmosferă apăsătoare acasă. Mai târziu, mult mai târziu aveam să aflu rădăcinile acelei frici: fusese momentul 1968, tata avea doar cu puţin peste 30 de ani, nimeni nu credea că, după răzmeriţa de la Praga nu se va ajunge la un conflict major. Şi vârsta tatei îl făcea numai bun de bătaie! N-a fost cu Cehoslovacia. A fost însă un alt motiv de teamă: acela că, din pricina desfiinţării regiunii autonome maghiare se va isca scandal. N-a fost aşa, sau, mă rog, n-am ştiut noi. Treptat, lucrurile s-au aşezat în matca lor, aşa cum s-au aşezat, şi mama s-a liniştit. Şi-a revenit lumina în căsuţa bunicilor.
Şi au trecut anii...Şi a fost...marea înghesuială din decembrie 1918...Tata depăşise acum vârsta care l-ar fi obligat să răspundă vreunei concentrări, dar acum mama avea gineri care...Şi apoi a fost martie 1990. Ce oroare! Câtă ură! Ce instincte anumalice! Ura acumulată şi dosită zeci de ani răbufnea asemeni unui aluat lăsat prea mult la dospit...Acuzaţii, degete întinse acuzator, motivaţii reale ori trase de păr, ...şi alte scandaluri interetnice...alţi răniţi...alte suflete îngrozite...Şi se pare că, după alţi 20 de ani, se vrea ca scenariul să se repete. se pare că dincolo de gardul istoriei nu vrea nimeni să treacă. Nu vrea nimeni să găsească drumul spre împăcare. Sau, mai grav, se găseşte câte unul care să instige, care să creeze diversiuni, care să arunce piatra. Şi apoi...nu vreau să mă gândesc ce ar putea fi apoi...Când furia acumulată din varii motive(şi nu poate nimeni să spună că nu sunt destule motive de furie în ultima vreme) ar putea erupe, zdrobind totul în calea ei: vieţi, familii, prietenii de-o viaţă...De ce? Cui prodest? Cu siguranţă că nu celor care sunt instigaţi acum...Doar, eventual, celor ce instigă.
Nu uita, domnule Tokes, că cei 20 de ani trecuţi au mai schimbat câte ceva pe aici, inclusiv în mentalitatea celor care,ATUNCI, au făcut un zid în jurul dumitale...

Gânduri...pentru mine...pentru alţii...

Uneori ai şansa să întâlneşti oameni care, fără să-şi fi propus asta, îţi dau lecţii de viaţă extraordinare. Pot fi oameni mari,vecini, colegi ori necunoscuţi,ori pot fi copii. Copii pe care îi cunoşti ori pe care îi întâlneşti cu totul întâmplător. Mai nou, pot fi chiar persoane virtuale, pe care un Ghiţă(aşa se numeşte calculatorul nostru) ţi le afuce acasă fără să te întrebe ori să dea un telefon măcar.
Recunosc că, în ultima vreme, învăţ tot mai mult şi mai multe de la copii. Şi nu cred că greşesc. În fond, ei reprezintă lumea în care voi trăi mâine şi, ne place sau nu, va trebui să ţinem cont de ceea ce sunt, ce vor, ce le place. Şi chiar dacă ni se pare că nu sunt în stare de nimic, sunt convinsă că doar noi, maturii care lucrăm cu ei, nu suntem în stare să găsim calea care să-i antreneze, care să-i facă să ne fie alături, care să-i scoată dintr-o amorţeală ce ne deranjează tot mai mult.
Îmi doresc teribil să găsesc resortul care să-mi determine elevii să pună suflet în ceea ce fac. Ştiu că pentru asta e nevoie ca ceea ce fac să facă nu din obligaţie, ci dintr-o nevoie interioară. Că pentru asta e nevoie să se simtă în largul lor la şcoală.Că pentru asta trebuie să-şi abandoneze alte preocupări.
Ca urmare, de noi depinde dacă vor vrea sau nu să înveţe. E nevoie de un alt tip de Domnu Trandafir, unul care să îmbine înţelegerea şi blândeţea eroului literar cu tipologia modelului adolescenţilor de azi-modern, energic, zâmbitor, calm, prietenos, tânăr...
Sufletul îmi rămâne agăţat, cu disperare, de vârsta lor. Ce mă fac cu timpul ce mă-mpinge, fără voia mea, spre bătrâneţe?

Despre a doua tinereţe....sau a treia?

Ieri, când, din varii motive, n-am apucat să citesc presa locală, găsesc pe forumul edu., unde intru ca să mai văd cine, ce, care şi cum, să-mi salut prietenii şi, de ce nu, să mă mai joc,un topic cu un subiect de la noi.Ăsta. Unii s-au distrat copios. Altora nu le-a venit să credă. Câţiva au analizat situaţia din punct de vedere legal, alţii au scotocit prin sipetul cu morală.Unii au fost pro, alţii contra, unii au postat ca să se afle în treabă...mă rog, ca în vacanţă.
Eu? Ce cred eu? Aş zice că e normal, legal şi moral. În definitiv, omul ar trebui să fie şi premiat, să fie folosit ca material didactic prin cele şcoli pe unde junimea vine numai pentru a mai vedea ce fiţe se mai poartă în materie de gadgeturi ori pentru că altfel are discuţii cu babacii. Omul ăsta îmbătrâneşte frumos, făcându-şi, practic, datoria de fiinţă superioară, de trestie gânditoare veşnic tremurândă într-o lume tot mai înfrigurată şi nevolnică în faţa furtunii. De fapt, omul acesta nu îmbătrâneşte ci se recreează cu fiecare nouă provocare căreia îi răspunde sau pe care şi-o crează tocmai pentru a fi obligat să răspundă. Mai sunt, mai avem bătrâni puternici, înţlepţi şi frumoşi.Naţia îmbătrâneşte tot mai accelerat. Îmbătrâneşte frumos? Hmmmm....

Pentru o zi de sărbătoare, cu drag, din Bucovina

Artistul...

....şi sursa de inspiraţie

În dealul Leahului

Trecut-au anii...
Şi mi-e dor, în miez de vară, de strânsura de la Voitinel, din vârful dealului Leahului. Un deal pleşuv, verde, pe care-l vedeam mereu pe fereastră, de dincolo de valea Sucevei. Bordat, pe poale,cu păduri amestecate, de un verde mai intens decât păşunea din vârf, dealul acesta era, în copilăria mea, un loc magic, un spaţiu în care se făceau şi se desfăceau destine. Un fel de târg social, căci aici, de Sf.Ilie, se adunau săteni din toate satele din jur să se bucure de cântec şi joc, să mai schimbe impresii despre mersul preţurilor şi crugul vremii, să afle cine cu cine s-a mai măritat/însurat, care şi cum şi-a mai rânduit casa, să primească un sfat de la un bătrân înţelept, să afle un leac de la o babă descântătoare, să se vadă cu drăguţa/drăguţul, să se pună la cale nunţi şi să se ostoiască doruri...Erau aici, pe lângă voitineni, sumedenie de vicoveni şi bilcani, frătăuceni şi horodniceni, gălăneşteni şi străjeni, ba chiar destui veniţi de la Putna, Suceviţa ori Sadău.
O lume extraordinar de frumoasă, în straiele albe cusute cu bumbac bun, macii şi albăstrelele de pe câmâşi şi ii amestecându-se cu cele din iarbă...Căruţe cu cuverturi de lână, cai lipiţani cu canafi roşii la urechi, muzică românească cântată de fanfare populare, straie împodobite, cusute tocmai noi pentru hramul din satul de la poalele Leahului, hore şi sârbe ale căror ecouri se auzeau până în pădurile rămase dincolo de gardul de sârmă ghimpată ce doar se ghicea departe, dincolo de valea Sucevii, închizând orizontul către nordul furat, îngheţată în bidoane de aluminiu, caruselul mare cu lanţuri vopsite cu roşu, căluşei cu vopseaua scorojită, vată de zahăr şi jucării colorate de plastic, ţoale de lână întinse pe iarbă pentru hrămenii veniţi de peste sate, miros de poale-n brâu şi rachiu fiert...
Ce lume frumoasă! Ce prietenii temeinice! Ce spirit de solidaritate!
Strânsura de la Voitinel era un fel de Târg al Găinii în variantă bucovineană, o extraordinară manifestare a rostului comunităţii, a psihologiei populare care regla viaţa, cu suişurile şi coborâşurile ei. Strânsura aceasta nu era doar un altfel de joc de duminică; pentru umanitatea de pe valea Sucevei era unul dintre momentele importante ale calendarului popular după care, secole în şir, îşi rostuia existenţa.
Nu mai e ce-a fost. Sf. Ilie e doar un prilej de chef, de băut,de manele urlate cu sute de decibeli... Azi e mercantilism, marketing, maşini tunate, căşti care împiedică urechea să surprindă ritmul dobaşului, rufe chinezeşti, cămăşi cu aplicaţii de dantelă turcească, gogoşi cu Euri, ...
Unde eşti, copilărie, cu strânsura ta cu tot?...

Un iulie de altădată

Venit din Bucovina furată, un glas ce nu mai are nevoie de prezentare.


În arşiţa lui iulie 1941, ca urmare a eforturile armatei române sub comanda Mareşalului Antonescu, erau readuse acasă pământurile furate la sfârşitul anului 1940. La 5 iulie Cernăuţii reintrau în componenţa statului român, iar în 16 iulie Chişinăul arbora drapelele româneşti.
Din nefericire, sacrificiul celor care atunci au răspuns chemării "Ostaşi, vă ordon!" avea, curând, să fie anulat de hotărâri potrivnice.
Să nu uităm de acele zile, de românii rămaşi dincolo de gardurile de sârmă ghimpată şi de eroii căzuţi cu faţa către Răsărit! Avem această sfântă datorie mai presus de oricare altele şi în aceste zile să aprindem o lumânare pentru sufletul lor şi dezrobirea alor noştri!

Reflecţii despre un deceniu....

Azi a fost o zi superbă, o zi de vară care mi-a amintit de copilăria desculţă, alergând după fluturi prin iarba de pe malul Gârlei Morii, de ciocârliile zvâcnind către soare din lanurile de grâu cu spicele grele, de nesfârşitele bălăceli în valurile Sucevei, de doritele vacanţe...
Şi mi-am mai amintit de adolescenţa trăită ca o zi de vară, ascunsă acum într-un cotlon din care elevii mei mi-o scot veşnic la lumină, nepermiţându-i să ia vacanţe prea lungi. M-au ajutat şi astăzi să mă întorc în lumea cu codiţe şi ghiozdan un grup de tineri frumoşi şi entuziaşti, elevii noştri din ultimii ani ai mileniului trecut:Roxana, Alina, Ancuţa, două Raluci,Georgiana, Mihaela, Cristina, Loredana, Manuela,Dana, Laura,Gabriela, Bogdan,Cătălin, Ariad, Ionel, Cristian,Iulian...Un stol de vrăbii gureşe, vioaie şi vesele, care ne-au aruncat, profesori şi diriginte, cu un deceniu înapoi. Şi, Doamne, cât de bine ne-am simţit: noi-mai tineri, ei-copii lipsiţi de griji...noi încercând să oprim clipele, ei grăbiţi să se desprindă şi să zboare...
S-au depănat amintiri, s-au recreat ipostaze hazlii, s-au văzut dintr-o altă perspectivă momente care atunci păreau să fie coşmaruri...s-au spus cuvinte, s-au întâlnit priviri, s-au împletit vise şi visuri, s-au înşirat poveşti de viaţă...s-au împletit existenţe de un deceniu...
Am simţit adevărul vorbelor lui Gandhi: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic.
Şi cred că fiecare dintre cei ce au fost astăzi musafirii lui Ariad, inginerul silvic ce aşteaptă limpezirea situaţiei pădurilor Bucovinei spre a-şi intra în pâinea oferită de codrul verde, au simţit, asemeni lui Radu Gyr, antiteza din existenţa noastră cotidiană. Dacă nu l-au citit pe Gyr, îi invit acum s-o facă.

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
Zâmbesc numai acei care suspină.
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Nu te ridici spre slăvi până nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în zâmbetul de azi
E c-ai murit în lacrima de-aseară.

Mulţumesc, dragii mei, pentru valul de lumină cu care ne-aţi învăluit!

Despre un anume fel de socoteli....

O femeie şi-a încheiat socotelile cu viaţa. A făcut-o când şi cum a vrut ea. A hotărât că nimic din lumea în care trăia nu merita efortul. Sau suferinţa. Sau străduinţa cotidiană.
Pâlcuri de analişti, cete de prieteni ori de pretinşi,grupuri de vecini, hoarde de jurnalişti, o avalanşă de nechemaţi, nepricepuţi şi neaveniţi s-au repezit, asemeni hienelor, asupra familiei cu întrebări, păreri, bănuieli, suspiciuni, scenarii, judecăţi, degete întinse acuzator. Ce neruşinare e să trânteşti unui om zăpăcit de descoperirea,de ultim moment, a nevestei moarte în holul locuinţei întrebarea "Ce credeţi că s-a întâmplat?" Ce să spună omul? Ce cuvinte ar putea exprima cel mai bine sentimentele şi, mai ales, ar mulţumi pe domnişoara ziarist? Cât de cinic poţi să fii să tropoteşti cu pantofii tăi cu tocuri cui în sufletele cernite ale părinţilor doborâţi de durere, de neputinţă şi, mai ales, de incapacitatea de a înţelege?
O femeie n-a mai avut putere să continue. N-a mai suportat lanţurile vieţii. N-a mai vrut să lupte. Bine ar fi să n-o judecăm ci, în măsura în care e posibil, să găsim soluţii ca să împiedicăm alte asemenea dezertări de la rosturile umane. Să ne întoarcem, măcar uneori, privirea către lume, către cei de lângă noi, către cei între care trăim şi să ne amintim că nimic nu trebuie să fie mai presus decât triada viaţă-credinţă-iubire. Iubire de oameni, nu de arginţi. Iubire cu linişte şi încredere, nu simulacre demne de telenovelă. Iubire şi pentru sine, caldă şi blândă, nu egoistă şi dominatoare. Şi, mai presus de toate, încrederea în sine şi în faptul că ceea ce ţi se cuvine îţi va reveni. Poate nu azi, poate nici mâine, dar cu siguranţă îţi va reveni.
O femeie a hotărât să renunţe la viaţă. S-o lăsăm să aibă liniştea pe care, poate, n-a avut-o aici.Să n-o etichetăm, căci nici unul dintre noi nu poate spune sigur că a fost prea slabă sau prea curajoasă.

Aşa se întâmplă când primul tunet se aude dinspre Răsărit

Suceava pare să-şi fi făcut un obicei din a se revărsa mult dincolo de albia ei minoră. E drept că revărsările au loc în albia majoră, la ea acasă, doar că oamenii nu ştiu, sau nu vor să ştie, că au invadat un spaţiu ce nu li se cuvine. Hapsâni, ahtiaţi după spaţiu şi, mai ales, după un loc cât mai apropiat de vatra satului, oamenii s-au aşezat, de-a lungul timpului, în zona inundabilă a râului şi acum suferă. Căci nu se poate spune că rămâne cineva care să spună că nu se sperie când râul- în mod obişnuit având 12-13 m3/sec- se umflă, ajungând un adevărat fluviu cu peste 1500 m3/sec. Vara aceasta n-a făcut excepţie şi, chiar dacă nu stau pe buza râului, mama şi fratele meu au avut iar motive de îngrijorare...

Din experienţa islandeză

Octombrie 2009. A fost. De ceva vreme. N-am avut însă timpul, ori poate chemarea să înregistrez această extraordinară experienţă din mijlocul Atlanticului. O fac acum, cu bucuria de a reîntâlni prieteni dragi....

Hoinărind prin Reykjavik

Sfârşit de octombrie în ţara focului şi-a gheţii

Imaginea Bucovinei prin ochi de copii

Ce mi-o trebui mie blog?

Da' ce bucurie pe mine: scriu de vreo zece minute şi...fâsssss...am pierdut tot pen'că nu'ş ce o păţit nenea blogeru'.

Şi asta taman după ce, graţie lui Cristian Ducu, mi-am amintit că am blog. Acest personaj- fain formator!- m-a înnebunit de dimineaţă încoace cu sumedenie de informaţii, de mi-a făcut capul calendar: adrese, linkuri, motoare de căutare, browsere...mă rog, o căruţă de chestii pentru procesarea cărora o să am nevoie de ceva timp. Da' nu-i bai: am timp destul...sau cine ştie?! Trece atât de repede!!!

Ce bine ar fi dacă zilele s-ar scurge cu ritmicitatea cu care intru eu pe blog!!! Ştie cineva secretul??? Abia în momentul în care Cristian ne-a invitat să ne facem blog io mi-am spus: hopa, stai că parcă...Şi l-am găsit. Greu, că uitasem datele şi uitasem şi pe unde le-am plasat...Noroc că-i Ghiţă mai deştept decât stăpână-sa...Numa' acuma mi-o făcut figura şi nu mi-o salvat capodopera. S-o fi speriat şi el, no...

No, ajunge, deocamdată, că iar să sparie ăsta şi mă lasă-n aer...

Pe altădată!

Rusalii 2010

N-am fost educată în spirit religios. Cei şapte ani de acasă şi apoi cei ai şcolarităţii mele s-au petrecut în vremea în care Dumnezeu fusese izgonit din ţara asta şi oricât de mult s-au străduit bunicii să ne crească în spiritul fricii de divinitate, n-au reuşit. Ceea ce îmi spuneau ei erau vorbele unor ţărani simpli. Ceea ce mi se spunea la şcoală era important şi nu se putea să nu ascult, căci cine erau bunicii mei faţă de "domnii" de la şcoală? Doi bătrânei ce nu puteau şti adevărul, precum susnumiţii domni şcoliţi şi puşi să ne şcolească.

Aveam să descopăr religia târziu, când libertatea a năvălit peste noi şi când n-a mai existat teama. Mi-a fost ruşine de mine atunci. Am înţeles întunericul abia în momentul dezvăluirii luminii. Am văzut nimicnicia umană abia atunci când, exersând suferinţa, mi s-au dezvăluit firimituri de taine şi căi ce nu sunt oricui destinate. Şi am înţeles că, oricâte minunăţii ar crea omenirea, rămân mereu necunoscute căile lui Dumnezeu.

Îmi pare rău că, neexersând rugăciunea în anii formării mele ca om, găsesc mereu tot soiul de lucruri de făcut uitând adesea de acest exerciţiu de interiorizare a divinităţii. Şi mai regret că nu ştiu prea multe rugăciuni şi că nu mi-am făcut un obicei din a merge la biserică. Mai am, cu alte cuvinte, enorm de mult de recuperat în relaţia mea cu milostivul Dumnezeu! 

Lumina zilei de azi, după o săptămână întunecată şi ploioasă, m-a îngenuncheat cu faţa către răsărit şi vorbele învăţate cândva prin imitaţie au năvălit mulţumind pentru ceea ce sunt eu şi ai mei.

Mi-e dor de zile lungi, din vremi de altă dată,

De fir de busuioc ieşit din brazda nouă,

De merii din livadă, de iarba grea de rouă,

De ziua de Rusalii, de pâine coaptă-n vatră

Şi a trecut, de multă vreme, ziua aceea pe care, sincer, nu o aşteptam. Nu mai aştept de multă vreme aniversarea mea din inima iernii. Nu mai imi doresc să-şi amintească cineva de ea. Uneori nu-mi doresc să-şi amintească cineva nici de mine. Mi-aş dori enorm să am un timp doar al meu, doar pentru mine, doar cu mine. Să...nici nu ştiu ce să fac cu el, dar să-l am. Să ştiu că pot să mă strâmb la luna, să mă rostogolesc pe pajiştea gândurilor, să-mi imaginez că-s şeful FMI, să mă afund în raiul amintirilor ori să-mi fac un tatuaj....

Mă doare trecerea timpului, aşa cum nu mi-aş fi imaginat cândva. Fiecare filă pe care o rup din calendarul agăţat pe peretele din bucătărie mă face să simt o adiere rece peste fruntea pe care se adună tot mai multe riduri şi să devin tot mai sâcâitoare. Simt asta. O simt când dimineţile nu mi se mai par luminoase, aşa cum erau cele când, cu funde în păr, mergeam la şcoală în ritm de şotron. Ori când, privind copiii care mă privesc din bănci, nu mai simt dorinţa de a-i îmbrăţişa şi a le spune poveşti. Ori când, privindu-mi fetele, mă pătrunde o vagă gelozie pe tinereţea şi entuziasmul lor.

Au trecut aproape trei luni de atunci şi parcă a fost ieri...Mi-am reproşat că, iar, pentru a nu ştiu câta oară, nu m-am ţinut de cuvânt şi nu mi-am completat e-jurnalul pe care mi-aş fi dorit să-l am...Că, iar, îmi propun un lucru şi-l abandonez în scurtă vreme, că pierd clipe preţioase, că ...că....şi că....Fireşte că îmi găsesc scuze, motivaţii, argumente,circumstanţe...şi probabil voi continua aşişderea...Fireşte că va mai trece ceva timp până când voi mai veni în vizită pe aici...şi până voi îndrăzni să fac blogul şcolii...şi până când voi îndrăzni să spun că m-am aventurat în astă...aventură...Sau poate nu...Cine ştie?

Înainte de ziua de mâine

Ei, da! Uite că mi-am găsit confesor! Măcar ăsta să aibă răbdare să mă asculte/suporte fără să-mi amintească de zilele grele pe care le trăim, de ameninţarea impozitării pensiilor, de perspectiva restrângerilor de activitate, de gropile din asfalt şi lipsa de trotuare, de congresele nu ştiu cărui partid, de 2012, de plata facturilor,de ....Că destul îmi amintesc eu că mâine, pe vremea asta, voi avea o nouă vârstă(de fapt cea veche, doar cu un rid în plus!!!) şi că va trebui să mă las pupată de o grămadă de ipocriţi...Destul că, pe lângă bucuria cu care voi primi florile copiilor mei, va trebui să zâmbesc forţat şi în faţa celor care, în timp ce-mi vor face oarece urări, mă vor gratula în gând cu felurite judecăţi de valoare lipsite de suport ori întemeiate pe prejudecăţi nefondate.

Destul, femeie, cu cenuşiul pe care ţi-l arunci peste existenţă! Ajunge! Ia viaţa aşa cum o faci de atâţia ani: cu lumina, căldura şi sinceritatea celor care îţi sunt aproape, cu veselia, larma şi incomensurabila frenezie a copiilor pe care îi iubeşti, cu preţuirea şi prietenia unor oameni simpli şi sinceri. Restul? Ducă-se pe apă şi treacă-se cu noaptea asta ce te desparte de un nou început!

Un nou an...şi un început de blog...şi promisiuni făcute mie...Ce va fi peste 365 de zile? Vom vedea. Până atunci...Doamne-ajută!