vineri, 31 decembrie 2010

Cine ştie, cunoaşte....

Premile Balului Academiei Caţavencu 2010 – “Ieşi afară criza ordinară!


Categoria “Din puţul gîndirii”:
1. Sebastian Vlădescu (ministrul Finanţelor): „Există o viziune foarte clară a acestui guvern. Viziunea spune aşa: România este în impas.“
2. Iulian Fota (consilier prezidenţial): „Puteţi să vă faceţi cruce, deşi nu cred că-i chiar un lucru creştinesc.“
3. Victor Ponta (preşedinte PSD ): „Vă rog să oprim acest război care nu se va opri.“

Cîştigător
4. Traian Băsescu (preşedintele României): „Nu am nimic cu pensionarii. Dimpotrivă.”


Categoria “Gîndire cu premeditare”
1. Adriana Săftoiu (deputat PNL): “Domnul Băsescu a consolidat ceea ce, de fapt, nu s-a construit.”
2. Cristian Preda (europarlamentar): „Sînt conştient că blog-ul meu e mai important decît mine.“
3. Dan şova (senator PSD ): „Opoziţia se caracterizează prin aceea că sînt mai puţini.“

Cîştigător
4. Miron Mitrea (senator PSD ): „Eu am cunoscut mulţi hoţi săraci care erau atît de proşti, încît pierdeau şi ce furau.“


Categoria “Meandrele concretului”
1. Sorin Oprescu (primar general al Capitalei): „Deci am chemat toţi profesorii din ţara profesorilor, de la construcţii, am luat şi analiza bitumului. Concluzia este una singură: apa care zace pe caldarîm, pentru că gurile de canal erau înfundate cu gheaţă, deci nu mai erau decelate, apa care vine dinăuntru pe străzile nerefăcute niciodată, de la ţevi, penetrează asfaltul şi superior şi inferior.“

Cîştigător
2. Verestoy Attila (senator UDMR): “Sîntem cu toţii adepţii unei modernizări a României şi a unei progres pe care o slujim”.



Categoria “Lectura nu ştie carte”
1. Dumitru Dragomir (preşedintele LPF): „Azi citeşti, mîine citeşti, poimîine citeşti… te apucă pandaliile!“
2. Gigi Becali (europarlamentar): „Mie nu-mi place să citesc, că-mi lăcrimează ochii, mă-nţelegi, mă dor ochii.“

Cîştigător
3. Traian Băsescu (preşedintele României): „Cum ajungeam într-un port, cum mă duceam într-o bibliotecă.“


Categoria “Cu ce iubim femeile?”
1. Marian Vanghelie (primarul sectorului 5): „Calitatea unui soţ ideal şi a unui om care mă ştiţi dumneavoastră cum sînt este ca, dacă faci, soţia să nu simtă.“
2. Răzvan Theodorescu (academician): “Femeia e bună conducătoare de creştinism.”
3. Ion Iliescu (preşedinte de onoare al PSD ): „Este iarăşi pericolul să nu mai avem femei.“

Cîstigător
4. Gigi Becali (europarlamentar): “Eu i-am cerut să mă împreunez cu nevasta mea, nu să fac [***] cu nevasta mea, că eu nu fac [***] cu nevasta mea!”


Categoria Emil Bobu
1. Norica Nicolai (vicepreşedinte PNL): „Liberalii au şi ei deficitul lor de lipsă de caracter.“
2. Marius Marinescu (vicepreşedinte PRM ): „Primul om care a ajuns pe Lună a fost un cîine.”
3. Emil Boc (prim-ministru): „Deocamdată, sîntem unde ne aflăm.“

Cîştigător
4. Marian Vaghelie (primarul sectorului 5): „Furăciunile sînt de asemenea natură încît au depăşit orice limită.“


Monden

Categoria “Epoca mondenă şi contemporană”
Nicolae Mitea (fotbalist blond): „Maşina care mi-am luat-o, m-am sfătuit cu mine însuţi.“ (ProMotor, 24 aprilie)
Andreea Tivadar (fotomodel): „Nu, nu fac niciodată topless, pentru că soarele nu e bun pentru mameleon.“ (Antena 1, 29 iulie)
Emmy (cîntăreaţă pe bani): „Noi doi nu ne-am culcat. Nu ştiu cum e la pat. Jur! Eram dezbrăcaţi şi stăteam unul peste altul, dar nu am făcut nimic altceva decît [***] oral şi atît. Sexul oral nu e chiar [***], e altceva.” (Cancan, 1 mai)
Maria Dinulescu (actriţă), despre Poponeţ: „M-am bucurat să fiu alături de un suflet atît de frumos, care m-a inspirat să fiu mai bună. Îi mulţumesc pentru că mi-a oferit dragostea lui, atît de mult cît a putut el, şi-mi pare rău că nu am reuşit să fiu mai puternică pentru el.” (OK!, 23 aprilie 2010)
Liviu Vârciu (fost manelist): „Eu de fapt am vrut să fiu rocker, mie rock-ul mi-a plăcut toată viaţa, dar na, s-a întîmplat să fiu manelist.“ (Pro TV, 21 mai)

Cîştigătoare
Rose-Marie (fostă dansatoare la Surprize, surprize): „Nu sînt însărcinată, sînt puţin balonată. Dar nu ştiu cu cine.“ (Antena 1, 27 iunie)



Premii speciale

Un premiu de pioşenie Poliţiei Române fiindcă, în postul Crăciunului a renunţat la Tobă şi Şoric.


1. Crin Antonescu
I se acorda premiul “Greu de găsit”
Pentru că, dintre credinţele politice, nu i-au plăcut nici politeismul, nici monoteismul, ci doar absenteismul.

Motivaţia juriului:

Din pat, direct, cum s-a trezit,
El la Senat se suie.
Era pe cînd nu l-am zărit,
Azi îl vedem și nu e.


2. Victor Ponta
Copil-pilotului Victor Ponta care conduce cea mai puternica maşina de vot din Opoziţie i se acordă premiul Daciana Duster.
Motivaţia juriului: pentru că a ratat curba de sacrificiu din raliul Iaşilor şi s-a dat de trei ori peste cap, ca să se transforme în cea mai de viitor Bunicuţă a PSD .

3. Elena Udrea
I se acorda premiul “Roberta Anastase”, pentru numărarea corectă a turiştilor de pe Litoral.

4. La categoria “Dictatorul anului în România“… premiul nu se acordă.

5. La categoria “Cel mai bun premier al anului” … nici aici premiul nu se acorda, deşi a fost disputat de Emil Boc III, Emil Boc IV şi Emil Boc V.

6. Premiul “Unicul Lider al Opoziției”, se acordă ex-aequo, în ordine alfabetică lui, Crin Antonescu și Victor Ponta.

7. La categoria “Capitalism cu faţă umana şi puţină burtă” i se acordă lui Dinu Patriciu premiul “Kazahstan şi Bran”, pentru colecţia un miliard nouă sute de milioane care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui mogul.

8. Neagu Djuvara i se acorda premiul “Tinereţe fără bătrîneţe” pentru că a dovedit că tinerii valoroşi care pleacă din ţară se mai şi întorc



Bula demnitarului – Mircea Geaonă, Aurelian Şoric, Mădălin Voicu şi alţii

CATEGORIA DIN PUB -UL GÎNDIRII
Mircea Geoană (preşedintele Senatului): „Avem o problemă, fiindcă Irlanda se poate răspîndi.“

CATEGORIA FUNCŢIA DEZBATE GRADUL
Aurelian Şoric (şeful IPJ Neamţ): „Interlop înseamnă, în primul rînd, să ai nişte locotenenţi care să-ţi execute lucrările prin forţă. Familia Mararu nu are locotenenţi.“

CATEGORIA NE DOARE-N FOND
Mădălin Voicu (deputat PSD ): „Băi, Fondul ăsta să ne pupe-n fund!“

CATEGORIA TOAMNA E CA TOAMNA
Traian Băsescu (preşedintele României): „Scutul antirachetă NATO este un scut antirachetă NATO.“

CATEGORIA FRAZE-FRAZE, DA’ BRÎNZA-I PE BANI
Roberta Anastase (preşedintele Camerei Deputaţilor): „Nu e nici pumn în gură, nici vreo forţare de regulament, nici măcar modificarea unei virgule, ci adăugarea unei fraze, care e valabilă şi în plen.“

CATEGORIA COSTELUL DIN CARPAŢI
Costel Căşuneanu („regele asfaltului“): „Şi tot eu sînt cel care greşesc, presupun, cînd adesea, conducînd regulamentar, sînt depăşit şi lăsat în nori de praf de Logan.“

CATEGORIA SOARE CU PREŞEDINŢI
Ioan Oltean (vicepreşedinte PDL ): „Este cazul ca soarele Partidului Democrat Liberal să răsară din nou de la Bucureşti. (…) Să dea Dumnezeu să fim întotdeauna la guvernare.“

CATEGORIA AFACERE ŞI ŢI SE VA DA
Traian Igaş (ministrul Administraţiei şi Internelor): „Imaginea Ministerului Afacerilor şi Internelor a avut de suferit în ultima perioadă.“

CATEGORIA REFORMAREA STATULUI DEGEABA
Dan Fătuloiu (secretar de stat MAI): „Avem la nivelul structurilor ceea ce avem, adică o inactivitate.“

Gânduri care ţin loc de somn...

Zile de bilanţ, căci peste mai puţin de 24 de ore vom fi încheiat socotelile cu anul care deja e vechi, deja nu mai prezintă interes, deja e istorie. Nu vreau să-l mânii pe bunul Dumnezeu şi să spun că a fost un an rău, căci, vorba mamei, încă nu ştim noi ce e răul absolut. Şi nici nu ar fi de dorit să-l aflăm, deşi, poate, am merita...Dacă e vorba de autocritică, sigur nu ne va răbda sufletul să nu găsim, pentru toate, pe alţii vinovaţi. Şi chiar dacă nu obişnuiesc să arăt cu degetul către alţii, străduindu-mă să-mi văd mereu paiul din ochi, nu pot să nu mă gândesc la banii pe care mi i-a furat, pur şi simplu, guvernul în acest an. Sau, parafrazând vorba lui Creangă, m-a furat în această vară cum mă fură şi-n anul celălalt şi de mulţi ani încoace şi culmea, sub oblăduirea unor legi şi ordonanţe şi hotărâri care nu doar că se anulează reciproc, dar mai şi dau loc la interpretări dintre cele mai originale, cele mai multe rămânând necunoscute cetăţenilor de rând în primul rând pentru că îşi pierd valabilitatea mai repede decât un ou uitat în soare. Trăim într-o ţară în care totul tinde să devină original musai; conducătorii aleşi într-un mod cu totul particular, cei de pe poziţiile 4-5-6 luând caimacul înaintea celor de pe poziţiile 2-3, ba chiar şi de pe 1 în unele cazuri, tândălesc luuuuuni de zile pe dezbaterea unei legi, pentru ca apoi, în jumătate de ceas să dea drumul la 20 de norme reformate/reformulate/reşapate, re...etc;nicăieri în lume nu cred să mai existe situaţia de la noi, în care, ca să-şi obţină drepturile cuvenite, cetăţeanul trebuie să-l acţioneze în instanţă pe nenea statul, pentru ca acesta să fie obligat să-şi respecte propriile legi, unele dintre ele votate în unanimitate, declarate constituţionale, promulgate şi apoi...uitate; statul ăsta îmi este dator cu hăt bune milioane de lei pe care mi le va da la sfântul aşteaptă, dar nu găseşte de cuviinţă să mă aştepte să plătesc impozitele(ghirul, cum spunea bunica) tot de ziua aceluiaşi sfânt, că deh! nici sfinţii nu mai sunt ce-au fost şi unii "e" mai egali decât alţii; aici, în ţara asta a mea, toată lumea vorbeşte de muncă, dar se promovează o ierarhie a nemuncii, ba chiar cei mai chiulăi îşi doresc să fie preşedinţii celorlalţi; aici agricultura e condusă de ginecologi şi electronişti, stânga e dreapta, dreapta e stânga şi toată naţia e un mare cetăţean turmentat, care mai bine merge la cârciumă decât la vot; tot pe plaiurile astea mioritice se mai întâmplă ca mai marii hidrotehnicieni ai naţiei să-şi bage creioanele în urechi şi nisipu'n saci ca să apere patria de inundaţii şi doar un biet fost lucrător la canal să găsească utilitatea magistralei albastre; tot pe acolo'şa gospodarii cu apa până'n gât urlă/bocesc/cerşesc şi se îmbată la crâşmă în timp ce jandarmii le scot boarfele din mâl şi le ridică locuinţe noi; ....şi, Doamne, vorba urăturii, ce-ar mai fi de înşirat/comentat/disecat/reformat în aceste timpuri şi locuri cu totul originale!!! Da' cine s-o facă? Cine se mai uită în jur? Cine mai aude suspinul văduvei ori plânsetul orfanului? Cui îi pasă că pământul ţării e năpădit de mălură şi pir, şi la propriu, şi la figurat? Cine mai dă doi bani pe naţia asta care doarme pe ea?
În definitiv, de ce mi-au tăiat mie salariul?
Sau cred că am pus incorect întrebarea; de ce mi-ar mai da mie salariu? Cui pasă că mă străduiesc să exist? Voi fi fiind, în ochii LOR, altceva decât un număr?
Cititorilor mei le ofer ceea ce circulă pe piaţa financiară românească(sperăm în ediţie limitată totuşi!)

şi diviziunea (sau o fi invers?!....whatever...)....

joi, 30 decembrie 2010

Din vatra sufletului meu


Bun venit, Copilule Iisus, în sufletele noastre!



Bun venit Luminii, Adevărului şi Vieţii!

E vremea colindelor! E vremea înnoirii fiecăruia dintre noi!

Zile de Crăciun 2010

Spre deosebire de ultimii ani,cand am petrecut Crăciunul în apartamentul meu de bloc de cartier muncitoresc, printre salate, cozonaci şi, mai ales, grămezi de copii care-mi colindau la uşă de se auzea până la IV(ici şi colo iţindu-se, prin întredescizături de uşi, capete curioase ori urechi dornice să audă mai mult), zilele trecute am fost ACASĂ în copilăria mea,alături de mama şi de fratele meu. Au fost zile simple, petrecute în căldura căminului copilăriei, într-un peisaj de basm nordic, cu omăt acoperind întreaga zare, cu ninsori de poveşti, cu joacă şi zgârieturi cu pisica enervată de zgândărelile mele, cu alergătură prin ogradă cu câinele lup, gras ca un viţel după asasinarea, fără asomare, a patrupedelor de prin gospodărie,cu poveşti şi bârfe la gura sobei, cu lapte acru prins de mama după o reţetă pe care n-am reuşit să mi-o însuşesc.......
Au fost, mai ales, zile petrecute cu mama, pe care am crezut că am s-o pierd cu doar vreo două săptămâni în urmă. Când ne-a văzut colindând în tindă, nu i-a venit să creadă; a înflorit pe dată, de parcă s-ar fi dus măcar un sfert din anii ei de peste 70. Parcă nu mai avea cuvinte să ne întâmpine...Nu mai ştia cum să ne îmbrăţişeze şi, mai ales, să ne mulţumească că am colindat-o...Glasul ei se pierdea în noianul de pupături cu care ne-a răsplătit colinda.

Am povestit, ca două coţofene, tot soiul de istorii de azi şi de altădată, ne-am amintit, fiecare, de copilăria ei, cu bunele şi relele lor(am constata că relele s-au cam şters din memorie!), de obiceiurile româneşti atât de vii în copilăria mea(şi tinereţea ei) şi care se pierd tot mai serios în ultima vreme. Nu mai sunt Oprişenii, nici Jianul, nici Căluţul, nici Malanca....nu mai răsună buhaiele din toţi rărunchii lor de lemn şi cozi de cal, nu mai pocnesc bice, nu mai sunt jocurile şi balurile de altădată...Tineretul, sufletul sărbătorilor de altădată, e puţin. Nu mai sunt familii cu 5-6-9 copii printre români. Doar ţiganii din Vuliva se puiesc sănătos, pentru că procesul tehnologic nu necesită calificare superioară şi, mai ales, pentru că puradeii sunt văzuţi ca o sursă de venit, de parcă ar fi saci cu barabule ori tărăboanţe cu curechi. Românii au puţini copii. Mulţi slugăresc te miri ce patroni prin Italia, Spania ori Irlanda. În vorbă intră, cu completări ori comentarii hazlii şi uncheşu, fratele mamei plecat de multă vreme în Banat, dar reîntors, de câte ori îl lasă pârdalnicele de boli, la vatra lui de lângă gardurile frontierei...


Am fost în vizită la tata, la marginea cărării ce străbate bătrânul ţintirim aşternut în jurul bisericuţei de lemn ridicate pe la începutul secolului XVIII. E linişte în lumea lui, aşa cum n-a avut vreodată în lumea de dincolo de gardul decorat cu mari semne ale răstignirii Mântuitorului...E linişte şi, neaşteptat, cât stau de vorbă cu el, plouă...De parcă, de dincolo de lume, din ochii lui obosiţi, tata lasă să-i văd lacrimile cu care ştiu că şi-a luat rămas bun de la fraţii mei, dar nu şi de la mine...Sunt lacrimi mari, curate,asemeni stropilor de ploaie care răcoresc arşiţa verii. Îmi udă faţa şi, deşi afară e frig, le simt calde pe obraji. Îmi fac bine. Lumânările aprinse sub lacrimile acestea ard cu flăcări vii, înalte, de parcă nu le este teamă că, lovite de picăturile lichide, vor dispare. Nu se aude nici un alt zgomot, doar răpăitul ploii pe acoperişul de draniţă al vechii biserici.
Nu mai e nimeni în cimitir. Dacă n-ar ploua, aş mai rămâne. Aş exersa o conversaţie filosofică cu tata. Ori i-aş cere să-mi povestească, iar şi iar, despre copilăria lui, despre escapadele în pădurea pe care eu o ştiu doar de departe şi din poveşti, despre mersul la fete ori la şezători, despre vâjâitul bombelor ori traseele gloanţelor urmărite de pe bara porţii de la ograda bunicilor mei, despre adevărurile din oraţiile de nuntă ori despre satele de dincolo de pădure...
Aprin lumânări la mormintele bunicilor mei, alături de care am crescut într-o altă lume, într-un alt timp, printre alţi oameni şi alte reguli...Trec şi pe la străbunicii de care îmi amintesc cu un puternic sentiment de mulţumire...Şi, ca de fiecare dată, în faţa altarului bisericii, aprind două lumânări pe morminte goale azi, dar care, pentru mine, au o rezonanţă specială, şi sunt convinsă că spiritele celor îngropaţi acolo, în 1896, vin, măcar la marile sărbători, înapoi într-o lume pe care au iubit-o şi au educat-o: tatăl şi fratele lui Ciprian Porumbescu,părintele Iraclie şi Ştefan. Crucile se cer a fi îndreptate şi curăţate, căci anii mulţi şi-au lăsat amprenta pe ele. Lumânărelele mele aş vrea să fie un sâmbure de recunoştinţă pentru tot ce a făcut preotul acesta greu încercat de soartă în cei 12 ani cât a fost, după moartea lui Ciprian, paroh la Frătăuţii Noi. Şi aş vrea să îi pot transmite preţuirea unui matur de azi care, cu zeci de ani în urmă, când s-a lansat filmul ce purta numele fiului său celebru, a început să descopere faţa nevăzută a lumii în care trăia, a suferit alături de condamnatul arborosean, a visat alături de generaţia ce avea să îndrăznească a ridica privirea din glodul la care fusese condamnată, a înţeles că datorează acestei generaţii existenţa sa.

Am fost la biserica nouă, care tocmai a sărbătorit un veac de existenţă,eveniment din nefericire trecut sub tăcere de slujitorii de azi ai acesteia, de parcă celebrarea unui secol de existenţă a bisericii le-ar fi luat lor din fală, ori din avere. Nu-i nimic; voi găsi eu o cale să îndrept lipsa de respect faţă de cei ce, din sărăcia lor materială, dar dintr-un preaplin sufletesc, au ridicat, în semn de jertfelnicie, o casă a Domnului cum nu multe sunt prin părţile noastre. Aşa cum voi găsi şi modalitatea de a pune pe picioare un program special pentru jubileul din celălalt an ce va să vie pentru satul din care am plecat de peste 30 de ani, dar pe care nu l-am părăsit nici o clipă.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

joi, 23 decembrie 2010

Pauză...de-o clipă

No, abia mai răsuflu; şters geamuri, bătut covoare, făcut sarmale, fiert răcituri, foi pe dosul tăvii, fursecuri, cornuleţe, spumuit supa, reglat calorifere, şters prăfăraie şi asasinat păianjeni(enoooormi şi muuuuulţi, de parcă ar fi casă pustie), cumpărături, împachetat cadouri, iar praf, iar....Obositor....şi extenuant...şi....dar frumoooos.... Atmosfera e alta, deşi casele şi oamenii sunt aceiaşi. Cerul e altul....şi peisajul e altul(chiar dacă zilele trecute era o ninsoare superbă)...şi entuziasmul e altul. Se mai simte, încă, legătura aceea mistică între om şi divinitate, între ştiut şi neştiut, între dorinţă şi materializarea ei. Altfel...altceva...da las că mai scriu eu mai încolo....mă aşteaptă laboratorul(bucvătăria, vreau să zic).

marți, 21 decembrie 2010

Din ce in ce mai actual, Maestre!

MARŞ DE ADIO
Adrian Păunescu




La muncă, derbedei, că trece anul şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.

Făceaţi pe democraţii cei cucernici, Cristosul mamii voastre de nemernici.

Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine şi-apoi convingeţi-vă că e bine.

C-aţi luat o ţară de mai mare dragul şi i-aţi distrus averile şi steagul.

S-ajungem colonia de ocară care-şi va cere scuze în maghiară.

Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi, aţi desfiinţat uzine , câmpuri , fabrici.

Şi, prin vânzări de ţară infernale,aţi omorât cu voia animale.

La greul greu care mereu ne-ncearcă,răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.

Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu întoarceţi România - n Evul Mediu.

Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,v-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,ci credite din călimări străine.

Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.

Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul s-au compromis negustorind Ardealul.

De unde sunteţi, mă, din ce găoace ,cum v-au putut părinţii voştri face ?

Ce condimente le-au picat în spermă de e trădarea voastră-atât de fermă ?

Aţi pus nenorocita voastră labă pe-această tristă ţară Basarabă.

Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul sa o faceţi curva voastră de serviciu.

Mimaţi respectul pentru cele sfinte,dar vindeţi şi pământuri şi morminte.

Aţi inventat examene severe,supunere poporului spre-a-i cere.

Şi toată zbaterea a fost degeaba că-n nas mai marii v-au închis taraba.

Minciuna voastră v-a adus pe scenă,actori într-o politică obscenă.

Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară,ia cereţi-vă puţintel, afară.

Decât să vă trimită ţara noastră ,mai bine mergeţi voi în mama voastră.

Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,şi nu albanizaţi această ţară.

Băgaţi viteză, că vă trece anul şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.

Şi ce vă pot eu spune la plecare decât lozinca lui Fănuş cel mare :

Nenorociţilor, se rupe şnurul,"La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !"

6 iunie 1997, Dăbuleni

sâmbătă, 11 decembrie 2010

10 decembrie pro şi puţin contra...


Cu ceva mai mult de 60 de ani în urmă,la 10 decembrie 1948, la Palais de Chaillot din Paris, Adunarea Generală a ONU adopta Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Era un nou moment triumfalist pentru capitala orgolioasei Franţe ieşite cam şifonate din ultimul război mondial. Parisul pseudorebel la 1830, Parisul răzvrătit la 1848, Parisul proletar de la 1871, Parisul celor 14 puncte şi al Conferinţei din 1947 îşi lega numele, graţie Hotărârii Adunării Generale ONU, de un document extrem de important pentru evoluţia ulterioară a lumii. Citadela de pe Sena redevenea un simbol al libertăţii, ea, care fusese ocupată de cizmele lustruite ale armatelor teutonice. Se străduia să mai spele din ruşinea unui colaboraţionism vinovat şi a unei incapacităţi militare în stare de recidivă.
Lăudabilă hotărârea ONU. Lăudabilă şi permanenta reluare, completare şi corectare ulterioară a legislaţiei în domeniu. Lăudabil şi efortul considerabil al organizaţiilor militante pentru drepturile omului. O îndoială persistă însă; se pare că, preocupaţi atât de mult de apărarea, proclamarea, compararea, verbalizarea drepturilor acestora, oamenii uită de responsabilităţile colaterale, de obligaţiile cotidiene, de respecatrea a ceea ce înseamnă minima decenţă şi creştineasca smerenie. Şi nu e bine; deja se ridică generaţii iresponsabile, violente, uşor manipulabile, generaţii pentru care disciplina echivalează cu încălcarea libertăţii, iar limitele bunului simţ le provoacă stări de angoasă. Ce e prea mult, întotdeauna strică!

miercuri, 8 decembrie 2010

Imagine...

Uneori, speranţa ia forma unei păsări...ori a unui arbore...ori a unui joc de copil.
În mintea lui, a unui beatle, speranţa lumii a luat forma Cuvântului îmbrăcat într-o muzică ce-şi dorea să facă lumea mai bună. Îşi dorea o lume a păcii, a înţelegerii, o lume în care fiecare să-şi găsească un loc. N-a fost să fie. De ce? Cine ştie? Cine să descifreze cărările ascunse ale întunericului de-o clipă? Cine să poată cuprinde neînţelesul? Cine să îşi asume responsabilitatea rostirii unor cuvinte al căror adevăr s-a trecut odată cu zgomotul ce s-a pierdut în tumultul unui mare oraş?
Rămas-au întrebări...ipoteze...presupuneri...doi copii...două femei care i-au dăruit aceşti copii...şi tristeţea, imensa tristeţe a momentului în care constaţi că ceea ce este bun şi frumos şi curat este înfrânt de marele rău, că principii de viaţă inatacabile sunt spulberate de un decerebrat care, culmea, are şi autograful/epitaf al celui asupra căruia a tras nu unul, nu două, ci şapte gloanţe.
Cu un an în urmă, în vremea când fostul beatle ar fi trebuit să împlinească 69 de ani, eram la Rejkyavik, într-o-încă!-altfel de lume, şi Imagine Peace Tower realizat acolo, pe ţărmul unui golf, de Yoko Ono, ca tribut memoriei soţului ei. Liniştea, atmosfera aproape pură, utilizarea energiei curate, nepoluante, a zonei medioatlantice i-ar fi plăcut lui Lennon. L-ar fi inspirat şi, cu siguranţă, i-ar fi dat forţa să continue lupta lui contra tuturor.
În absenţa lui, să ne imaginăm lumea aşa cum şi-o dorea!

După 30 de ani...

...e la fel, sau poate mai mult, iubit, ascultat, preţuit...Timpul a trecut doar peste noi, peste lume, peste mizerie şi peste suflete imaculate, peste frânturi de linişte şi peste o mare de violenţă...El a rămas acelaşi tânăr, entuziast, visător...Imortalitatea poate fi o faţetă a vieţii; John Lennon este expresia ei.

miercuri, 1 decembrie 2010

Eu nu vreau o altă zi naţională!

Se străduiesc unii, ziarişti făcuţi la kg.(şi sigur n-o fac gratuit!), să demonstreze că, pentru revigorarea neamului românesc, ar fi necesară alegerea unei alte zile naţionale, că începutul de decembrie nu-i deloc potrivit, că nu spune nimic esenţial despre naţiune, că....
Urgisită naţie suntem, dacă unul dintre ai noştri(dintre ai noştri!???)emite asemenea idei.
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost obiectivul politicii naţionale vreme de un secol şi este, fără îndoială, un moment crucial în istoria naţională, dar nu este unul definitoriu.
zice pezevenghiul. Şi e posibil, în vremurile acestea zăbăuce, să-l şi mai creadă vreunii, că la noi trădarea, minciuna, înşelătoria, călcatul pe cadavre pentru câţiva arginţi sunt parte din structura ADN de acum. Că ce s-a realizat acum 92 de ani s-a pierdut curănd după aceea, că ne-a-ngenunchiat bestia roşie, că moldovenii-s încăpăţânaţi şi vor comunism, că ne dă Coana Mare peste deşte dacă întindem mâna către Chişinău, că e prea depresiv începutul iernii....mă rog, de toate sunt folosite pentru a demonstra,chipurile, că nu-i nici o brânză acest 1 Decembrie.
Domnul vrea musai 10 mai zi naţională. Şi aduce argumente. Care nu ţin. Care îl scot de după cireş. Care maschează intenţia cât un tricou ud pe-o femeie voluptoasă.
Trăim într-o ţară liberă şi fiecare poate să spună ce-o vrea. Ca urmare, domnul cu pricina poate să îndruge ce şi cum. Dar să nu ne dea incorecte lecţii de istorie. Şi, mai mult, să nu uite că neamul ăsta a trăit aici pe cont propriu, nu ţinut în braţe de Coana Mare. Că a trăit prost, flămând şi chinuit e drept. Că şi-a mestecat lacrimile împreună cu mămăliga şi asta e drept. Că l-au denigrat, desconsiderat şi batjocorit mai toţi ceilalţi şi asta e drept.
Avem metehnele noastre, multe. Însăşi existenţa noastră actuală este rezultatul acestor metehne, că dacă eram altfel, mai puţin plecaţi de spinare şi mai puţin pupăcioşi de papuc străin, nu mai vieţuiam. Avem, se vede, vocaţia supunerii întru supravieţuire. Ca urmare balivernele cu independenţa sunt cu totul de prisos. Am fost independenţi sub unii, apoi sub alţii, am schimbat o uniune cu alta...Uniuni au fost şi vor mai fi. Se vor croşeta alianţe şi se vor desface. Se vor stropşi unii la alţii şi se vor pupa apoi.Şi noi vom supravieţui. Sau poate nu.
Reunificarea noastră politică s-ar putea să aibă loc sau nu.Ieşirea din criza asta va avea loc mai devreme sau mai târziu. Coana Mare ne-a luat în braţe nu ca să ne şteargă la nas pe noi, ci să privească într-un anumit fel către răsăritul din care vine un anume tip de lumină. Optimiştii sunt optimişti oricând, fie gerul Bobotezii ori maiul muncitoresc(pe mine, personal, mă încarcă energetic Sărbătorile de iarnă!)
....etc...Indiferent când şi cum se vor derula evenimentele, noi vom fi mereu doar actori. Chiar de figuraţie. Scenariul şi regia vor aparţine mereu celor mari. Pentru că pot. Şi au cu ce. Şi, din păcate, au şi pe cine să ia de fraieri.
Veţi zice, poate, că sunt demn urmaş al ciobanului mioritic. O fi.Dar lăsaţi-mă să mă bucur de ceea ce a făcut generaţia de acum un veac, să am o amintire luminoasă, să am,măcar aşa, bucuria- şi iluzia-demnităţii.

marți, 30 noiembrie 2010

La multi ani Romania!

La multi ani! din si pentru Bucovina

La multi ani Romania!

La multi ani! din si pentru Ardeal.

La multi ani Romania!

La multi ani! din si pentru Moldova

La multi ani Romania!

La multi ani! din si pentru Muntenia

La multi ani Romania!

La multi ani! din si pentru Dobrogea.

La multi ani, Romania!

La multi ani! din si pentru Oltenia

La multi ani, Romania!

La multi ani! din si pentru Crisana!

La multi ani, Romania!

La multi ani! din si pentru Banat!

La mulţi ani, România!

La multi ani! din şi pentru Basarabia.

La multi ani, România!

La multi ani! din si pentru Maramures.

La mulţi ani, Patrie!




Mâine e ziua patriei mele. E ziua Ţării. E ziua neamului meu.
Ar trebui să spun toate astea-şi multe altele- cu bucurie, cu entuziasm, cu încredere.
Nu pot s-o fac. Mi-e jenă să-i rostesc numele, ca să nu mă considere cei din jur...uşor dereglată. Mi-e groază să-i rostesc numele, ca să nu mă considere vreunii fascistă. Că naţionalistă mă consideră deja. Ca şi cum aş fi ciumată. Ca şi cum aş fi legionară. Ca şi cum aş fi unul dintre teroriştii lui bin Laden ăla.
Nimeni nu mai vorbeşte de Patrie. Nici de Ţară. Nici de Neam. Că se găsesc destui care, direct ori mai pe ocolite, să te catalogheze drept comunist. Ori xenofob. Ori antisemit. Ori cine ştie ce-ţi mai pun în cârcă...Că aşa suntem noi: guralivi; cârcotaşi; căutători de nod în papură; fudui; superficiali; orgolioşi....
Da. Avem multe păcate; unele genetice( că doar suntem urmaşi de daci şi de romani,nu?), altele preluate; unele vechi, altele nou-nouţe; unele uşoare, hazlii chiar, altele de fond, profunde şi inconfundabile.
Nu-i bai; eu mă iubesc aşa cum sunt şi, mai mult, VĂ IUBESC; POPOR ROMÂN!
LA MULŢI ANI,ROMÂNIA! SĂ TRĂIEŞTI CU MULT MAI MULT DECAT ÎŢI DAU BAŞTANII ŞI DECÂT ÎŢI PROROCESC DUŞMANII!

luni, 29 noiembrie 2010

Suflet românesc: Transilvania, Basarabia, Bucovina

Ansamblul Transilvania, de dicolo de munţi, pe muzica interpretată de inconfundabilii Lăutari de dincolo de Prut, joacă aidoma bucovinenilor mei de altădată. Ce dovadă mai vie de românism carpato-nistrean mai vor unii?




Români de pretutindeni, fiti fericiti!

Cine are urechi de auzit...

Cine recunoaşte melodia?

E Hora detrunchiaţilor, realizată de acelaşi neostoit luptător naţionalist Ciprian Porumbescu.

Merităm ceea ce am primit de la EI, de la generaţia care a deschis ochii neamului către ADEVĂR?

Amintiţi-vă, fraţi ai mei, de zbuciumul şi suferinţa şi jertfa generaţiei lui Ciprian, pentru că pe sudoarea şi sângele şi lupta lor s-a întemeiat Ţara pe care n-o merităm!

Cântecele neamului românesc din Bucovina, III

Cu încrederea că bunul Dumnezeu ne va ajuta să fim iar împreună!



Cântecele neamului românesc din Bucovina, II

Cine ar crede că omul ăsta le-a cântat, demult, într-o iarnă cu omătul până la streaşină, tinerilor şi bătrânilor veniţi la creştinarea unui copchil născut într-o zi a Sfântului Ioan Botezătorul? Omul pare neschimbat; copchilul acela sunt eu, ajunsă azi în apropierea unei jumătăţi de secol.

Cântecele neamului românesc din Bucovina I

Cel care ne-o depărtat
Moară vara de tunat!
Să n-aibă nici lemn de cruce
Nici la groapă cine-l duce,
Să n-aibă loc pe pământ
Şi nici ţărnă pe mormânt!


Rugăciune

28 noiembrie 1918- Congresul General al Bucovinei vota unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Patria Mamă.
Ar trebui să nu uităm! Ar trebui să purtăm doliu! Ar trebui să ne ajutăm fraţii rămaşi "dincolo".
Nu mai stim? Nu mai avem memorie? Nu ne mai pasă?
Să nu ne plângem de cele ce ni le fac alţii! Să ne îngrozim de relele pe care noi, cu bunăştiinţă, ni le facem!

Strugur roşu de căline
Mã rog, Doamne, cãtre Tine,
Sã fii rãbdãtor cu mine
Pentru vremea care vine.

Şi mã rog de dimineaţã
Sã-mi iei lacrimi de pe faţã
Sã-mi ştergi ochii, sã-mi dai mâna,
Sã mã duci în Bucovina,

Ţara mea din miazãnoapte
Unde se grãieşte-n şoapte
Şi se ţin ochii-n pãmânt
Şi de ţarã eşti flãmând.

Şi mã rog la prânzişor
Sã-mi mai iei, Doamne, din dor,
Din dorul de fraţii mei
De la Cupca şi Ciudei,
Din dorul de peste an
De fraţii mei din Boian.

Şi mã rog la prânzul mare
Sã-mi dai, Doamne, uşurare
Sã mã duc pe drumul mare
Pân’la Cernãuţi cãlare,

La Cernauca şi Hotin
Sã nu mai aud suspin.
Şi sã nu mã laşi sã mor
Pânã n-oi vedea-n pridvor
Pe fratele din Ceahor
Cã nici lui nu-i e uşor.

Şi sã nu-mi dai, Doamne, moarte
Pânã n-oi vedea departe,
Peste Sireţel şi Prut,
Bucovina de-nceput,
Bucovina-ntreagã, roatã,
Cum a fost, Doamne, odatã.

Sã bat codrul haiduceşte,
Sã aud iar româneşte
La Cireş şi Carapciu
Unde mândrele mã ştiu

Cã sunt harnic şi frumos
De la Pãtrãuţi de Jos.
Cã-s voinic cu stânã-n munţi
Şi mi-s fraþii-n Iurcãuţi,
La Zastavna şi-n Coţmani
Şi nu i-am vãzut de ani.

Şi m-aş duce, Doamne, duce,
Sã-i pun tatii flori la cruce,
Sã-i pun bradanaş cu flori
De la ai mei frãţiori
Din Rarancea şi Igeşti,
Din Voloca şi Stãneşti.

C-ar fi vrut tatuc-al meu
S-ajungã la Vasilãu,
Sã colinde şi sã ure,
Sã se piardã în pãdure,

Din Codrii Cosminului,
Pe urmele zimbrului,
La Nistru s-ajungã iarã,
S-azvârlã strãinii-afarã.

Cu drag, pentru colţul meu de Ţară şi în memoria tatălui meu, mort fără să mai apuce să vadă codrii copilăriei lui.

duminică, 21 noiembrie 2010

Avaaaai di neuronu' nieuuuuuu.....


Na şî ci dac'aista-i un fractal?

Dap. M-am bagat ca musca'n borş şi tari ma tem cî va fi să fierb, nu glumî. Creator di soft mi-o trebuit....belea mi-am capatat.
Cât o fo' teorie, o fo'...mai ninic nou. Când la practicî...măiculiţa meee! Deşte'ncârligate pe tastatură, dute'ncolo-vină'ncoa' di ma ie cu ameţalî. Drept îi cî şî io, ca o leneşî ce îs, m-am dus cu CDul virgin azi, cî din n-şpe motivi n-avusăi timp sî ma bag cu dânsu'n samî ş-apiii las' di nu ni-o mărs fulgii!!! Amu îi musai sî ma sfadesc cu Ghiţî(aista-i computeru' nieu!), ca sî ma dizmeticesc di cap cum îi cu actili, secvenţâli şî momentili cu cari m-o'brobodit fimeili celea di la şcoala aiasta di duminicî...Of, of, măi, măi,...'ni-ar ci neamu' aşe bogat pricum ni's io di închedicatî la tehnica modernî!!!! Iac'aşe!

duminică, 7 noiembrie 2010

Mmmmmmda....

Lăsând deoparte toată agitaţia, verbală, mai ales(deşi toti cei care se agită afirmă sus şi tare şi în mod repetat că nu le plăcea limbariţa poetului azi înmormantat!) din jurul subiectului de presa ivit vineri dimineata pe la 7 si-un sfert, cred că ar fi mai bine să încercăm o analiză serioasă a situaţiei de azi, a halului în care ne-a adus un regim cel puţin la fel de stupid ca cel pe care, din motive mai mult ori mai puţin personale, l-a linguşit Păunescu, în nişte vremuri cumplite, de care, din păcate, prea puţin vorbim.
Păunescu a plecat...în neant...la dreapta judecată...cine ştie!? Noi am rămas cu mizeria în care trăim, cu vorbăraia fără rost,cu inactivitatea sociala, cu orgolii stupide, cu sărăcia fizică şi, din nefericire, cu cea psiho-socială tot mai profunde şi mai agresive...cu înstrăinarea crudă care ne macină, cu nepăsare, cu spitale care n-au medicamente şi n-au bani pentru mâncarea bolnavilor da-l primesc pe ministrul responsabil cu pâine,sare şi flori aidoma celor de pe sigla partidului...
Ce s-a schimbat? Ce e mai bine? Ce motiv aş avea să cred că nu mi-am irosit două decenii din viaţă, DOUA DECENII, oameni buni, făcându-mi speranţe nu atât pentru mine, cât mai ales pentru copiii mei?
E frig în casele românilor, căci nu au cu ce să-şi plătească agentul termic: e foame în familiile românilor, căci nu-şi pot permite să-şi cumpere pâinea cea de toate zilele; suntem desconsideraţi peste tot în lume din pricini de tot felul; bântuie frica iar printre români, frica aceea cumplită ca orice ai spune, eşti ascultat, raportat şi, candva, vei da socoteală...Vă sună cunoscut refrenul?
Lui Păunescu sigur îi era cunoscut...A murit trist din pricina bolii neamului său, o boală care se pare că nu va avea leac: superficialitatea cu care gândeşte, vorbeşte şi trăieşte!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Lecturi reînnoite

Am recitit, azi, câteva poeme ale lui Adrian Păunescu. Sau, mai bine zis, am revenit acolo unde, cu ani în urmă, eram la mine acasă; în cufărul cu straie de duminică, mirosind a busuioc, a linişte, a dram de noroc; în ograda părinţilor evocaţi în "Rugă...", între florile de pe mormântul tatălui meu pe care l-am avut în ochi citind "Repetabila povară", înapoi în anii în care chiar credeam că generaţia mea va schimba faţa lumii iubindu-se pe tunuri...Mă răscolesc, acum,cuvintele unui vers: "Pământul pe care trăieşti e cea mai adâncă răbdare"(Întuneric în pâine) Probabil că mâine m-or întoarce pe dos alte cuvinte...Astăzi însă mă întreb cât va mai fi pământul ăsta răbdare? Până când? Până ce? Până care?
Până una-alta, vorbe despre Păunescu....

vineri, 5 noiembrie 2010

Îmi va fi dor...

Cândva, într-o vreme despre care nu prea ştiu dacă să spun că a fost mai bună ori mai proastă, în comparaţie cu ceea ce trăiesc acum, a fost un copil, un adolescent crescut într-un sat de lângă un gard de sârmă ghimpată peste care nu avea voie să privească. Şi nu avea voie să viseze. Şi nici să întrebe. Şi nici să-şi lase lacrimile să pună întrebări în locul buzelor.
Era un adolescent avid de viaţă, la vârsta marilor întrebări, la vârsta marilor patimi, la vârsta marilor idealuri. Nu găsea nicăieri semeni care să-i răspundă, să-l iubească, să-i deschidă aripile şi să-l înveţe să zboare. Nimeni. Nicăieri. Nicicum.
Şi, într-o seară, într-un spaţiu mult prea mic nu atât pentru numărul de oameni de acolo, cât pentru măreţia momentului, toate întrebările au găsit răspuns şi toate patimile s-au revărsat şi mari aripi de lumină s-au desfăcut spre adevăr şi spre înţelepciune: era primul spectacol al Cenaclului Flacăra la care participa! Era prima întâlnire cu vulcanica personalitate a Poetului! Era prima împărtăşanie din izvorul adevărat al Istoriei Românilor, împărtăşanie oficiată de un laic cu figură de Mare Preot Dac şi tunătoare voce de oracol!
Mulţumesc, bădiţă Adrian, pentru că mi-ai înflorit adolescenţa şi m-ai făcut să înţeleg cine sunt! Mulţumesc pentru că, deşi n-ai avut loc în cărţile de şcoală, ţi-ai găsit adăpost într-un colţ umil de inimă proletară! Mulţumesc veacului în care m-am născut, că mi-a dat posibilitatea să te cunosc şi să vibrez sub sonorele Dumitale versuri!
Dumnezeu să te odihnească şi să-ţi dea autorizaţie pentru un Cenaclu în Paradis!

joi, 4 noiembrie 2010

In memoriam Anton Pann

Cine mai ştie ceva de Anton Pann, valahul născut în Imperiul sultanilor, devenit corist, poet, profesor şi compozitor român? S-a stins într-un 4 noiembrie(1854) şi astăzi memoria lui pare să se stingă definitiv. Nu merită această ingratitudine. Nu trebuie să-l lăsăm să moară din nou, căci sufletul său a vibrat româneşte şi slovele sale au stat la temelia sfintei noastre limbi. Iată o mostră:

duminică, 31 octombrie 2010

Despre o anume FEMEIE

La finele lui octombrie 1984 sfârşea,pradă furiei grupării extremiste sikh, Indira Priyadarshini Gandhi, prim ministru al Indiei în patru mandate(primele trei consecutive-1966-1977). Moştenind de la tatăl său un extraordinar simţ al datoriei, fiica lui Javaharlal Nehru a fost un politician de forţă în această parte a lumii, fiind, în mare măsură, responsabilă de constituirea statului Bangladesh, ea acordând sprijin acestei regiuni-Bengalul de Est-în confruntarea cu Pakistanul.
O femeie specială, un model pentru femeile de azi. O observaţie doar: a fost mult prea singură, viaţa personală, dezvoltarea propriei personalităţi fiind subordonate datoriei faţă de ţară.

Opinii ale "mamei India":

"Există două feluri de oameni: unii muncesc, iar alţii culeg roadele muncii. Încearcă să aparţii celor dintâi, acolo e concurenţa mai mică."

"Cu pumnul strâns nu se poate da mâna cu cineva."

...

.............

joi, 28 octombrie 2010

No, zâua bună, bade Stoker!

Ei, da! Veni naşul lui Dracula la Tihuţa. Drept e că nu şade prea fălos, la drum, în calea trecătorilor, să-i sparie cumva pe cei mai slabi de înger ori pe domnişorelele sensibiloase. Uşor retras, da' nu di tăt, priveşte prin ochii lui de bronz către lumea pe care n-a cunoscut-o, dar despre care şi-a permis să scrie, adunând mai apoi o căruţă de bani, bag samă, de pe urma producţiei cu miros de pământ şi iz de sânge.
Da' las că nici cu proprietarii de azi ai prostioarei "dracula" nu mi-e ruşine; câteva scări înguste, ceva întuneric, câţiva metri pătraţi de frescă(de ...îndoielnic gust), un copârşeu mai mare(deh, ca pentru cel veşnic nemort), un individ ce se ridică din cutia mai 'nainte pomenită, ţipete, bufnituri, alergat pe scări, ceva tras de picioare şi...gata. Banu jos! Te-ai distrat câteva minute, după ce ai lăsat câte doi lei de căciulă, şi pe-aici ţi-e drumul.

joi, 14 octombrie 2010

Speranţe pentru dincolo de azi

M-am bucurat astăzi cum n-am mai făcut-o de multă vreme. Am cunoscut, cu prilejul Simpozionului de la CN "Ştefan cel Mare", doi oameni extraordinari, tată şi fiică, de la Bălţi. Vorba lor domoală şi nesofisticată, blândeţea din priviri şi modestia din purtare m-au cucerit. Cuvintele lor mi-au creionat locuri extraordinare, pe unde doar cu gândul am umblat, şi mi-au înnoit vechi promisiuni pe care de multă vreme mi le-am făcut: acelea de a reuşi să pun pe picioare un parteneriat cu o şcoală din jumătatea dureroasă a Moldovei. Cred cu tărie că, înainte de a mă înfrăţi cu şcoli şi şcolari din lumea mare, datoria noastră, a profesorilor din România, şi mai ales a celor de istorie, este să clădească o altfel de percepţie despre cine suntem şi cum putem trăi mai bine împreună noi, românii din două ţări româneşti. Poate sunt naivă, poate că voi stârni zâmbete sarcastice, poate că nu voi găsi decât puţini visători ca mine. Nu contează: oricât de puţini vom fi, va fi mai mult decât nimic. Şi poate că, în timp, vom învăţa şi noi despre ei, şi ei despre noi că sunt destui străinii care ne arată cu degetul şi vorbesc urât despre noi şi încearcă să ne ţină dezbinaţi şi asmuţiţi unii împotriva celorlalţi ca s-o mai facem şi noi.
Eu cred că, doar cu puţină voinţă şi ceva mai multă energie, vom putea depăşi tarele unei educaţii incomplete şi ale unei percepţii eronate despre rostul nostru ca neam românesc.
Destul ne-au făcut rău alţii! Destul ne-am făcut rău noi înşişi! Destul am stat deoparte aşteptând vremuri mai bune! Nimeni şi niciodată nu va lua taurul de coarne în locul nostru! Nimeni şi niciodată nu ne va îndemna să ne iubim şi să ne iertăm greşalele cele cu voie şi cele fără de voie! Stă în puterile noastre să facem ceea ce trebuie pentru noi! Mândria cu care domnul Guţu mi-a istorisit că, înainte ca Sfatul Ţării de la Chişinău să hotărască unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, zemstva de la Bălţi a cerut acest lucru încă din 3 martie dovedeşte că nu toţi românii mei de dincolo de Prut văd în România doar o rampă spre Occident. După cum sunt convinsă că majoritatea românilor mei de aici, de acasă, descoperă în tineretul Moldovei oameni extraordinari, gata de sacrificii pentru întronarea dreptăţii. Excepţii vor fi fiind,de ambele părţi, dar nu ele trebuie lăsate să facă jocurile.
Şi domnul Guţu şi frumoasa lui fiică,Irina, cu sufletele lor generoase, vor fi găsind timp să mă ajute să fac unirea în felul meu. Doamne-ajută!

A propos: cine-i dă domnului Guţu atestat de cunoaştere a limbii române? Sau: cine se angajează să o facă pe-a translatorul pentru noi?

miercuri, 13 octombrie 2010

Cine îi dă atestat de român lui Grigore Vieru ?

Nu vă e ruşine, celor cărora bădiţa Grigore le spune fraţi?
Nu vă e jenă să vă spuneţi români?
De ce vreţi să faceţi din Suceava o nouă Siberie?


Limba română de dincolo de Prut, cântată de un copil de dincoace de râul blestemat

Versuri: Grigore Vieru
Muzica: Ion Aldea teodorovici
Vi se pare că ar avea nevoie de atestat de cunoaştere a limbii române?

Poate că cei de vârsta interpretei nu prea înţeleg ce e cu atestatul de limbă. Înţeleg însă cu siguranţă cuvintele şi cântecul şi sufletul românului moldovean!

Românii fac lucruri trăsnite!

Doamne, ce mi-a fost dat să aud: studenţii basarabeni sunt obligaţi să susţină nu ştiu ce examen de atestare a cunoaşterii limbii române. Unde eşti, Vasile Stati, să te văd cum te bucuri că profesorii mei îţi dau apă la moară? Să te aud cum triumfi? Să dau mâna cu tine şi să-ţi spun că doar m-am înşelat atunci când te-am considerat un hiclean şi m-am rugat la bunul Dumnezeu să te facă să-ţi înghiţi, cu coperţi cu tot, oroarea numită dicţionar moldovenesc-românesc?!
Eşti mic copil, domnule Stati, pe lângă ai mei! Eşti un biet ucenic ce mai are de învăţat când este vorba de gogomănie! Eşti tot mai neînsemnat, domnule Stati, în comparaţie cu mai marii culturii noastre! Te-au micşorat în ochii mei, şi parcă ţi-au luat şi din vinovăţie, slujitorii Almei Mater suceveni, care au găsit de cuviinţă să-i supună pe tinerii basarabeni la un umilitor examen de limbă română.
Nu am cuvinte să calific o asemenea atitudine! Nu se poate atâta desconsiderare! Nu este firească o asemenea batjocură la adresa unor copii de dincolo de Prut!
Poate nu vor fi ştiind copiii aceştia limba română literară, aşa cum o ştiu membrii Academiei Române! Nu vor fi ştiind jongla cu verbul precum o facem noi, cei pentru care a vorbi româneşte n-a fost o ilegalitate! Nu vor fi având un vocabular extraordinar de bogat şi n-or fi ştiind să pună în vers trăirile lor interioare! Sunt convinsă însă că vorbesc cel puţin la fel de bine ca doi dintre europarlamentarii noştri pe care nu ne-am dat în lături să-i trimitem la Bruxelles. Cred că pot comunica uşor cu toţi colegii lor în dulcele grai moldovenesc, atât de gustat de cititorii de dincolo ori de dincoace de Prut. Şi, mai ales, cred că sentimentele lor faţă de ceea ce sunt şi faţă de datoria pe care o au faţă de neamul căruia îi aparţin s-au manifestat deplin în aprilie anul trecut. Atunci când, singuri în faţa bestiei, au îndrăznit să protesteze, unde erau cei care-i umilesc azi? Atunci când au strigat împotriva hienei roşii, nu au făcut-o corect în limba română? N-au ştiut pune la locul lor literele şi semnele de punctuaţie? Nu s-au făcut înţeleşi?
Nu i-a văzut nimeni atunci? Nu i-a auzit nimeni? Nu i-a corectat nimeni?
Nuuu, doar s-au împăunat unii cu demnitatea lor, cu tricolorul lor, cu vorbele lor!
Nu mai e an electoral, nu mai sunt de prostit proşti, nu mai e nevoie de basarabeni. Nici măcar nu ştiu dacă e vorba de vreo "şopârlă" a UE; mai degrabă e dovada unei crase scurtări de memorie, de nepăsare, de ignorarea unei elementare obligaţii morale faţă de neamul românesc.
Cum să susţii această aberaţie şi să nu te înghită pământul? Se răsucesc în mormintele lor chinuite Daniel Ciugureanu şi Inculeţ şi Pan Halipa şi atâţia alţii români basarabeni care îşi cer reîncarnarea în Tibet, nu în lumea care le batjocoreşte fraţii, vecinii, nepoţii! Fugi-vor din spaţiul ăsta ce devine tot mai monstruos urmele Teodorovicilor care şi-au sădit sufletele în maluri de Prut! S-or şterge stihurile lui Mateevici din toate cărţile scrise româneşte, căci simţi-se-vor străine!Ce i se poate răspunde lui Mos Toader la întrebarea: - Spune-mi, nepoate, ce se mai aude pe la Bucureşti? De câte ori scot din ladă Adeverinţa mea românească de naştere şi de botez, iscălită de naşul părinte de la noi din sat, mă întreb de ce nu vor ăştia să-mi înnoiască hârtia, ca să mor şi eu împăcat ca român întreg?

A propos: cine i-a atestat lui Grigore Vieru cunoaşterea limbii române?

Absurditate, numele tău e USV!

duminică, 10 octombrie 2010

După 20 de ani...

Ne-am întors de unde am plecat?!
Ne-am întors iar în Africa? Sau nici nu ne-am desprins de ea?!
Mai avem voie să visăm că va fi altfel? Sau îmi pun ăştia impozit şi pe vise?
Mai pot spera, pentru copiii mei, că mie mi-a trecut vremea, o altfel de viaţă? Sau am pecetluit-o odată pentru totdeauna cu votul de anul trecut?
Mai pot spera să fiu considerat om? Sau trebuie să îmi accept rolul de preş pe care unii îşi şterg picioarele?...sau şi le bagă pe undeva?




Preiau dubiul exprimat cândva de Emil Hurezeanu(oare s-a dumirit?):
"Avem un dubiu de natură antropologică: e Traian Băsescu africanus sau europeus?"

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Mulţumesc, John Lennon!



Mulţumesc, John Lennon! pentru că ai existat în tinereţea mea! Pentru că mi-ai făcut-o mai frumoasă! Pentru că mi-ai dat speranţe! Pentru că m-ai făcut să visez! Pentru că încă mai cred în visele tale şi ale generaţiei mele! După 30 de ani-RIP, dear John!

Cu tristeţe, despre fraţii mei

Bună ziua, Domnule Dabija,
Sărut mâna, bădiţă Nicolae,
Mi-ar fi drag să vă cunosc şi să vă ascult povestind despre noi şi despre ai noştri. V-am citit, dăunăzi, slovele despre copiii din Pamir care au învăţat româneşte de la un dascăl basarabean şi m-am întristat. Nu neapărat de soarta învăţătorului pe care-l simt alături, deşi soarta lui e dureros de tristă, nu neapărat de munca, ce numai pare inutilă, a copiilor de pe acoperişul lumii care nu vor folosi limba română vreodată, nici măcar din pricina istoriei zbuciumate în care au fost azvârliţi compatrioţii mei de dincolo de Prut, deşi să simţi cum din carnea ta se smulge, şi nu doar o singură dată, o bucată sănătoasă şi curată nu e uşor de îndurat.
M-am întristat însă cu gândul la superficialitatea cu care se vorbeşte despre Basarabia la mine acasă, la nesocotinţa celor care, anesteziaţi de un occident hrăpăreţ şi bulversant, uită ce înseamnă Basarabia, la neputinţa unei generaţii de a pune în operă dorinţa generaţiei dinainte, lăsând testamentul unui neam fără executare şi, şi mai dureros, fără executor. Basarabia a devenit, de-o vreme încoace, un afiş, un prilej de zgomotos discurs electoral, un prilej de sindrofie de salon, bună să ameţească niscai cucoane plictisite de viaţa fără atracţii.
Basarabia ar trebui să fie o raţiune de a trăi, un laitmotiv al vieţii româneşti, un gând perpetuu ce se străduieşte să se întrupeze.
Pentru asta e nevoie de voinţă şi de educaţie. Din păcate, deocamdată, lipsesc amândouă.

vineri, 8 octombrie 2010

Cântecul unui neam, copilul unui neam

Şi dacă a fost Verdi, care a cunoscut melosul românesc din ceea ce i-au înfăţişat românii ajunşi, din varii motive în Peninsulă, să fie şi dragul nostru Ciprian, de la a cărui întrupare pământeană s-au împlinit, în 3 octombrie, 157 de ani. Mergeţi, dragilor, la Stupca, măcar o dată-n an, pentru a vă aminti cine sunteţi!

Sergiu Celibidache — La forza del destino (overture), Giuseppe Verdi



E aniversarea lui Verdi.Doar trei ani mai lipsesc ca să fie două secole de la naşterea acestui colos al muzicii universale.Talentat, muncitor, ambiţios, a depăşit cu o forţă greu de egalat, pierderea alor săi. S-a refugiat în lumea pe care şi-a imaginat-o pe portativ, întru încântarea auditorilor de oriunde şi de oricând. O firimitură de lumină pentru sufletul său extraordinar! Pentru iubitori, cu drag.Nu uitati ca si dirijorul Celibidache a fost un fenomen!

joi, 7 octombrie 2010

Căte?Când?Cine?



Peruviano-hispanicul Vargas Llosa a primit cele 10 milioane de coroane suedeze ale Nobelului pentru literatură pentru "cartografierea structurilor puterii şi pentru imaginile energice ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individuale". Am citit puţin din Llosa. Şi am făcut-o cu destul de multă vreme în urmă. Promit că, deîndată ce voi avea suficient timp şi linişte, voi adăsta între foile cărţilor lui. Să înţeleg nu atât structurile puterii, căci doar gândul la realitatea românească acoperită de această sintagmă şi mă face să urăsc posibila lectură despre, ci abordarea înfrângerii individuale, a modului în care se construiesc relaţiile sociale într-un asemenea context,a relaţiei cu tine, cel revoltat în van, cel judecat fără vină ori condamnat fără judecată, cel învins, aruncat pe scutul unei inegale lupte cu Bestia...
Mă întreb: câte romane ale înfrângerilor colective ori personale din spaţiul românesc se vor scrie? Când se vor scrie? Cine le va scrie? Câţi le vor înţelege?

nu ştiu de ce...


Ce s-o fi întâmplând cu mine, Doamne? Nimic nu-mi iese în ultima vreme, nimic nu reuşesc să finalizez, nimic nu e cum ar trebui. Am obosit? Nu ştiu; ştiu doar că am o grămadă de idei, încă pot construi diverse scenarii dar... nu mai am putere să le duc la bun sfârşit. Poate e vârsta? Neeeeh, că doar n-am ajuns la centenar! O fi vremea? Nu cred; n-am fost niciodată meteodependentă şi nu-mi schimb tabieturile la bătrâneţe. Poate e chestia aia de i se spune "rezonanţa Schumann"? Cred că ceva-ceva tot e adevărat, că prea trec zilele în goană şi nu mă lasă să fac nimic. O fi ştiut bunica mea Minodora(ori, cum îi stâlcisem noi numele, Mirodona) ce-o fi ştiut(de rezonanţa asta sigur nu!) de ne tot spunea că "ooooooffff, timpu' ista'i tot mai scurt, tari ma tem cî bunu Dumnezău ni scurteazî dzâlili cî s-o saturat sî ni mai rabdi."
Hmmmmm...mai degrabă or fi fiind vinovate vremurile astea de mişelie şi nevrednicie pe care le trăim, obligaţi de pitecantropi urlători, degrabă vărsători de lături brânzoveneşti,mincinoşi şi farsori, cărora, asemeni hienelor, le place să joace pe cadavre.
Şi noi răbdăm...şi înghiţim...şi ne resemnăm...
Credeam că vremurile când eram un popor vegetal au apus. M-am înşelat! Blandiana a avut dreptate.

Eu cred ca suntem un popor vegetal.
De unde liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De a ne lăsa pe toboganul somnului
Pâna aproape de moarte
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal –
Cine-a văzut vreodata
Un copac revoltându-se?

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Pentru viitorii mei "gemeni"



până realizăm îngemănarea, le voi trimite invitaţia la joc, să ne dezmorţim, să spargem gheaţa.Mă întreb ce-o mai rămâne din papucii lor atunci când îi vom fi lăsat din joc!?

Despre eTwinning



Am mai scris despre ceea ce înseamnă acest portal pe care nu de multă vreme l-am descoperit.Colaborare, cunoaştere, muncă,prietenie,responsabilitate, îndemânare, imaginaţie, acceptare, toleranţă, pozitivism, sprijin, autodepăşire, competenţă, deschidere, comunicare, înţelegere, .... valori promovate de comunitatea şcolilor europene care vă aşteaptă.

vineri, 24 septembrie 2010

Alergând prin oraşul sultanilor

Istanbul. Constantinopol. Bizanţ. Împreună. Bosforul vălurat uşor sub briză, strălucind de lumini noaptea, respirând aburi de ceaţă dimineaţa. Vapoare.Maşini. Milioane de oameni. Covoare. Narghilele. Moschei. Kebap. Şaluri şi eşarfe. Pielărie. Munţi de baclavale. Palmieri. Sirene. Flori multicolore. Geamii. Muzee. Hoteluri de lux. Topkapî. Ataturk. Ritm. Comerţ. Minarete. Blue Mosque. Sarailii. Peşte. Verdeaţă. Şi, mai presus de toate, Sfânta Sofia.
Nu m-am dezmeticit încă de tot după fugara vizită în cosmopolitul oraş unde, deşi e mereu o aglomeraţie teribilă, n-am auzit gălăgie(o fi din cauză că nu mai percep vacarmul?) şi, mai ales, n-am văzut gunoi-o hârtiuţă măcar, o frunză căzută din palmieri, un scaiete pe marginea drumului....Poate pentru că am văzut doar zona centrală? Poate pentru că n-am avut prea mult timp pentru plimbare, programul infernal al gazdelor ţinându-ne departe de periferii ori zone periculoase? Poate. Din avion şi periferiile se vedeau superb.
Am văzut oraşul dintre două continente. Dintre două lumi. Cu un relief foarte accidentat(nu aşa mi-l imaginam!), cu străzi impecabile, puternic colorat, capitala sultanilor respiră un aer oriental şi occidental în acelaşi timp.Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, creştini şi musulmani, negustori şi vaporeni, turişti şi localnici, cu toţii formează un vârtej care te absoarbe parcă spre a te conduce în lumea povestirilor orientale. Păcat că activitatea pentru care m-am aventurat în acest vârtej, un seminar eTwinning, mi-a lăsat prea puţin timp pentru aventură...Dar şi acesta a fost organizat impecabil şi rog pe cei interesaţi să mai citească şi ceea ce am scris aici.
Am întâlnit oameni extraordinari, curtenitori, politicoşi, atenţi la detalii, gata să rezolve orice mică imperfecţiune. Mereu zâmbitori, m-au făcut să mă simt excelent în lumea despre care, la istorie, nu pot să vorbesc în termeni laudativi. Despre istoria prezentă o voi face însă, pentru că merită din plin!

joi, 23 septembrie 2010

Şi încă...pentru toţi romanticii



Eeeeeiiiii?
Ştiu că mai sunteţi pe undeva, spirite romantice ale anilor ce s-au dus. Ştiu că v-am adus aminte de minunăţia tinereţii şi de bucuriile unei muzici de calitate. Cu drag....

Toamnă iar...



O altfel de viziune asupra toamnei, veştejirii, îmbătrânirii...
Bucuraţi-vă, oameni, de fiecare clipă pe care v-o oferă viaţa, natura, bunul Dumnezeu!
Bucură-te, generaţie a mea, de minunile adolescenţei şi tinereţii noastre!

Eu teach, tu teach....hai pe iteach.ro.

Hai! Nu va scriu mai multe. Eşti îndrumat, găseşti colegi, îţi faci prieteni, afli noutăţi, poţi găsi idei de proiecte, poţi cere ajutor, înveţi, împărtăşeşti, comunici! Merită! Hai!!!

luni, 13 septembrie 2010

Reflecţii amare într-o zi cu soare...

D'apoi! Fu un nou început de an şcolar. N-a mai fost preotul să-i binecuvânteze pe copii şi pe dascălii lor. A fost însă primarele nost'(era să zic "cel cu vino'ncoa" da' m-am oprit devreme, pen'că n-are!) care, fireşte, a zis( ca de atâţia ani încoa') că va face şi va drege, va încerca şi se va strădui, va căuta şi va ...mă rog, va face totul. şi tot ce va ţine de primărie....şi el e aproape de noi...şi el preţuieşte şcoala şi pe oamenii ei...blablablaaaa....Nimic concret. Nimic de substanţă. Nimic...Nici nu mă aşteptam, de altfel. E portocaliu şi ştie că e evaluat în raport cu fidelitatea faţă de actul guvernării(că aşa zise şi ministrelul nostru mai dăunăzi!) şi fidelitatea asta înseamnă pupat tot şi peste tot, coane mitică...Mai bine nu venea. Mi-a stricat ziua care trebuia să fie una frumoasă şi sinceră. Mi-a amintit că am salariul diminuat, că fac mult mai multe decât ceea ce ar trebui să fac, că sunt o fraieră că încă mai cred că lucrurile se vor schimba curând în bine, că nu las ******şcoala asta de *****să plec încotro oi vedea cu ochii, că îmi pasă mai mult de copiii cartierului decât de ai mei, că am rămas cu tare din vechiul regim(nu pot să adorm dacă nu judec ce am făcut bine şi ce rău în ziua ce urmează să se încheie, unde şi de ce am greşit, ce aş putea face mai bine, etc. Idioată. Mai bine aş urmări telenovele indiene. Ori happy ala al lui Măruţă. Ori ...slavă domnului că mai toate e oteveuri...
Mi-aş fi dorit să aud trei idei dintr-o strategie managerială de perspectivă: asta vrem anul ăsta, asta pentru următorii cinci ani, asta pentru anul 2020, aşa am vrea să lucrăm cu copiii, aşa cu părinţii lor şi aşa împreună cu comunitatea în care trăim. Aş fi vrut să văd şi să aud măcar un reprezentant al părinţilor(că tot sunt cot la cot cu noi în CA) să exprime opinii în legătură cu starea de fapt din şcoală- condiţii, performanţă, aşteptări,cu felul în care vede comunitatea beneficiarilor noştri indirecţi parteneriatul educaţional şcoală-familie, cu modul în care putem face front comun în schimbarea esenţei vieţii şcolii şi a atitudinii lor faţă de noi; ar fi fost bine să cunoaştem măcar cine reprezintă Consiliul Local în CA şi cum şi-ar dori să se implice în activitatea unităţii noastre şcolare. Ar fi fost bine să...Eh, multe ar fi fost bune altfel. N-a fost să fie. Şi nici nu va fi prea curând. Ne-am întors, ca în jocul acela copilăresc, şarpele îşi prinde coada, de unde am plecat: cuvinte sforăitoare, limbaj de lemn, raportări mincinoase, însuşirea muncii celuilalt(sau măcar diluarea meritelor celor care mă depăşesc).
Am un gust amar după ziua de azi. Nimic nu mai e cum trebuie. Totul este o minciună. Şi, ce e mai grav, se pare că e o minciună care ne place. Şi, cum salariile sunt cum sunt şi se anunţă şi cele 5 zile fără salariu,ajungem noi asemeni cărţilor din bibliotecă: atunci când scoţi una, se răstoarnp toate celelalte(cei care nu mai suntem tineri ştim că aşa erau vacile CAPurilor pe vremuri.)

joi, 9 septembrie 2010

Pe marginea Congresului cadrelor didactice

S-au dus repede zilele acelea de sfârşit de august, cu lumina aurie semănând cu mierea şi cu prieteni noi. Ca tot ce e frumos, a trecut repede şi a generat dorinţa de a participa la următoarea întâlnire a dascălilor români de pretutindeni. Au fost şi stângăcii, şi poticneli, şi vorbe urâcioase, aşa cum au remarcat cu toţii, mai ales în ultima zi începută ca o vendetă...Nu s-a văzut nuntă ori înmormântare fără vorbe şi lăutari cu capul spart,spune o vorbă românească. Ca urmare, aşa a fost şi aici, mai ales că nu suntem deloc străini nici de povestea cu capra vecinului şi nici de politica arătatului cu degetul. Când spiritele se încing, e nevoie de un duş rece care să dezmeticească. Şi am primit duşul acesta de la colegii harghiteni, care ne-au amintit de condiţiile vitrege în care sunt nevoiţi să munceacă ei, minoritari în propria lor ţară, marginalizaţi şi discriminaţi pentru că nu cunosc limba coloniştilor. Şi noi...noi găsim pricină de gâlceavă pentru o sticlă de apă minerală, ori pentru nu ştiu ce probleme de la duşul camerei de hotel. Excelentă a fost intervenţa delegaţiei harghitene: versuri scrise şi spuse din suflet, îndemnuri către unitate de suflet şi acţiune, chemare la păstrarea spiritului românesc viu în ţară şi, mai ales, în spaţiul călcat şi stăpânit de străini, cântecele neamului românesc capabile să răscolească suflete şi să coaguleze voinţe...
Excelentă prestaţia colegilor români timoceni, colegi care, neavând dreptul conferit de legislaţia internaţională ca urmare a recunoaşterii ca minoritate, nu pot ţine pasul cu evoluţia literară a limbii române, dar vorbesc cu sufletul şi cu vorbele învăţate, în graiul bănăţenesc, de la muma. În vorbe puţine, dar teribil de grele de adevăr, Ivica Glisic a prezentat situatia vlahilor timoceni, eforturile făcute pentru păstrarea identităţii lor româneşti în ciuda politicilor de asimilare la care sunt supuşi de veacuri, pentru păstrarea limbii sfinte a mumelor lor. "De ce vă plângeţi că cei de la conducere vă umilesc? Voi îi formaţi, deci voi aveţi puterea în ţara asta" au sunat, dureros, cuvintele arhitectului român din Serbia.
Noi avem puterea? Teoretic, are dreptate. Practic însă este tare departe de adevăr. Noi nu avem puterea să trecem peste micile noastre orgolii care se inflamează prea repede, peste răutăţile cotidiene care ne aruncă pe baricadele adverse ale unui război al punctelor, peste aerele de fiinţe superioare cu care privim pe toată lumea, uitând că, de la Domnu" Trandafir ori Popa Tanda, poziţia intelectualului în societate a evoluat. Cum am putea, prin urmare, să avem puterea, să fim în stare s-o influenţăm cumva?
Cred cu tărie că ei, românii timoceni, bucovineni ori cei din atât de clamatul ţinut secuiesc, sunt cu mult mai buni români decât noi, cei care, fără probleme de natură identitară, scormonim şi ne creem singuri probleme care, din nefericire, ne dezbină şi ne aruncă în tot soiul de conflicte şi contradicţii ridicole, făcându-ne să uităm care ne e adevărata menire. Din exemplele trecutului nu învăţăm, pentru că declarăm ritos că trăim alte vremuri, iar ceea ce se întâmplă în prezent este ignorat, pentru că tindem să condiţionăm realizarea menirii noastre strict de condiţiile materiale.
Aşa încât, din nefericire, conducerea ţării pe care o creştem noi, educatorii, va fi şi în continuare una departe de imperativele societăţii româneşti.

marți, 7 septembrie 2010

Lacrima limbii noastre



Amintiţi-vă, fraţi români de oriunde veţi fi fiind, de pământul românesc al Basarabiei şi de sfânta noastră limbă română a tuturor! Faceţi, în 31 august, o plecăciune în faţa divinităţii şi mulţumiţi pentru ceea ce vă aparţine:Cuvântul! Gândiţi-vă atunci, o clipă, la cei pentru care a vorbi româneşte a fost atâta amar de vreme pricină de temniţă şi pomeniţi-i în rugăciunile voastre alături de părinţi, bunici şi fraţi. Măcar atât putem face şi nu ne costă nimic!

Prea lenevim, prea ne fofilăm, prea uităm



Curge Prutul între ţări române,
I se-aude plângerea-n Carpaţi.
Olt şi Mureş sar ca să-l îngâne.
Jiu şi Nistru- voi ce aşteptaţi?


A trecut timpul ca o pală de vânt peste zile speciale. Şi alte zile din alţi ani vor trece în neuitare, dacă nu vom fi atenţi,ştergând un dor şi un buchet de inimi.
Cine(de la noi, din România) mai dă doi bani pe 27 august? Câţi mai ştiu semnificaţia acestei zile? Cine îşi mai aminteşte că, în 1991, RSS Moldovenească se proclama independentă? Se destrăma atunci,în vara aceea incredibilă, poate chiar în neîncrederea popoarelor, blestematul imperiu clădit prin minciună, teroare, tâlhărie, violenţă şi suferinţă.Se scuturau lanţuri, se înseninau priviri, se cuteza să se viseze frumos şi să se facă primii paşi către vis...Au fost podurile de flori, au fost Doina şi Ion Aldea Teodorovici, a ajuns Grigore Vieru să pună piciorul pe Luna lui-pământul Patriei Mamă la care a visat o viaţă...Am ratat momentul. Înceţi, nepricepuţi, lipsiţi de voinţă, poate şi de caracter, speriaţi de alţii dar şi de măreţia clipei, ne-am împiedicat în propriile poale şi momentul a trecut pe lângă noi fără să fi apucat a ne dezmetici şi fără să-l valorificăm.
Acum....Acum aşteptăm. Şi pentru ca aşteptarea să fie mai puţin monotonă, ştampilăm acte de cetăţenie, oferim burse,oferim, chiar din sărăcia noastră,sprijin şcolii şi sfintei limbi române de acolo 100 de milioane de euro...Şi aşteptăm. Cât? Până când? Cine ştie? Dar sigur va merita!

marți, 24 august 2010

Privind înapoi cu mâhnire


A fost...A trecut...Am uitat?!
Când eram copil, 23 august părea să fie o cu totul altfel de zi. Avea ceva special, chiar dacă ai mei nu vroiau să audă de o aşa sărbătoare. Pentru ei 23 august a fost legat întotdeauna de ruşi, de hotărnicirea unui gard de sârmă ghimpată care a sfârtecat satul, luându-i marea de frunze verzi ale codrilor ce se întind până departe. Sunt codri bătrâni, codri de şes, uşor de străbătut şi de exploatat. De la bunicii mei, cu care veri în şir mergeam la făcut fân chiar sub poala pădurii, am deschis ochii către istorie. De la ei am învăţat ce însemnau stâlpii aceia coloraţi, unul tricolor şi unul roşu(acum e galben-albastru) ce se iţeau din iarba proaspăt cosită, şi de care nu aveam voie să trecem; cu ajutorul lor am descoperit bisericile de la Fântâna Albă şi în ochii lor am văzut lacrimi când mi-au vorbit despre primăvara înroşită în sânge a anului 1941; tot ei mi-au istorisit evenimente de pe front, şi tragedii ale sătenilor în vreme de război; cu ei am refăcut drumul Voievodului de Alba Iulia, viitorul rege Mihai în inspecţie pe graniţă; de la ei am aflat modul în care s-au comportat, asemeni barbarilor de la început de Ev mediu, cei ce aveau să ni se delare fraţi apoi...
Totuşi, 23 august era altfel pentru copilul care eram. Ni se vorbea de eroism, de glorie, de sacrificiu, cântam, spuneam poezii pe scena căminului cultural...Era forfotă în ziua aceea. Veneau artiştii de la oraş cu spectacole. Veneau filme noi la Cămin...
Am crescut apoi şi...nu mi s-a mai părut la fel de frumos, ba dimpotrivă. Amintirile urâte s-au acumulat şi, deşi 364 de zile stau cuminţi în sertarul lor, în ziua asta mă năpădesc. Acum m-au copleşit cele legate de:
1. groaza cu care am defilat într-un an- eram elevă la liceul pedagogic- prin tot târgul îmbrăcate în maieu şi chiloţi tetra negri; pentru mine, copil de la ţară abia venită în oraş, ziua aceea a fost una oribilă;
2.săptămânile de repetiţii pe stadion pentru spectacolul omagial; foamea şi setea şi transpiraţia şi, mai ales, răcnetele activiştilor nu se pot uita;
3. leşinul unor copiluţi(eram profesor de-acum) care stăteau ore în şir în soare la aceste repetiţii;
4. un stol de porumbei, leşinaţi şi ei de căldură, care ar fi trebuit să fie lansaţi şi să zboare în momentul crucial al unei asemenea orori de spectacol; de lansat au fost ei lansaţi numai că, dogorâţi de căldura din cuşca în care fuseseră ţinuţi, n-au mai avut puterea să zboare şi au căzut laţi pe caldarâm; şi atunci un tovarăş responsabil cu momentul dădu buzna printre bietele păsări urlând cât îl ţineau puterile:"hai, păsărelele tatii, zburaţi, că altfel zbor eu!"
... şi multe altele

Despre o anume speranţă...


Da, merg la Congres! Am aşteptat ani de zile să se organizeze un asemenea eveniment al profesorilor de istorie. Sau al profesorilor, de care specialitate o fi. Speram că ne vom dezmorţi, că vreunul dintre noi va reuşi să-şi facă o echipă cu care să se înhame la o asemenea treabă absolut deloc uşoară, dar care ar demonstra că existăm. Şi că muncim. Şi, mai ales, că ne pasă.
N-a fost să fie. Se vede că suntem prea slabi, prea nepăsători, prea toropiţi de mizeria cotidiană ca să mai putem visa. Şi ca sa mai renunţăm la mici şi păcătoase orgolii şi interese personale care macină nu doar tagma noastră, ci întreaga societate. Se vede că nici noi n-am învăţat mare lucru din istorie, de vreme ce am uitat de rolul pe care l-a jucat învăţătorimea în ridicarea României şi în constituirea limbii române moderne. Când, cu mai mulţi ani în urmă, s-a constituit filiala APIR Clio din judeţ m-am bucurat, crezând că se va mişca ceva, că vom reuşi să ieşim la lumină. Visam să putem organiza activităţi comune, care să ne ajute să înţelegem lumea în care trăim. Îmi doream să găsim soluţii pentru organizarea unor activităţi cu elevii, într-un cadru organizat, care să-i facă să înţeleagă că noi chiar iubim istoria şi credem în puterea celui care ştie, care este informat şi căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă cu neamul căruia îi aparţinem. Credeam că vom putea organiza, fie şi pentru perioade scurte, cursuri de vară pentru grupuri de copii, pentru a oferi o alternativă la "şcoala străzii" şi "cultura scărilor de bloc" Visam excursii în ţară şi în cealaltă Românie, parteneriate cu fraţii de acolo, sprijin reciproc în apărarea identităţii noastre comune....Visam...am rămas doar cu visurile. Şi cu regretul că am irosit atâţia ani visând doar şi sperând că cineva, cândva, cumva...Şi cu nişte bani daţi la constituirea filialei şi de care nimeni n-a mai pomenit niciodată nimic. Nici de filială, nici de bani.
Merg, ca urmare, la congresul învăţătorimii din România. Pentru că ei au făcut pasul cel mare şi au reînviat o tradiţie extraordinară: întâlnirile periodice ale luminătorilor neamului românesc care să dea putere, să motiveze, să repună la locul meritat o categorie socio-profesională care s-a degradat şi a lăsat să fie dezonorată în ultima vreme cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Harnici, generoşi, activi, învăţătorii au deschis braţele şi porţile inimilor lor tuturor acelora care vor să reclădească o imagine. Şi nu pot decât să sper că, peste nu multă vreme, asemenea acţiuni să ducă la reconsiderarea noastră în ierarhia socio-profesională. Dar nimeni nu îşi va schimba opinia faţă de cine suntem şi ce rol avem dacă nu vom şti să ne facem simţită prezenţa.
Sper,îmi doresc, visez. Sper să nu fie o altă formă de păcăleală, precum APIR Clio Suceava.

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava