luni, 30 mai 2011

Dor......

Au trecut şapte ani! Cât şapte clipe! Ori cât şapte veacuri! Ori cât şapte lacrimi! Ori cât şapte respirări cosmice! Ori....
De şapte ani nu mai e tata şi nici peste alţi de şapte ori câte şapte nu mă voi ierta că n-am găsit niciodată nici timpul, nici vrerea, nici puterea de a sta de vorbă cât ar fi trebuit cu el, nici de a căuta un alt mod de comunicare, nici de a încerca o altă strategie care să mă facă să îl înţeleg şi, eventual, să îl ajut.
De atâţia ani, sfârşitul de mai are o notă gravă, tristă, perdele de ceaţă acoperindu-ne privirile, sufletele, inimile...28 mai, ziua plecării lui, e tare aproape de 1 iunie, ziua în care, altădată, îl trăgeam de urechi......
Odihneşte-l în pace, Doamne Dumnezeule, pe măsura sufletului său generos şi trudei lui de-o viaţă! Să găsească la Tine, Doamne, liniştea pe care aici n-a avut-o vreodată! Să se bucure de ceea ce vede că fac, azi, copiii lui!
Sărut mâna, tată! Măcar acum, căci n-am făcut-o nicicând până azi!

duminică, 22 mai 2011

Evadare în Rai

Nu plouă. Parcă n-ar avea de unde. Parcă s-au înnodat baierile cerului de deasupra Bucovinei şi, din cine ştie ce pricină, nimeni nu vrea/nu poate să le dezlege...Pământul e însetat...firişoarele de plante sunt pipernicite...tânjesc...Peisajul este, însă, mirific. Şi atmosfera. Şi liniştea spartă dimineaţa de cântece de păsări ce depăşesc cu mult bariera pădurii...Cocoşi fudui, ieşiţi cu noapte-n cap prin bătături, cucurigesc de mama focului, într-un sponta concert "Şi galinaceele au talent..." Vite, cu urechi cerceluite portocaliu, trec agale pe uliţă, către păşune. Când şi când scutură capetele şi atunci se mai aud zdrăngănelile clopotelor ori clopoţeilor pe care-i au la gât, ca să nu se prăpădească prin lunca Moldovei...Buburuze mărunte, cu frac roş, pictat cu negru, se încălzesc pe scândurica ce acoperă gardul, iar puii unei cloşti abia pot să se mişte printre firele înalte de iarbă ale ogrăzii în care n-am mai poposit de multă vreme. Insecte minuscule sunt deja în aer la ora la care, după un somn fără vise, mijesc ochii către soarele ce pare să mă tragă de urechi. E sus de multă vreme, trezit parcă şi el de dangătul clopotelor de la bisericuţa veche a satului care cheamă credincioşii la liturghie.
Mdaaaa! E, aici, o firimitură de Rai! Şi mai e, aici, un bătrân care, de ceva vreme, îşi aruncă privirile în lungul uliţei, doar-doar o vedea pe vreunul dintre noi păşind către ograda lui. Îşi aşteaptă copilul, care nu locuieşte prea departe, dar vine destul de rar. Îşi aşteaptă, mai ales, nepoatele pe care, cu ceva ani în urmă, le purta pe umeri prin livadă ori prin sat. Ele vin şi mai rar! Au crescut, se străduiesc să se rostuiască şi ele prin colţul lor de lume şi timpul nu le mai ajunge ca să tragă o fugă prin capătul ăsta de ţară decât foarte rar.
La mulţi ani, moş Costică! Să trăieşti ca să ajungi să le joci la nuntă, aşa cum o spui de fiecare dată! Să trăieşti, ca să ne bucurăm de poveştile matale cu şi despre alte vremuri! Să trăieşti, pentru că meriţi să te bucuri de munca de o viaţă! Să trăieşti, că ne trebuieşti!

luni, 16 mai 2011

Să luăm aminte la vorbele lui Iorga!

Se fac acuşi, peste doar un an, două secole de când, profitând de slăbiciunile turcilor, Rusia obţinea Basarabia, furând-o practic din trupul trudit al Moldovei. Se încheia, la Bucureşti, la 16 mai 1812, Tratatul prin care suzeranul otoman hotăra că poate să se dispenseze de Moldova dintre Prut şi Nistru, încălcând flagrant capitulaţiile Porţii cu domnii români.
S-a rupt atunci Moldova în două şi, din nefericire, urmaşii generaţiei de atunci n-au ştiut să lupte pentru reîntregirea ei. Nu ştiu? Nu pot? Nu vor?
N-a ştiut, n-a putut, n-a vrut să se bată cu ruşii nici generaţia dela 1940, lăsând ca hotărârea Sfatului Ţării de la 27 martie 1917 să fie aruncată în pustiul Siberiei şi naţiunea română să fie călcată în picioare şi nici generaţia de azi nu se dovedeşte a fi decât un nevrednic urmaş al făuritorilor de Ţară.
Cine ştie care vor fi fiind dedesubturile politice ale vremelnicilor conducători ai poporului acestuia! Oricare fi-va mersul lucrurilor, nu avem voie să uităm! Şi nici să iertăm pe cei care, doar în cuvântări de complezenţă folosesc sfântul nume al provinciei româneşti ce aminteşte de voievodul întemeietor al Valahiei!
O lacrimă îndoliată şi o speranţă într-un viitor diferit pentru cei care, în Basarabia românească, nu uită să gândească româneşte!
Căci Basarabia, indiferent cine şi cum a stăpânit-o de două veacuri încoace, indiferent de răşluirile demografice prin care au torturat-o, ori de blasfemiile străinilor care îi batjocuresc şi trecutul şi prezentul, rămâne în veci pământ românesc!
Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, de către Nicolae Iorga
"Nu pentru a “ofta”, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. “Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o “oftare”.

Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?

Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel “an grozav”, ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.

Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.

Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.

Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.

Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, “tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul “bătrân” şi cel “tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!"

duminică, 15 mai 2011

Folclor românesc contemporan

Nu mă mai uit la televizor! Pe nici un post. Nu deschid radioul! Nu bag nimic în priză! Noroc că ăştia de la ACET au oprit căldura, că cine ştie ce se mai auzea din calorifer!!! M-am săturat de pedelei şi de alegerile lor!
Dar nu pot să mă abţin să nu citesc pe aici comentariile unor rapsozi populari, rămaşi anonimi, fireşte:
Din balegi şi din cuib de cuci,
Răsar ca viermii, politruci
Şi din haznalele de bani
Costume negre cu şnapani,
Viteji ca musca la arat!
Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat,
Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!

Murdari în suflet şi în gând,
Cu ghearele averi strângând,
Din flote, fabrici şi uzine,
Voi aţi lăsat numai ruine!
V-aţi gudurat pe lângă clerici
Cu mânăstiri şi cu biserici
Şi vile v-aţi făcut, de soi…
Blestem, blestem, blestem pe voi!
#
Voi v-aţi trădat şi între fraţi,
Ca voi, şi viermii-s mai curaţi.
Aţi dărâmat şcoli şi spitale
Ca să vă fie vouă moale
Şi v-aţi brodit şi parlamente
Din licheluţe repetente.
Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi omorât orice dreptate,
Ati jecmănit tot ce se poate,
Guvernul vostru cu miniştri
E-o adunătura de siniştri.
Batjocura şi umilinţa
Au mai rămas la voi credinţa ???
Ghiolbani de jafuri şi gherţoi,
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Aţi sărăcit o ţară-ntreagă,
Nici dracul să nu o mai dreagă
Şi din privatizări cu fumuri
Aţi tot lăsat lumea pe drumuri!
Dar cum să faceţi voi vreun drum
Când urma voastră e doar scrum?
La tâlhării vă strângeţi roi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!
#
Blestemul greu să vă lovească,
Doar bube rele să vă crească,
Ochii să îi aveţi ca napul
Şi să vă roadă viermii capul!
Să putreziţi toţi prin palate,
Toţi spulberaţi să fiţi în toate
Şi să aveţi doar oase moi!
Blestem, blestem, blestem pe voi!

Mda....atât ne-a mai rămas, oare? Lamentarea? Constatarea?
Dacă e doar atât, atunci ne merităm statutul ăla de care se face vorbire, de patruped înjugat..........
Între timp, am descoperit că versurile de mai sus se transmit de la unii la alţii în stil popular, dar au şi un titlu- Blestem de om sărac- şi un autor-Andrei Radu.

Să mai zică cineva că românii n-au talent!

Cu carul au...cu găleata...cu kilu...cu orişice instrument de măsurat, numa' portocaliu să fie. Îi dă afară talentu': la spus lucruri traznite, la vorbit ca să fie, la pupat în ***, la aplaudat...Doamne, mi-a trecut dorul de al n-şpelea congres şi al său "maaaaaareeee" reales numa privind telenovela care, până azi s-a chemat convenţia naţională pdl, iar de mâine încolo redevine campania electorală pdl! Ce de "craveţi", domnule!Câte "veolete", ţaţooooo! Ce mai prezidiu, domnule! Ce mai palme, doamnelor şi domnilor! Taman ca atunci când era secera şi ciocanu' pe fundal. Ba, s-avem pardon; acum avem în plus "plânsori" prezidenţiale care mi-amintesc de "O floare şi doi grădinari" la care se uita mama pe vremuri şi io nu pricepeam de ce se smiorcăie(că mie aşa-mi zicea că fac atunci când aveam ceva de cerşit de la ea ori de la tata).
Nah, asta e. Ei, pupat piaţa endependenţii.Noi, pupat proprietarii de second hand. Deh, după buget, neicuşorilor!Coana Joiţica cu vuitonu', noi numa' cu moltonu'.
Mă duc să-mi repet "artimetica", dragilor. Că văzurăţi, doară, că din 1409 delegaţi, pe al nostru flutur l-or votat 1182!!! Fi-mi-ar bătrâneţea a naibii, că am crezut că roberta o uitat adunarea; se vede că io m-am prostit!Partidu' zice, turma-i în delir! Hmmmmm, mişcă cineva în front?
Pregătiţi-vă de un nou luuuuuung somn al raţiunii!Coana Joiţica lucrează!

joi, 12 mai 2011

Mai fă o pauză, fimeie!

A fost o zi lungă, obositoare, mă simt vlăguită. cel mai rău mă doare că simt că nimic nu merge aşa cum aş vrea, că nu mă pot face înţeleasă, că irosesc timpul aiurea....Ore, copii, certuri,oboseală, parastas, comisia diriginţilor, vorbe,oboseală, ifose, păreri, balanţă, perspective, idei aiuristice,oboseală, dentist, barbatu-meu vrea să înveţe TIC, dor de fete, texte, neputinţă, oboseală, flori, ....
Am nevoie de odihnă....Plec aici:

The Mountain from TSO Photography on Vimeo.

duminică, 8 mai 2011

Well, bin Laden is dead! Who's the next?

Bun. Începe şi la ei campania electorală, că la noi ne-am săturat deja de aşa ceva(că de la precedentele alegeri, care fură acu vreo trei ani aproape, e tot o sârbă şi-un tot pe loc de ni s-a acrit) A început în stil mare, cu astrucarea lui bin Laden în oceanul planetar, să fie de hrană la te miri ce fructe de mare servite apoi ca delicatesă. Brrrrrrrrr...Că doar altceva nu mai făcu nenea Obama ăsta între timp. Ba, pardon! A primit un Nobel. Pentru ce? Cine mai ştie? Ce contează? Oricum era cu totul nemeritat. S-au gudurat unii pe lângă unchiul-ăla... Cum se mai gudură şi alţii,mai dincoa...ieşi-le-ar gudureala pe ochi! Ori mai bine nu, că până le iese lor, pe noi, ceştilalţi, ne mănâncă viermii. Deci: cine urmează?

luni, 2 mai 2011

Osama a murit! Trăiască Osama!





Da, au spus americanii că l-au ucis. Şi că s-a făcut dreptate. Şi că....mă rog, multe au zis şi zic ei mereu. Poate că l-au ucis(deşi nu ştiu câtă lume crede!!!)În cazul acesta, s-au răzbunat. Pentru 09.11. Sau pentru umilinţele de un deceniu. Sau pentru ambele. Sau consideră că au făcut dreptate.Dreptate? Ce e dreptatea, în acest caz? Dacă musulmanii extremişti îşi vor pune planurile în aplicare şi vor dezlănţui iadul în Europa, ce fel de dreptate va fi? A cui dreptate va fi? În ce măsură se împarte dreptatea asta?De ce unii se consideră depozitarii adevărului şi dreptăţii absolute? Dreptatea lor nu e şi dreptatea celorlalţi, din nefericire, şi sunt convinsă că în locul celui ucis(dacă a fost ucis!) vor răsări nu unul sau zece, ci sute de Osama.
Aş vrea să nu am dreptate!!!

Serviciile care fac deservicii

Incredibil unde am ajuns!
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, tata vroia să mă înveţe că, fie că îmi place sau nu, trebuie să respect nişte reguli, pentru că altfel n-o să mă iubească nimeni, n-o să vrea nimeni să vorbească cu mine, n-o să pot să mă apropii de nimeni. Mai îmi spunea că, indiferent ce s-ar întâmpla, să apelez la oamenii instruiţi, care au multă carte, ca să mă îndrume şi să mă ajute. Şi, mai ales, îmi repeta mereu să nu mint, să nu-i înşel pe cei din jur şi să nu îmi bat joc de nimeni.
Am fost un copil cuminte, ascultător, şi m-am străduit să fiu aşa cum îşi dorea tata.
Şi aşa m-am străduit să îmi cresc şi copiii: în spiritul respectării omului,legii şi obrazului.
Când văd însă că se întâmplă şi aşa, mă întreb-şi tot mai des o fac în ultima vreme- dacă nu am greşit!

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava