joi, 28 aprilie 2011

Acasă








Au trecut Paştile. Zilele acestea pudrate cu flori de mălin şi mirosind puternic a iarbă nouă au trecut, ca de obicei, cu mult mai repede decât oricare celelalte. Au fost mai scurte? Sau am trăit eu mai repede, mai intens? Cred că acesta e răspunsul ce-mi aduce aminte de bunica Mirodona(de fapt o chema Minodora, dar ne era mai uşor să pronunţăm aşa, stâlcit) şi de veşnicele ei constatări cu privire la relativitatea lui Einstein despre care habar n-avea, de altfel. Am trăit mai repede zilele astea în care m-am bucurat să văd liniştea şi împăcarea din ochii verzi-albăstrii ai mamei, să mă răsfăţ cu prezenţa fetelor mele acasă, să aprind o lumânare pe mormântul tatei, să sporovăim de spre întâmplări de demult cu uncheşul Ioan, să recreez, fie şi pentru o clipă, minunea care a fost satul copilăriei mele. A fost, căci prezentul e cu totul altfel. Şi nu-mi place. Nu-mi înveseleşte inima, aşa cum o fac flashurile despre oameni şi case şi arbori care au fost. Satul ăsta nou e rece, e distant, e searbăd precum zărul din care s-a stors şi ultimul fir pentru urdă. Satul ăsta nou n-are suflet, n-are farmec, n-are sonoritatea celui vechi, căruia i-am cunoscut şi clăcile de desfăcat popuşoi, şi şezătorile de peste iarnă, şi ridicatul pomului împodobit la poarta celor ce purtau nume de sfinţi, şi strigătul de îndrumare a cailor pe care, piţigăiat şi caraghios, îl scotea bunicul când se apropia de casa noastră, şi jocurile îmbujorate ale fetelor şi ficiorilor din zilele de sărbătoare, şi enigmatica sonoritate a chiraleisei din ajun de Bobotează, şi strigăturile de la colăcărie ori de la luatul zestrei...Nu mai sunt toate astea. Nu mai trăiesc decât în ungherele sufletului meu care a refuzat să se urbanizeze, rămânând un etern ţăran legat de pământul care-ţi crapă mâinile şi-ţi suge enrgia dar te hrăneşte şi te îmbracă. Mai trăieşte satul ăsta în ochii şi în poveştile mamei şi fratelui ei, în câteva căsuţe bătrâneşti, cu acoperişuri înalte, în patru ape şi cu ochii ferestrelor adumbrite de streşini largi şi nuci seculari, în crucile bătrânului cimitir care e tot mai aglomerat ori în galbene şi şterse fotografii lipite pe cartoane înrămate cu stinghii albastre.
Au trecut iarăşi Paştile Domnului şi simt că m-am încărcat iar pentru o bună bucată de vreme cu energia de care aveam nevoie şi pe care mi-a dat-o tăvăleala prin iarba crudă de pe coastă, printre perjii care nu prea au apucat, din pricina copiilor, să facă ţuică şi pe sub corcoduşii care, iar, îşi vor rupe crengile de rod. Şi blidul sfinţit în biserica în care, cu tare mulţi ani în urmă, plângeam în cristelniţă. Şi spălatul cu oul roş şi bănuţul argintiu dimineaţa devreme, când s-a întors fratele meu, care a preluat responsabilităţile tatii, şi care ne-a împărţit nafură şi ou şi alte bunătăţi din coşul care încă mai emană mirosul mâinii tatălui plecat cu şapte ani în urmă. Şi ochii mamei, care au venit cu mine o mare parte de drum, luminându-mi, cu verde-albăstruia lor sclipire, şi trecutul, şi prezentul. Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată! Mulţumesc, Adi! Hristos a înviat!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

În aşteptare...

E sâmbăta de după. E tăcerea mormântală a pierderii Lui. E liniştea neputinţei, neîncrederii, disperării.
E sâmbăta dinainte. Dinaintea Învierii. Dinaintea Eternităţii.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Ajung cele ce urmează.

Sfântul Gheorghe de altădată

Ziua Sfântului Gheorghe.
Doamne, câte amintiri mă năpădesc în minunata dimineaţă de azi! Copilăria dă buzna peste mine şi ungherul meu de Rai mă acaparează asemeni unui sorb ascuns în apele repezi ale Sucevei, pe malul căreia am crescut. Mă revăd alături de ai mei- părinţi, bunici, vecini, în fapt toată mica noastră comunitate din cutul Boghenilor- într-o copilărie pe care Bunul Dumnezeu mi-a dat-o ca să am mereu cu ce face comparaţie apoi. Primăverile mele au un miros aparte; un amestec de mugur acru de arin şi praf încălzit de soarele tot mai darnic, de var proaspăt stins şi întins pe pereţii pe care mama îi albea de trei ori pe an(de Crăciun, de Paşti şi de hram)şi de fum de livadă,de gunoi de grajd şi de brazdă reavănă, în care abia s-a aruncat sămânţa pâinii de mâine. Primăverile mele au şi o culoare specială; e o lumină străvezie, pură,o puritate tăioasă, dură, ca lama unui cuţit tocmai bine ascuţit, o puritate transparentă, care-mi aducea aproape marea de frunze a pădurii de care nu m-am putut bucura vreodată din pricina blestematelor de garduri de sârmă ghimpată care m-au ţinut departe de tainele blănii verzi ce acoperă împrejurimile satului ce aminteşte de începuturile Moldovei. Primăverile mele au şi un sunet deosebit; sunt glasurile cârdului de copii de pe uliţă agitându-se în ajunul sărbătorii Marelui Mucenic Gheorghe, măturând, adunând gunoaiele de prin ogrăzi şi de pe toloacă, pregătind rugul pentru focul de la lăsarea nopţii, dându-şi cu părerea, făcând comparaţii cu focul de mai an ori cu clăile pe care le-au văzut pregătite prin alte cuturi, spunând poveşti ori imaginându-şi scene care mai de care mai înspăimântătoare despre iele, strigoi, diavoli şi ursitoare. Era ziuă şi lumina ei le dădea curaj. La lăsarea întunericului însă nu mai erau la fel de expansivi, de cutezători. De multe ori, probabil pentru că fuseseră primăveri timpurii, cu temperaturi ridicate, deja zbârnâiau cărăbuşi printre ramurile redevenite verzi ale arborilor de pe marginea Gârlei Morii. Şi erau mulţi, cu miile, ori poate doar mi se părea mie(din perspectiva mea de copil, toate erau mai mari, mai înalte, mai grozave atunci decât acum!). Şi zumzetul lor devenea surzitor parcă la căderea nopţilor, când liniştea cuprindea nu doar omenirea din sat ci şi nemăsurarea Universului.
Doar în noaptea ajunului de Sf.Gheorghe nu-i mai auzeam. Nu pentru că ar fi amuţit, ci pentru că satul nu vroia să doarmă. Şi cutul nostru cu atât mai puţin. Şi copiii,mai mici şi mai mari, şi mai puţin. Nu era, în seara aceea, vreme de somn decât foarte târziu, căci trebuiau alungate spiritele rele, trebuia curăţată calea timpului reavăn, trebuia deschisă, curată, calea noii primăveri. Toate gunoaiele erau adunate în mijlocul tolocii, clădite într-un anume fel, ca să permită arderea, ridicate într-un rug cât mai înalt. La lăsarea nopţii, când toate treburile gospodăreşti erau gata, toată suflarea cutului se aduna lângă rug. Flăcările se înălţau uriaşe, uscăturile trosneau, vrejurile verzi sfârâiau fumegând,câte-un vierme trosnea din când în când, iar, uneori, câte-o surcică de brad arunca scânteioare către privitori, asemeni unor artificii pe care le agăţa mama în pomul de Crăciun.
Era o seară magică. Se purifica, în felul acesta, natura în care trăiam; livezilor li se curăţa cărarea către rodul ce avea să iasă de sub omătul de flori; ogoarelor li se aşternea cenuşa ogorului vechi pentru recoltele ce urmau să vină; ogrăzilor le erau alungate mirosurile de putregai dobândite în cursul iernilor lungi, umede şi reci; tăpşanelor li se dădea puterea să înverzească mereu şi mereu, pentru a hrăni cirezile de vite, turmele de oi precum şi cârdurile pestriţe ale păsăretului de toate felurile- găini, raţe, gâşte, curcani şi ce-or mai fi fost prin bătăturile gospodarilor din acea vreme, căci nu era nici măcar o singură gospodărie, fie ea cât de măruntă,care să nu fi trăit din bunătăţile pe care le aveau de la aceste zoo domestice. Focul acesta(ar fi trebuit să fie aprins doar cu cremene, ori prin frecarea a două bucăţi de lemn, dar cine să mai fi avut atâta răbdare!) purifica şi animalele şi oamenii. Da, şi oamenii. Toţi cei prezenţi în jurul focului săreau prin flăcări, unii când acestea erau mai mari, alţii, cum eram noi, copiii, doar când vâlvătaia se potolea, când focul era cuminte, supus. Era o adevărată aventură, pentru noi, cei mici, să participăm la acest ritual. Era Noul care învingea Vechiul, Tinereţea care învingea Bătrâneţea, căldura primăverii care alunga gerul şi frigurile iernii. Era speranţa într-un an mai bun,încrederea în ajutorul divin, solicitarea de ajutor şi jertfa, în acelaşi timp. Era bucurie, prietenie, bună vecinătate. Era prilej de vorbă despre câte fuseseră şi câte urmau să vie. Era prilej de împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Era agora în care se puneau la cale cumetrii şi nunţi, încuscriri şi întovărăşiri pentru care se bea adălmaş şi se mâncau plăcinte şi alivenci.Era comuniunea oamenilor cu spaţiul neprihănit şi cu timpul magic al Existenţei. Era într-adevăr biruinţa Binelui asupra Răului, sau cel puţin se mai atenuau asperităţile din relaţiile interumane din cut, se îndulceau "mogorogelile" de peste iarnă.
Nu mai sunt oamenii aceia; unii au plecat de multă vreme dincolo de hotarele vieţii, alţii s-au aciuat cine ştie pe unde, dincolo de hotarele cutului şi satului agăţat în sârma ghimpată, iar dintre cei care au rămas puţini mai ştiu, şi şi mai puţini mai pot să ţină vii tradiţiile care, veacuri în şir, n-au lăsat neamul să moară.
Acceptăm să murim????


miercuri, 20 aprilie 2011

Nedumerire

Am citit, doar cu cateva minute înainte, pe angelsphotographyblog, asta:
Lasand la o parte discutiile de pe internet, extrem de interesante, de altfel, as vrea sa aduc in discutie un anumit articol care mi-a atras atentia si care, cred eu, a abordat intr-o maniera inedita aceasta problema. Christopher Beam publica pe 16 martie 2011 pe site-ul www.slate.com articolul ‘Stop, Thief! Thank you. Why so little looting in Japan? It’s not just about honesty’. Desi Beam este sustinatorul ideii ca japonezii au un simt al onestitatii si al corectitudinii mult mai bine conturat (decat occidentalii), autorul sustine ca onestitatea lor nu este rezultatul unor particularitati genetice, ci al educatiei impuse cu ajutorul legilor. Asadar, iata care sunt, conform autorului acestui articol, motivele pentru care japonezii nu fura:

- Sistemul judiciar al Japoniei recompenseaza onestitatea mai mult decat o face orice alt sistem judiciar din lume. Astfel, de exemplu, in Japonia exista un sistem foarte bine pus la punct de recuperare a bunurilor pierdute. De exemplu, daca cineva gaseste un obiect, il returneaza si proprietarul il ridica, gasitorul primeste un procent de 5 pana la 20% din valoarea lui. Daca proprietarul nu il ridica in maxim 6 luni, cel care l-a gasit intra in posesia lui. Pe de alta parte, nereturnarea unui obiect – cum ar fi un portofel, de exemplu – poate insemna, in cel mai bun caz, ore intregi de interogare la sectia de politie, iar in cel mai rau caz pana la 10 ani de inchisoare;
- Politia japoneza este foarte activa si vizibila. Politistii se plimba prin oras si poarta conversatii cu oamenii de pe strada, cu vanzatorii, etc. Intre ei se creaza o relatie de incredere si chiar prietenie. Exista chiar o mascota a politiei care se numeste Pipo-kun (insemnand ‘oamenii+politia’). Politistii japonezi sunt foarte bine remunerati si foarte dedicati muncii lor;
- Potrivit lui Jake Adelstein (autorul cartii Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan, citat de Christopher Beam in articolul mentionat mai sus, politistii au fost ajutati in munca lor – de la cutremur incoace – chiar de… gruparile de crima organizata. Toate cele 3 grupari majore de crima organizata – Yumaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-kai – care fac parte din sindicatul de crima organizata din Japonia – Yakuza – au intervenit pentru pastrarea ordinii in zonele calamitate, ba chiar au oferit si spatii pentru adapostirea sinistratilor, carora le-au furnizat alimente si apa. Chiar si in timp de ‘pace’, sustine Adelstein, cei din Yakuza incearca sa ‘pastreze ordinea’. Ei fac bani din santaj, prostitutie sau trafic de droguri, insa considera furtul a fi… motiv de expulzare.

Membrii Yakuzei au organizat patrule pentru a veghea la liniştea şi ordinea de pe străzile japoneze. Organizaţia mafiotă a strâns zeci de tone de ajutoare pentru sinistraţi.

Japonezii, chiar şi în vremuri foarte grele, se comportă în cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inculcată, dar şi faptul că sunt atent supravegheaţi, nu doar de către poliţie, ci şi de către membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume, Yakuza.
Pe lângă explicaţii sociologice, portalul american aminteşte şi că, dacă imobilele rămase pustii nu sunt jefuite, aşa cum s-a întâmplat în cazul inundaţiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru că, pe lângă poliţie, pe străzi patrulează membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume: Yakuza.

Yakuza menţine ordinea chiar şi în perioade normale. Chiar dacă se ocupă de spălare de bani, administrarea unor reţele de prostituţie sau trafic de stupefiante, mafia japoneză nu tolerează un lucru: furtul.
Filosofia Yakuza se bazează pe valori precum umanitate, dreptate şi datorie şi nu permite ca o persoană să privească suferinţa celuilalt fără a interveni. O variantă simplificată a filosofiei spune că trebuie ajutaţi cei slabi şi luptat cu cei bogaţi, potrivit CBS NEWS.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai şi Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistraţi şi au strâns zeci de tone de ajutoare, în lumea întreagă. “În vremuri de criză, nu sunt yakuza, civili sau străini. Sunt doar fiinţe umane şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate.
În ciuda faptului că şi-ar fi dorit ca actele lor de caritate să rămână departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Vă rugăm, nu spuneţi mai mult decât că facem tot ceea ce putem ca să ajutăm. Nimeni nu vrea să fie asociat cu numele nostru şi n-am vrea ca donaţiile noastre să nu poată ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord între mafioţi şi poliţie. Să se ajute în vrumuri de criză, dar acest lucru să fie făcut cu discreţie, pentru ca autorităţile să nu fie puse într-o lumină proastă.
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Yakuza, gestul ar fi surprinzător, dar nu este pentru prima oară când poporul japonez este ajutat de mafioţi. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi şi în ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995.
Intr-adevar, o intrebare interesanta, pe care acum ti-o adresez si tie… de ce nu fura japonezii?
Va invit sa va spuneti parerile despre:”De ce nu fura japonezii” intr-un sondaj

Apoi, pe www.porcisme.ro am citit asta:

Mai e nevoie de întrebări?

marți, 12 aprilie 2011

Un anume infern...



Cuvintele sunt de prisos.
Doar rugăciunile mai pot alina suferinţa.
Pentru oamenii aceia a fost Apocalipsa...Pentru noi ce va mai fi?

luni, 11 aprilie 2011

Cea mai mare floare din lume

Creşte în Veracruz, Mexic, are 2-4 metri înălţime si cântăreşte 75 kg. Acestă raritate înfloreşte numai la fiecare 40 ani si durează doar 3 zile. De aceea o putem vedea doar de 2 ori in viaţă. Este considerată





a opta minune a lumii.

duminică, 10 aprilie 2011

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Cioran vine acasă, de ziua lui

www.lucadelbaldo.com
Cândva trăiau(mai sunt şi astăzi, dar nu pe meleagurile noastre!) oameni care, recunoscători divinităţii pentru darurile primite(fie ele înţelepciune, dar mai ales noroc), împărţeau cu alţii din preaplinul lor, spre nemurirea tuturor. Asemenea anticului Mecena, oameni înstăriţi au sprijinit mereu actele de cultură.
Credeam că pe plaiurile mioritice a dispărut de multă vreme specia aceasta. Se vede că m-am înşelat. Şi mă bucur pentru asta. Şi mai cred că nu e totul pierdut. Pe lângă alţi mai mici ori mai mari Mecena, un loc aparte va avea, în galeria românilor ce n-au uitat că mai trebuie să şi dea din ceea ce primesc a intrat, de curând, George Brăiloiu, omul de afaceri care a cumpărat toate documentele lui Cioran(123 piese) vândute la Paris prin intermediul casei "Binoche et Giquello".
Proprietar al companiei KDF Energy,Tânărul afacerist român a declarat că va dona întregul fond documentar statului român, aceasta însă doar după ce îşi va face fotocopii după piesele achiziţionate, şi că, înainte de a decide instituţia în gestiunea căreia va lăsa scrierile lui Cioran, va consulta mai mulţi specialişti.
Mulţumiri, George Brăiloiu, pentru că ne-ai înapoiat o frântură din ceea ce înseamnă spiritul românesc, o scânteie din harul divin cu care a fost înzestrat Cioran(chiar dacă el n-ar fi fost de acord cu această afirmaţie), un simbol al gândirii libere şi al curajului de a te ridica împotriva curentului.
Frumos gest la centenarul naşterii celui care nu vroia să se ştie de 8 aprilie.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Nasc şi la România talente; cine le vede/aude/susţine?

Fantastic! Îmi place enorm! Mi-aş dori să asist la un concert al lui Bogdan. Ar fi ca o plimbare până la stele, până la cer şi dincolo de el...

joi, 31 martie 2011

Am greşit visând frumos şi, mai ales, făcând şi fetiţele să viseze...

Da. Am greşit enorm. Impardonabil la un om matur, care pretinde că ştie şi înţelege în ce lume trăieşte. Ştiu că e criză. Ştiu că e sărăcie. Ştiu că oamenii sunt răi, mincinoşi, ipocriţi... Mă gândeam însă că, măcar o dată în viaţă, aş putea primi un ajutor de la oamenii printre care trăiesc, de la oamenii care pretind că mă reprezintă, de la oamenii care afirmă, de câte ori dau pe sticla televizorului, că nu mai pot de grija noastră, că se luptă pentru noi, pentru binele poporului....Vorbe...ifose...minciuni...înşelătorie...Nu pentru mine vroiam ajutorul acesta, ci fentru fetiţele din grupul folcloric, care au muncit enorm pentru a face înregistrări de bună calitate, cu care să poată ieşi în lume, cu care să arate cât de mult ţin la ceea ce înseamnă cultura populară românească. Meritau să fie prezente la festivalul din Italia, unde au promovat în finală pe meritul lor, pe sudoarea şi bătăturile palmelor şi tălpilor lor...N-a fost să fie....Pentru noi nu s-au găsit bani....Niciunde. Nimeni n-a răspuns pozitiv solicitării noastre de sprijin financiar, deşi am apelat la Consiliul Judeţean, la Primărie, la deputaţii şi senatorii de Suceava...N-au catadicsit măcar să îmi răspundă în scris la solicitările pe care le-am lăsat cu număr de înregistrare la secretariatele Preaîndestulaţilor şi Preamincinoşilor lor...
Păcat. De generaţiile care vin şi care mai speră într-o schimbare pozitivă în atitudinea autorităţii faţă de cetăţean. Speranţa nu costă nimic. Şi se spune că moare ultima. A mea agonizează,muri-i-ar cei care au adus-o în halul ăsta înainte!

duminică, 27 martie 2011

Suflet românesc din Basarabia



Ai nevoie de traducere, Vasile Stati?





Întâi la spovedanie, apoi la vorbă despre Basarabia



Cine, cum, când îşi mai aminteşte cineva de Ion Inculeţ? De Pan Halippa? De Daniel Ciugureanu? De cumplita iarnă a primei conflagraţii mondiale din care avea să se nască Europa contemporană? Cine să îşi mai amintească, dacă istoria naţiei este exilată tot mai mult din cărţile de şcoală şi dacă guvernanţii de azi ne fac să ne fie tot mai ruşine de apartenenţa identitară? Cine să mai plângă pe neştiutele morminte de la Sighet, ori Aiud, ori Gherla ale făuritorilor de Românie Mare? Cine să mai aibă răbdare, în lumea asta turbată, pentru care banul a devenit ţelul suprem, să asculte poveşti din alte vremi despre altfel de oameni şi altfel de ţeluri? Cine să mai istorisească întâmplări cu eroi? Ce vor mai fi fiind şi eroii? Ce va mai fi fiind Ţara? Ce va mai fi fiind povestaşul?
Nu mai e foc la gura sobei, să încălzească odaia şi sufletele ce adăpostesc în ea. Nu mai e povestaşul; adăposteşte azi sub glia pentru care a răbdat ger şi foame şi umilinţi.
Nu mai sunt ascultătorii, că vremea poveştilor a trecu, spun ei, nu mai e timp pentru prostii...
Şi cu firimitura de suflet îngropată în adâncul fiecăruia dintre noi cum rămâne? Cine, când o ascultă? Câţi o mai scot la iveală, să se desfete la soare, asemeni celor mai meşteşugit lucrate straie pe care gospodina le scoate la aerisit înainte de Paşti? Câţi mai ştiu ce e Nistrul? Câţi mai pot privi spre Răsărit împăcaţi cu ei şi cu lumea?
Trezeşte-te, tu, Patrie drogată,
Că, dacă-n focul calculelor reci,
Mai pierdem Basarabia o dată
Şi noi suntem pierduţi în veci de veci!


In memoriam: Iuri Alexeevici Gagarin

Dacă la 27 martie 1968 a fost o mârşăvie pusă la cale de serviciile secrete sovietice, ceea ce e cu totul verosimil, e dovada clară a modului în care regimul ştia să scape de incomozii care, conştient ori nu, atentau la poziţia şefilor.
Dacă a fost accident(puţin probabil la piloţi cu experienţa maiorului Gagarin)s-ar putea spune că a fost voia cerului care, la 50 de ani de la actul Marii Uniri, lua astfel mândria ruşilor cotropitori.
Indiferent de cauzele evenimentului care a pus capăt vieţii unui tânăr visător, rămâne poarta deschisă către alte lumi, rămâne visul icarian al înălţării către soare, rămâne flacăra arzândă a pasiunii şi efortului şi curajului a fiului ce ridică ochii către Creator.
Şi mai rămâne urma fracturii suportate de un pui de om din nordul românesc ca urmare a zborului făcut, cu ceaunul din care beau apă găinile în cap, pe post de cască de astronaut, de pe vârful clăii de paie ridicate într-o dogorâtoare zi de vară a lui '68. Este, din punctul meu de vedere, cel mai frumos omagiu adus lui Iuri Gagarin.

sâmbătă, 26 martie 2011

26.03.2011, de la 8 jumate fix...



Ca iniţiativă, e una deosebită. Ca modalitate de a atrage atenţia către ceea ce facem/putem face cu Mama Gea e iarăşi remarcabil. Ca platformă de socializare, pare să prindă foarte bine. Rămâne întrebarea: cât din ceea ce se face e exteriorizarea unei convingeri şi cât e spectacol?

luni, 21 martie 2011

Nu credeam a ajunge vreodată să laud spărgătorii(mă rog, numai pe cei de nuci)

O fac astăzi, şi chiar cu mândrie, chiar dacă pentru mulţi acest gen de mândrie e cel puţin desuetă. E o mândrie pe care n-o disimulez, n-o ascund, n-o neg: mândria aceea ţinută în cel mai cald colţ al sufletului, în cel mai bine protejat ungher al inimii oricărui individ sănătos- mândria apartenenţei la un neam. Căci despre o astfel de mândrie e vorba aici; despre sentimentul acela că nu eşti singur, că, buni sau răi, ai cui să te raportezi atunci când vorbeşti despre ai tăi; despre siguranţa pe care ţi-o dă fie şi o colibă în care se vorbeşte limba mamei tale şi se fac rugăciuni Dumnezeului către care bunicii ţi-au lipit palmele a rugă;despre dorinţa aceea ascunsă, existentă în fiecare dintre noi, de a ne întoarce, fie şi pentru frânturi de timp, la vatra în care am deschis ochii şi am făcut primii paşi. Nu am altfel de orgolii, nu m-a ros niciodată mândria prostească a afişării propriei persoane ca pe una specială, n-am făcut niciodată(deşi de multe ori am regretat!)gesturi în acest scop, dar, când e vorba de ai mei, în general, mă doare mojicia şi nedreptatea şi minciuna şi umilinţa şi exacerbarea. Şi asta chiar dacă, de puţină vreme, am descoperit că toţi strămoşii mei sunt altceva decât români. Ajunşi în colţul acesta de lume românească, în vremuri grele şi tulburi pentru ei, au mulţumit, uneori şi fără cuvinte, comunităţilor care i-au acceptat şi şi-au crescut urmaşii în spiritul devotamentului faţă de noua lor patrie, al credinţei în Dumnezeu şi al loialităţii faţă de pământul care hrăneşte şi apără şi bucură pe cei ce îl respectă.
Despre hackerii români e vorba în gândurile mele recunoscătoare, acei spărgători care, ieri, au dovedit că, aşa neputincioasă cum pare la prima vedere, noua generaţie e capabilă de gesturi ferme, de atitudini extraordinare, care mă fac să cred că nu totul e pierdut. Şi, în acelaşi timp, ar trebui să dea de gândit autorităţilor române care, zilele trecute, când a avut loc un atac identitar murdar, cu rădăcini oficiale chiar, ministrul nostru de externe zâmbea tâmp pe sticla televizoarelor, minimalizând acte de denigrare făţişă a românilor şi istoriei lor. Ba, mai mult, mai marele şpăgilor din ANAF, instituţie oficială a statului român, găseşte de cuviinţă să ducă mârşăvia mai departe, mutându-l pe asasinul lui Iancu la Abrud, murdărind astfel sufletele moţilor. Dacă s-a vrut a-l da pe neisprăvit pe mâna oştenilor lui Iancu, a fost iarăşi o greşeală, pentru că nu rezolvi o situaţie tensionată adâncind-o, contagiind şi alte zone.
Dar, asta e; atâta ştiu, atâta fac!
Bravo,deci, celor ce, cu vorbe puţine şi fără injurii, au arătat că spiritul lui Iancu n-a murit! Să trăiţi, că ne trebuiţi! Să vegheaţi şi mai departe şi să faceţi dreptate neamului acestuia în locul celor ce,deşi sunt plătiţi s-o facă, uită care le e datoria!
Pentru cei care nu le-au citit mesajul cu care au blocat presa maghiară, iată-l mai jos. Doamne-ajută!

„V-aţi înşelat crezând că la o palmă dată istoriei şi poporului Român (15.03.2011) noi vom întoarce şi celălalt obraz. Conştiinţa naţională ne obligă să luăm măsurile morale pentru ca Eroii Neamului Român să se odihnească în continuare în linişte. I-ati inviat din somnul lor cel vesnic pentru a-i defaima, le-ati profanat mormantul prin dezinformare, si i-ati “spanzurat” crezand in falsa razbunare.
Acesta este raspunsul dat celor care au uitat ca maghiarii reprezinta o minoritate in Romania, celor care inca nu au realizat ca Mihai Eminescu este pretuit la rangul de simbol national, si celor care mai au curaj sa ne tina in propria tara prelegeri de pedeapsa si onoare cand noi inca nu ne-am vinedecat durerea sufleteasca de la pierderea unui campion: Marian Cozma. Odihneasca-se in pace.
Nu vom uita şi nu vom ierta. Puneţi-ne răbdarea la încercare!
Dumnezeu sa fie milostiv cu sufletele voastre. Asa patesc toti cei care gresesc impotriva natiunii romane“.

duminică, 20 martie 2011

Cât o fi ONU de mare/Alt'opţiune nu mai are?

Că nu cred că războiul este cea mai umană soluţie pentru ceea ce se întâmplă acum în Libia. Războiul, declanşat în asemenea condiţii mai ales, pare a fi soluţia cea mai facilă pentru hoarda de cruciaţi care s-a năpustit asupra nordului Africii, într-o mult clamată acţiune de eliberare a poporului din sclavia lui Gaddafi. Dacă îmi amintesc bine, şi împotriva lui Saddam Husein au utilizat aceleaşi sloganuri şi s-a dovedit cu totul altceva apoi, iraqienii fiind deja sătui de câtă "libertate" li s-a oferit.
Că Gaddafi este un cretin ce se crede mâna lui Allah pentru arabii lui e adevărat; că o fi paranoic, precum ştim noi cine, o fi şi asta adevărat, că doar discursurile îi sunt aidoma; că o fi adunat, profitând de frica indusă supuşilor, averi fabuloase nu mă îndoiesc. Dar să dai drumul la haita care pare să nu se fi săturat de sângele celor din Bosnia, Afganistan şi Iraq să lovească la discreţie mi se pare prea mult. Iar vor fi distrugeri imense, iar vor plânge copii, iar vor fi mii de victime colaterale,de care se vor spăla pe mâini, fiinţe care nici nu vor conta pentru statisticile oficiale.
Nu e bine ceea ce se întâmplă acolo; era firesc, în condiţiile de azi, ca diplomaţii ONU, crema diplomaţiei mondiale, care mănâncă bani grei din sudoarea naţiunilor pe care le reprezintă, să găsească alte soluţii. Aşa, războiul declanşat acolo nu va face decât să alimenteze şi mai mult opinia unui om simplu care a urmărit demararea ostilităţilor stând la coadă să-şi plătească dările: trebuie să trăiască şi producătorii de arme, trebuie să aibă şi firmele occidentale front de lucru, trebuie să mai experimenteze cei mari arme noi.
Mă întreb câţi papuci au pregătiţi libienii pentru atunci când se vor fi dezmeticit?



Să sperăm că nu se va prelungi(deşi interesele LOR o cer!) şi că pacea va reveni acolo. De dragul oamenilor simpli, care, de obicei, nu contează.

sâmbătă, 19 martie 2011

Cântec pentru Japonia suferindă

Flashuri din Infern






Lumea în care trăim este una din ce în ce mai periculoasă. Pericolul cel mai mare rămâne tot omul, această fiară cu pretenţii, acest biped egoist şi trufaş, care-şi închipuie că e stăpânul Universului, această căpuşă ce trăieşte ca şi cum ziua de azi ar fi mereu ultima...
Din nefericire pentru "atotputernicia" sa, natura îl mai plesneşte din când în când peste obrazul ce tinde să devină tot mai gros, amintindu-i că e doar un fir de praf ce pare să fi intrat în ochiul Creatorului prin neruşinarea cu care murdăreşte tot ce-l înconjoară. Şi, firesc, din când în când, suportă consecinţele. Şi acestea dor cumplit,şi nu întotdeauna pe cei care merită cel mai mult.
Căci n-o să mă convingă nimeni că japonezii, modeşti şi discreţi, de o hărnicie proverbială şi o generozitate nepământeană, meritau ceea ce li se întâmplă cu ei în ultima vreme. Sau, cine ştie, plătesc pentru cine ştie ce alte vremuri şi alte generaţii...
S-a coborât infernul peste Ţara de la Soare Răsare. Dar oamenii rămân oameni. Nu urlă nimeni. Nu ridică ochi mânioşi către Cer. Nu agită pumni strânşi către semeni. Nu mint, nu înşeală, nu profită de ceea ce e haosul general.Se vede că ei ştiu, poate dureros învăţată o asemenea lecţie, că legile naturii ne obligă mereu ochii nostri trebuie sa se plece a rugă în faţa ei, nu să se ridice, orgolioase, deasupra.






Dumnezeu să te odihnească în pace, Mariana Vătcărău!

A căzut, ieri, pământul Truşeştilor peste tine, Mărie. Ai ajuns acolo unde doar tu şi bunul Dumnezeu ştiţi ce şi cum e. Ai adăstat la vatra lumii tale frumoase pe care ai preţuit-o şi de la normele căreia nu te-ai abătut. Fie-ţi ţărâna uşoară şi sufletul împăcat!

miercuri, 16 martie 2011

Înainte de toate....

Întâi m-am gândit că mă rog pentru Mariana, pentru odihna sufletului ei şi pentru liniştea lui Marian, care i-a fost raţiunea de a trăi. Mi-am dat seama însă că, în fapt, sunt o nerecunoscătoare, pentru că nu fac apel la bunul Dumnezeu decât atunci când mă aflu într-o situaţie dificilă şi când, automat, caut sprijinul Lui. Fie acest Tatăl nostru şi pentru cei mai înainte menţionaţi, dar şi pentru mine şi pentru toţi cei care, mai devreme ori mai târziu, citesc aici. Şi fie ca bunul Păstor să nu-şi uite vreodată turma Sa!

amintiri din primavară

amintiri din primavară

Se anunţă an bogat în Bucovina

Se anunţă an bogat în Bucovina

Iarna la Suceava

Iarna la Suceava