joi, 23 iunie 2011

Dă-o dracului, domnule preşedinte!

Mi-am amintit, cu toata isteria asta a propos de Băsescu şi atacul său prostesc şi gratuit la adresa M.S.Mihai, de cântecele învăţate la cor, în copilarie. "Republică, măreaţă vatră" era unul dintre ele şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că aş putea să-l cânt fără probleme şi acum. Cu el începeam serbările de 30 decembrie, atunci când, fiindcă eram copii cuminţi, la sfârşit venea Moş Gerilă.
Nu ştiu dacă am simpatii republicane din pricina educaţiei primite în copilărie, în şcoala comunistă, sau pentru că aşa imi cere adâncul meu sufletesc, cert este însă că în spaţiul republican mă simt în largul meu. Asta nu înseamnă că sunt antimonarhist, că dispreţuiesc ori, Doamne fereşte, urăsc monarhia ori dinastia de Hohenzolern, mai nou, de Romania. Îmi pare rău că, studentă la istorie cândva, n-am avut ocazia să învăţ cum se cuvine despre Casa Regală, dat fiind faptul că aceasta aparţinea "trecutului burghezo-moşieresc muribind şi în putrefacţie, dragi tovarăşi" şi, carevasăzică, nu se cădea să ni se spună nouă adevărul gol-goluţ. În ciuda temerilor epocii cu pricina, am avut şansa să ascult vorbe frumoase despre regii care le-au meritat, de la unii dintre profesorii mei, pentru care datoria faţă de adevăr era mai presus decât cea ideologică. Am aflat, cu alte cuvinte, mai mult decât trebuia, dar nu îndeajuns ca să înţeleg ceea ce fusese cu adevărat.
Îmi amintesc că, într-una din expediţiile mele prin podul bunicilor, am descoperit nişte scrisori vechi, timbrate, şi, pe petecelele acelea de hârtie colorată, chipul regelui Mihai. Era o descoperire importantă, nu atât pentru textul scrisorilor(cred că era vorba de cuvinte ale bunicului prin care îşi înştiinţa nevasta că îi este bine pe şantier, etc), cât pentru chipul tânăr, frumos, fascinant, al regelui despre care auzisem în cântecele pe care le îngâna mama câteodată. Cred că, într-un fel, mă şi îndrăgostisem de chipul acela ce transmitea blândeţe, răbdare, o doză de seninatate şi încredere.
Dupa 90 am citit mult despre familia regala, cu bunele şi relele lor, şi cred că M.S.Mihai a fost o victimă a împrejurărilor, a fost nevoit să ia decizii pe care nu şi le-a dorit, dar care i-au fost impuse. A făcut, în ciuda vârstei sale tinere(la vârsta lui de atunci, mulţi dintre tinerii noştri de azi sunt încă dependenţi de fusta mamei!) eforturi uriaşe să găsească soluţii pentru ca poporul său să fie ferit de rău, dar s-a lovit de interese ce depăşeau cu mult buna sa credinţă, de ziduri de nepăsare, de ignoranţă, de suficienţă imperială şi superficialitate vinovată.
Trădare, domnule preşedinte? Despre trădare vorbiţi Dvs., care aţi trădat încrederea unui popor care, la un moment dat, a văzut în Dvs. o rezolvare a problemelor grave de credibilitate a guvernării în ochii guvernaţilor? Ce aţi făcut cu încrederea aceasta? Aţi batjocorit poporul, aţi umilit pensionarii, aţi desconsiderat intelectualitatea, aţi ignorat cu dispreţ glasurile ţăranilor, aţi afişat o grandomanie demnă de vremile de care credeam că am scăpat, aţi făcut să fim arătaţi cu degetul de toate naţiile pământului, ne-aţi asmuţit din nou pe unii împotriva altora din indiferent ce pricini, v-aţi creat o camarilă căreia îi cântaţi în strună pentru ca, la rândul ei, să vă cânte cântece de leagăn...aţi ruinat tot dramul de speranţă pe care-l mai aveau tinerii acestei ţări...Şi vorbiţi de trădare în speţa 30 decembrie 1947?
Pentru mine, mizeria lansată ieri la adresa unei personalităţi care, cu discreţie şi demnitate, a trăit într-un exil autoasumat pentru ca şi unii ca Dvs. să puteţi trăi bine, a fost picătura care a umplut paharul răbdării, care m-a convins că suntem din nou în pragul marii fraude din noiembrie 1946 şi că nu mai meritaţi, Dvs. şi camarila portocalie, nici un fel de atenţie din partea oricărui cetăţean onest. Nu aveţi nimic demn în fiinţa Dvs. Nu vă daţi în lături de la nici un matrapazlâc pentru a intra pe uşa din dos în istoria neamului cu care, cred tot mai mult, nu aveţi nimic în comun.
Ca urmare, dă-o dracului, domnule preşedinte! M-ai pierdut de muşteriu!

miercuri, 22 iunie 2011

De vorbă cu tata, despre un alt 22 iunie




Din 2004 merg ceva mai des pe la cimitirul din sat. Mi-e dor de tata şi, de când s-a mutat definitiv sub crucea de granit din ţintirimul ce devine tot mai înghesuit, mai merg să-i aprind o lumânare, ori să mai stăm de vorbă. Îmi place să îmi imaginez că mă ascultă şi că mă înţelege. Îmi doresc din suflet să ştie că îi mulţumesc pentru ceea ce a a făcut(şi, îndrăznesc să spun, încă face) pentru mine şi ai mei. Măcar acum, dacă în timpul vieţii n-am făcut-o, din varii motive.
Nu departe de tata, aproape megieşi aş putea spune, hodinesc trei cruci mici, din lemn, de pe care vremea a şters orice urmă de semn, dacă va fi fost vreunul cândva. Sunt crucile a trei soldaţi morţi acum 70 de ani. Exact în 22 iunie 1941. În prima zi de război. În ziua în care, mânat de dorinţa firească a unei naţii, Ion Antonescu rostea, pentru oaste, dar şi pentru naţiunea română, celebrul ordin: Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!
Începea calvarul în colţul meu de Ţară! Trasoarele au incendiat cerul inimii Bucovinei, răpind somnul copiilor ce nu se mai săturau să numere flăcările roşietice din văzduh ori bubuiturile de artilerie. Doine de jale ori de cătănie au erupt pe fiecare uliţă de unde plecau soldaţi în termen ori rezervişti concentraţi. Bocete de mame, plânsete suspinate de neveste, ori întrebări nedumerite de copii, atârnaţi de catrinţele mamelor, au prins a lua locul poveştilor spuse, în prag de seară, pe laiţele de la poartă ori de pe lângă fântână.
S-au dus bărbaţii. Au plâns femeile. S-au împăcat copiii cu plecarea taţilor. Şi-au făcut cruci mari bătrânii, cu ochii către răsărit şi cu gândurile peste gardul de sârmă ghimpată care le sfârtecase gospodării, şi familii, şi suflete. Cu toţii au rostit "Doamne-ajută!" şi şi-au rostuit vieţile fiecare după cum a ştiut, s-a priceput, a avut putere, având încrederea că Preabunul avea să îi ajute să treacă şi peste această încercare. Că aşa fuseseră crescuţi, după principiile moralei creştine, să accepte viaţa cu bunele şi cu relele ei şi să robotească pentru pâinea cea spre fiinţă.
Şi a trecut războiul, cu tot şirul lui de nenorociri, cu pendularea oştilor în zona de frontieră, cu refugiul din faţa lui Marte, cu foamete, cu tifos, cu venirea corbilor roşii, cu umilinţe şi suferinţă....S-a tot schimbat frontiera, au înflorit şi s-au vestejit speranţe...S-a suspinat zeci de ani după oamenii şi după rânduielile care fuseseră odată şi care au murit odată cu România Mare.
Au trecut anii...S-a aşezat colbul peste actele politico-militare de acum 70 de ani...S-au cam dus cei care, în zilele şi nopţile acelea de vară, numărau trasoarele ce veneau de dincolo de Codrii Cosminului şi ajungeau până la Panteonul de la Rădăuţi...O uitare vinovată, grea, păcătoasă se aşterne peste file de istorie trăită aievea, peste vieţi deturnate, peste destine frânte...Memoria colectivă dă semne de oboseală...
Doar cele trei cruci anonime din ţintirimul Frătăuţilor mai amintesc de ceea ce a fost cândva. Şi, nu departe de ele, privirea tatălui meu îmi sfredeleşte sufletul: Ce ai făcut azi pentru ca cei de mâine să ştie ce a fost aici? Cum poţi să dormi, când vezi că eşti batjocorită ca om, ca naţie, ca fiinţă? Ce faci pentru ca măcar copiii tăi să-mi vadă visul împlinit?
Mi-e ruşine, tată, de neputinţa, de delăsarea, de nepriceperea mea! Mă roade gândul că las să treacă zile întregi în care nu apuc să mă gândesc la visul tău!
Pentru visul acesta, pentru memoria celor căzuţi pe toate câmpurile noastre de război şi pentru un dram de linişte pentru mine, versurile următoare:

Rugăciune

Strugur roşu de caline
Mă rog, Doamne, către Tine,
Să fii răbdător cu mine
Pentru vremea care vine.
Şi mă rog de dimineaţă
Să-mi iei lacrimi de pe faţă
Să-mi ştergi ochii,
Să-mi dai mâna,
Să mă duci în Bucovina,
Ţara mea din miazănoapte
Unde se grăieşte-n şoapte
Şi se ţin ochii-n pământ
Şi de Ţară eşti flămând.

Şi mă rog la prânzişor
Să-mi mai iei, Doamne, din dor,
Din dorul de fraţii mei
De la Cupca şi Ciudei,
Din dorul de peste an
De fraţii mei din Boian.
Şi mă rog la prânzul mare
Să-mi dai, Doamne, uşurare
Să mă duc pe drumul mare
Pân’la Cernăuţi călare,
La Cernauca şi Hotin
Să nu mai aud suspin.

Şi să nu mă laşi să mor
Până n-oi vedea-n pridvor
Pe fratele din Ceahor
Că nici lui nu-i e uşor.
Şi să nu-mi dai, Doamne, moarte
Până n-oi vedea departe,
Peste Sireţel şi Prut,
Bucovina de-nceput,
Bucovina-ntreagă, roată,
Cum a fost, Doamne, odată.
Să bat codrul haiduceşte,
Să aud iar româneşte
La Cireş şi Carapciu
Unde mândrele mă ştiu
Că sunt harnic şi frumos
De la Pătrăuţi de Jos.
Că-s voinic cu stână-n munţi
Şi mi-s fraţii-n Iurcăuţi,
La Zastavna şi-n Coţmani
Şi nu i-am văzut de ani.

Şi m-aş duce, Doamne, duce,
Să-i pun tatii flori la cruce,
Să-i pun bradanaş cu flori
De la ai mei frăţiori
Din Rarancea şi Igeşti,
Din Voloca şi Stăneşti.
C-ar fi vrut tatuc-al meu
S-ajungă la Vasilău,
Să colinde şi să ure,
Să se piardă în pădure,
Din Codrii Cosminului,
Pe urmele zimbrului,
La Nistru s-ajungă iară,
S-azvârlă străinii-afară.


duminică, 5 iunie 2011

Să se ştie!!!

România este patria noastrã şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea


Pentru cei ce nu ştiu ce-i Trianonul!!!

Unii o caută cu lumânarea

Unul are alergie la numele şi figura lui Avram Iancu. Şi face urât. Şi se trece cu vederea. Că e minoritar şi are drepturi.Şi scapă nepedepsit.Şi este funcţionar al statului român. Şi acum se dă victimă. Că majoritarii-s surzi, muţi şi chiori.
Altuia nu-i place Trianonul. Şi este reprezentant al României în structurile europene.Şi îşi îndeamnă semenii să-şi pună tricolorul roş-alb-verde pe pozele de pe facebook.Într-o ţară care are alt tricolor. Şi care are o anume limbă oficială. Şi care, chipurile, are şi conducători cu scaun la cap. Sau numai fotolii moi sub fund. Şi nu văd/simt ce se întâmplă.
Alţii au ocupat teatrul naţional dintr-un mare oraş ardelean. Şi l-au decorat cu acelaşi tricolor străin. Şi împiedică fâlfâirea celui de drept pus acolo.
Şi conducătorii tac. Complici. Şi naţia tace. Şi nici măcar nu dă din umeri. Doar întoarce capul. Şi trece.
Dar asta numai până-ntr-o zi. Când naţia nu va mai răbda. Când batjocurii şi umilinţei şi nesimţirii şi mârşăviei i se va răspunde pe măsură. Când nemulţumirea va fi dat în furie şi furia în ură.Să nu zică vreunii că n-au fost avertizaţi atunci când li se va băga opinca-n gură!
Cât mai îndurăm, români?

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava