luni, 26 iulie 2010

Iar şi iar şi iar....

Îmi amintesc, vag, e-adevărat, ca nişte flashuri disparate, de teama mamei de un nou război. Nu pricepeam atunci ce şi cum, dar teama ei era extrem de vie şi, cumulată cu cea a bunicilor cu care am locuit o vreme, avea darul să întreţină o atmosferă apăsătoare acasă. Mai târziu, mult mai târziu aveam să aflu rădăcinile acelei frici: fusese momentul 1968, tata avea doar cu puţin peste 30 de ani, nimeni nu credea că, după răzmeriţa de la Praga nu se va ajunge la un conflict major. Şi vârsta tatei îl făcea numai bun de bătaie! N-a fost cu Cehoslovacia. A fost însă un alt motiv de teamă: acela că, din pricina desfiinţării regiunii autonome maghiare se va isca scandal. N-a fost aşa, sau, mă rog, n-am ştiut noi. Treptat, lucrurile s-au aşezat în matca lor, aşa cum s-au aşezat, şi mama s-a liniştit. Şi-a revenit lumina în căsuţa bunicilor.
Şi au trecut anii...Şi a fost...marea înghesuială din decembrie 1918...Tata depăşise acum vârsta care l-ar fi obligat să răspundă vreunei concentrări, dar acum mama avea gineri care...Şi apoi a fost martie 1990. Ce oroare! Câtă ură! Ce instincte anumalice! Ura acumulată şi dosită zeci de ani răbufnea asemeni unui aluat lăsat prea mult la dospit...Acuzaţii, degete întinse acuzator, motivaţii reale ori trase de păr, ...şi alte scandaluri interetnice...alţi răniţi...alte suflete îngrozite...Şi se pare că, după alţi 20 de ani, se vrea ca scenariul să se repete. se pare că dincolo de gardul istoriei nu vrea nimeni să treacă. Nu vrea nimeni să găsească drumul spre împăcare. Sau, mai grav, se găseşte câte unul care să instige, care să creeze diversiuni, care să arunce piatra. Şi apoi...nu vreau să mă gândesc ce ar putea fi apoi...Când furia acumulată din varii motive(şi nu poate nimeni să spună că nu sunt destule motive de furie în ultima vreme) ar putea erupe, zdrobind totul în calea ei: vieţi, familii, prietenii de-o viaţă...De ce? Cui prodest? Cu siguranţă că nu celor care sunt instigaţi acum...Doar, eventual, celor ce instigă.
Nu uita, domnule Tokes, că cei 20 de ani trecuţi au mai schimbat câte ceva pe aici, inclusiv în mentalitatea celor care,ATUNCI, au făcut un zid în jurul dumitale...

duminică, 25 iulie 2010

Gânduri...pentru mine...pentru alţii...

Uneori ai şansa să întâlneşti oameni care, fără să-şi fi propus asta, îţi dau lecţii de viaţă extraordinare. Pot fi oameni mari,vecini, colegi ori necunoscuţi,ori pot fi copii. Copii pe care îi cunoşti ori pe care îi întâlneşti cu totul întâmplător. Mai nou, pot fi chiar persoane virtuale, pe care un Ghiţă(aşa se numeşte calculatorul nostru) ţi le afuce acasă fără să te întrebe ori să dea un telefon măcar.
Recunosc că, în ultima vreme, învăţ tot mai mult şi mai multe de la copii. Şi nu cred că greşesc. În fond, ei reprezintă lumea în care voi trăi mâine şi, ne place sau nu, va trebui să ţinem cont de ceea ce sunt, ce vor, ce le place. Şi chiar dacă ni se pare că nu sunt în stare de nimic, sunt convinsă că doar noi, maturii care lucrăm cu ei, nu suntem în stare să găsim calea care să-i antreneze, care să-i facă să ne fie alături, care să-i scoată dintr-o amorţeală ce ne deranjează tot mai mult.
Îmi doresc teribil să găsesc resortul care să-mi determine elevii să pună suflet în ceea ce fac. Ştiu că pentru asta e nevoie ca ceea ce fac să facă nu din obligaţie, ci dintr-o nevoie interioară. Că pentru asta e nevoie să se simtă în largul lor la şcoală.Că pentru asta trebuie să-şi abandoneze alte preocupări.
Ca urmare, de noi depinde dacă vor vrea sau nu să înveţe. E nevoie de un alt tip de Domnu Trandafir, unul care să îmbine înţelegerea şi blândeţea eroului literar cu tipologia modelului adolescenţilor de azi-modern, energic, zâmbitor, calm, prietenos, tânăr...
Sufletul îmi rămâne agăţat, cu disperare, de vârsta lor. Ce mă fac cu timpul ce mă-mpinge, fără voia mea, spre bătrâneţe?

sâmbătă, 24 iulie 2010

Despre a doua tinereţe....sau a treia?

Ieri, când, din varii motive, n-am apucat să citesc presa locală, găsesc pe forumul edu., unde intru ca să mai văd cine, ce, care şi cum, să-mi salut prietenii şi, de ce nu, să mă mai joc,un topic cu un subiect de la noi.Ăsta. Unii s-au distrat copios. Altora nu le-a venit să credă. Câţiva au analizat situaţia din punct de vedere legal, alţii au scotocit prin sipetul cu morală.Unii au fost pro, alţii contra, unii au postat ca să se afle în treabă...mă rog, ca în vacanţă.
Eu? Ce cred eu? Aş zice că e normal, legal şi moral. În definitiv, omul ar trebui să fie şi premiat, să fie folosit ca material didactic prin cele şcoli pe unde junimea vine numai pentru a mai vedea ce fiţe se mai poartă în materie de gadgeturi ori pentru că altfel are discuţii cu babacii. Omul ăsta îmbătrâneşte frumos, făcându-şi, practic, datoria de fiinţă superioară, de trestie gânditoare veşnic tremurândă într-o lume tot mai înfrigurată şi nevolnică în faţa furtunii. De fapt, omul acesta nu îmbătrâneşte ci se recreează cu fiecare nouă provocare căreia îi răspunde sau pe care şi-o crează tocmai pentru a fi obligat să răspundă. Mai sunt, mai avem bătrâni puternici, înţlepţi şi frumoşi.Naţia îmbătrâneşte tot mai accelerat. Îmbătrâneşte frumos? Hmmmm....

marți, 20 iulie 2010

Pentru o zi de sărbătoare, cu drag, din Bucovina

Artistul...

....şi sursa de inspiraţie

În dealul Leahului




Trecut-au anii...
Şi mi-e dor, în miez de vară, de strânsura de la Voitinel, din vârful dealului Leahului. Un deal pleşuv, verde, pe care-l vedeam mereu pe fereastră, de dincolo de valea Sucevei. Bordat, pe poale,cu păduri amestecate, de un verde mai intens decât păşunea din vârf, dealul acesta era, în copilăria mea, un loc magic, un spaţiu în care se făceau şi se desfăceau destine. Un fel de târg social, căci aici, de Sf.Ilie, se adunau săteni din toate satele din jur să se bucure de cântec şi joc, să mai schimbe impresii despre mersul preţurilor şi crugul vremii, să afle cine cu cine s-a mai măritat/însurat, care şi cum şi-a mai rânduit casa, să primească un sfat de la un bătrân înţelept, să afle un leac de la o babă descântătoare, să se vadă cu drăguţa/drăguţul, să se pună la cale nunţi şi să se ostoiască doruri...Erau aici, pe lângă voitineni, sumedenie de vicoveni şi bilcani, frătăuceni şi horodniceni, gălăneşteni şi străjeni, ba chiar destui veniţi de la Putna, Suceviţa ori Sadău.
O lume extraordinar de frumoasă, în straiele albe cusute cu bumbac bun, macii şi albăstrelele de pe câmâşi şi ii amestecându-se cu cele din iarbă...Căruţe cu cuverturi de lână, cai lipiţani cu canafi roşii la urechi, muzică românească cântată de fanfare populare, straie împodobite, cusute tocmai noi pentru hramul din satul de la poalele Leahului, hore şi sârbe ale căror ecouri se auzeau până în pădurile rămase dincolo de gardul de sârmă ghimpată ce doar se ghicea departe, dincolo de valea Sucevii, închizând orizontul către nordul furat, îngheţată în bidoane de aluminiu, caruselul mare cu lanţuri vopsite cu roşu, căluşei cu vopseaua scorojită, vată de zahăr şi jucării colorate de plastic, ţoale de lână întinse pe iarbă pentru hrămenii veniţi de peste sate, miros de poale-n brâu şi rachiu fiert...
Ce lume frumoasă! Ce prietenii temeinice! Ce spirit de solidaritate!
Strânsura de la Voitinel era un fel de Târg al Găinii în variantă bucovineană, o extraordinară manifestare a rostului comunităţii, a psihologiei populare care regla viaţa, cu suişurile şi coborâşurile ei. Strânsura aceasta nu era doar un altfel de joc de duminică; pentru umanitatea de pe valea Sucevei era unul dintre momentele importante ale calendarului popular după care, secole în şir, îşi rostuia existenţa.
Nu mai e ce-a fost. Sf. Ilie e doar un prilej de chef, de băut,de manele urlate cu sute de decibeli... Azi e mercantilism, marketing, maşini tunate, căşti care împiedică urechea să surprindă ritmul dobaşului, rufe chinezeşti, cămăşi cu aplicaţii de dantelă turcească, gogoşi cu Euri, ...
Unde eşti, copilărie, cu strânsura ta cu tot?...

luni, 19 iulie 2010

Un iulie de altădată

Venit din Bucovina furată, un glas ce nu mai are nevoie de prezentare.


În arşiţa lui iulie 1941, ca urmare a eforturile armatei române sub comanda Mareşalului Antonescu, erau readuse acasă pământurile furate la sfârşitul anului 1940. La 5 iulie Cernăuţii reintrau în componenţa statului român, iar în 16 iulie Chişinăul arbora drapelele româneşti.
Din nefericire, sacrificiul celor care atunci au răspuns chemării "Ostaşi, vă ordon!" avea, curând, să fie anulat de hotărâri potrivnice.
Să nu uităm de acele zile, de românii rămaşi dincolo de gardurile de sârmă ghimpată şi de eroii căzuţi cu faţa către Răsărit! Avem această sfântă datorie mai presus de oricare altele şi în aceste zile să aprindem o lumânare pentru sufletul lor şi dezrobirea alor noştri!

duminică, 18 iulie 2010

Reflecţii despre un deceniu....

Azi a fost o zi superbă, o zi de vară care mi-a amintit de copilăria desculţă, alergând după fluturi prin iarba de pe malul Gârlei Morii, de ciocârliile zvâcnind către soare din lanurile de grâu cu spicele grele, de nesfârşitele bălăceli în valurile Sucevei, de doritele vacanţe...
Şi mi-am mai amintit de adolescenţa trăită ca o zi de vară, ascunsă acum într-un cotlon din care elevii mei mi-o scot veşnic la lumină, nepermiţându-i să ia vacanţe prea lungi. M-au ajutat şi astăzi să mă întorc în lumea cu codiţe şi ghiozdan un grup de tineri frumoşi şi entuziaşti, elevii noştri din ultimii ani ai mileniului trecut:Roxana, Alina, Ancuţa, două Raluci,Georgiana, Mihaela, Cristina, Loredana, Manuela,Dana, Laura,Gabriela, Bogdan,Cătălin, Ariad, Ionel, Cristian,Iulian...Un stol de vrăbii gureşe, vioaie şi vesele, care ne-au aruncat, profesori şi diriginte, cu un deceniu înapoi. Şi, Doamne, cât de bine ne-am simţit: noi-mai tineri, ei-copii lipsiţi de griji...noi încercând să oprim clipele, ei grăbiţi să se desprindă şi să zboare...
S-au depănat amintiri, s-au recreat ipostaze hazlii, s-au văzut dintr-o altă perspectivă momente care atunci păreau să fie coşmaruri...s-au spus cuvinte, s-au întâlnit priviri, s-au împletit vise şi visuri, s-au înşirat poveşti de viaţă...s-au împletit existenţe de un deceniu...
Am simţit adevărul vorbelor lui Gandhi: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic.
Şi cred că fiecare dintre cei ce au fost astăzi musafirii lui Ariad, inginerul silvic ce aşteaptă limpezirea situaţiei pădurilor Bucovinei spre a-şi intra în pâinea oferită de codrul verde, au simţit, asemeni lui Radu Gyr, antiteza din existenţa noastră cotidiană. Dacă nu l-au citit pe Gyr, îi invit acum s-o facă.

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
Zâmbesc numai acei care suspină.
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Nu te ridici spre slăvi până nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în zâmbetul de azi
E c-ai murit în lacrima de-aseară.

Mulţumesc, dragii mei, pentru valul de lumină cu care ne-aţi învăluit!

vineri, 16 iulie 2010

Despre un anume fel de socoteli....

O femeie şi-a încheiat socotelile cu viaţa. A făcut-o când şi cum a vrut ea. A hotărât că nimic din lumea în care trăia nu merita efortul. Sau suferinţa. Sau străduinţa cotidiană.
Pâlcuri de analişti, cete de prieteni ori de pretinşi,grupuri de vecini, hoarde de jurnalişti, o avalanşă de nechemaţi, nepricepuţi şi neaveniţi s-au repezit, asemeni hienelor, asupra familiei cu întrebări, păreri, bănuieli, suspiciuni, scenarii, judecăţi, degete întinse acuzator. Ce neruşinare e să trânteşti unui om zăpăcit de descoperirea,de ultim moment, a nevestei moarte în holul locuinţei întrebarea "Ce credeţi că s-a întâmplat?" Ce să spună omul? Ce cuvinte ar putea exprima cel mai bine sentimentele şi, mai ales, ar mulţumi pe domnişoara ziarist? Cât de cinic poţi să fii să tropoteşti cu pantofii tăi cu tocuri cui în sufletele cernite ale părinţilor doborâţi de durere, de neputinţă şi, mai ales, de incapacitatea de a înţelege?
O femeie n-a mai avut putere să continue. N-a mai suportat lanţurile vieţii. N-a mai vrut să lupte. Bine ar fi să n-o judecăm ci, în măsura în care e posibil, să găsim soluţii ca să împiedicăm alte asemenea dezertări de la rosturile umane. Să ne întoarcem, măcar uneori, privirea către lume, către cei de lângă noi, către cei între care trăim şi să ne amintim că nimic nu trebuie să fie mai presus decât triada viaţă-credinţă-iubire. Iubire de oameni, nu de arginţi. Iubire cu linişte şi încredere, nu simulacre demne de telenovelă. Iubire şi pentru sine, caldă şi blândă, nu egoistă şi dominatoare. Şi, mai presus de toate, încrederea în sine şi în faptul că ceea ce ţi se cuvine îţi va reveni. Poate nu azi, poate nici mâine, dar cu siguranţă îţi va reveni.
O femeie a hotărât să renunţe la viaţă. S-o lăsăm să aibă liniştea pe care, poate, n-a avut-o aici.Să n-o etichetăm, căci nici unul dintre noi nu poate spune sigur că a fost prea slabă sau prea curajoasă.

Aşa se întâmplă când primul tunet se aude dinspre Răsărit

Suceava pare să-şi fi făcut un obicei din a se revărsa mult dincolo de albia ei minoră. E drept că revărsările au loc în albia majoră, la ea acasă, doar că oamenii nu ştiu, sau nu vor să ştie, că au invadat un spaţiu ce nu li se cuvine. Hapsâni, ahtiaţi după spaţiu şi, mai ales, după un loc cât mai apropiat de vatra satului, oamenii s-au aşezat, de-a lungul timpului, în zona inundabilă a râului şi acum suferă. Căci nu se poate spune că rămâne cineva care să spună că nu se sperie când râul- în mod obişnuit având 12-13 m3/sec- se umflă, ajungând un adevărat fluviu cu peste 1500 m3/sec. Vara aceasta n-a făcut excepţie şi, chiar dacă nu stau pe buza râului, mama şi fratele meu au avut iar motive de îngrijorare...

joi, 15 iulie 2010

Din experienţa islandeză

Octombrie 2009. A fost. De ceva vreme. N-am avut însă timpul, ori poate chemarea să înregistrez această extraordinară experienţă din mijlocul Atlanticului. O fac acum, cu bucuria de a reîntâlni prieteni dragi....


Hoinărind prin Reykjavik


Sfârşit de octombrie în ţara focului şi-a gheţii

joi, 8 iulie 2010

Imaginea Bucovinei prin ochi de copii

Ce mi-o trebui mie blog?


Da' ce bucurie pe mine: scriu de vreo zece minute şi...fâsssss...am pierdut tot pen'că nu'ş ce o păţit nenea blogeru'.

Şi asta taman după ce, graţie lui Cristian Ducu, mi-am amintit că am blog. Acest personaj- fain formator!- m-a înnebunit de dimineaţă încoace cu sumedenie de informaţii, de mi-a făcut capul calendar: adrese, linkuri, motoare de căutare, browsere...mă rog, o căruţă de chestii pentru procesarea cărora o să am nevoie de ceva timp. Da' nu-i bai: am timp destul...sau cine ştie?! Trece atât de repede!!!

Ce bine ar fi dacă zilele s-ar scurge cu ritmicitatea cu care intru eu pe blog!!! Ştie cineva secretul??? Abia în momentul în care Cristian ne-a invitat să ne facem blog io mi-am spus: hopa, stai că parcă...Şi l-am găsit. Greu, că uitasem datele şi uitasem şi pe unde le-am plasat...Noroc că-i Ghiţă mai deştept decât stăpână-sa...Numa' acuma mi-o făcut figura şi nu mi-o salvat capodopera. S-o fi speriat şi el, no...

No, ajunge, deocamdată, că iar să sparie ăsta şi mă lasă-n aer...

Pe altădată!

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava