Da, merg la Congres! Am aşteptat ani de zile să se organizeze un asemenea eveniment al profesorilor de istorie. Sau al profesorilor, de care specialitate o fi. Speram că ne vom dezmorţi, că vreunul dintre noi va reuşi să-şi facă o echipă cu care să se înhame la o asemenea treabă absolut deloc uşoară, dar care ar demonstra că existăm. Şi că muncim. Şi, mai ales, că ne pasă.
N-a fost să fie. Se vede că suntem prea slabi, prea nepăsători, prea toropiţi de mizeria cotidiană ca să mai putem visa. Şi ca sa mai renunţăm la mici şi păcătoase orgolii şi interese personale care macină nu doar tagma noastră, ci întreaga societate. Se vede că nici noi n-am învăţat mare lucru din istorie, de vreme ce am uitat de rolul pe care l-a jucat învăţătorimea în ridicarea României şi în constituirea limbii române moderne. Când, cu mai mulţi ani în urmă, s-a constituit filiala APIR Clio din judeţ m-am bucurat, crezând că se va mişca ceva, că vom reuşi să ieşim la lumină. Visam să putem organiza activităţi comune, care să ne ajute să înţelegem lumea în care trăim. Îmi doream să găsim soluţii pentru organizarea unor activităţi cu elevii, într-un cadru organizat, care să-i facă să înţeleagă că noi chiar iubim istoria şi credem în puterea celui care ştie, care este informat şi căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă cu neamul căruia îi aparţinem. Credeam că vom putea organiza, fie şi pentru perioade scurte, cursuri de vară pentru grupuri de copii, pentru a oferi o alternativă la "şcoala străzii" şi "cultura scărilor de bloc" Visam excursii în ţară şi în cealaltă Românie, parteneriate cu fraţii de acolo, sprijin reciproc în apărarea identităţii noastre comune....Visam...am rămas doar cu visurile. Şi cu regretul că am irosit atâţia ani visând doar şi sperând că cineva, cândva, cumva...Şi cu nişte bani daţi la constituirea filialei şi de care nimeni n-a mai pomenit niciodată nimic. Nici de filială, nici de bani.
Merg, ca urmare, la congresul învăţătorimii din România. Pentru că ei au făcut pasul cel mare şi au reînviat o tradiţie extraordinară: întâlnirile periodice ale luminătorilor neamului românesc care să dea putere, să motiveze, să repună la locul meritat o categorie socio-profesională care s-a degradat şi a lăsat să fie dezonorată în ultima vreme cum nu s-a mai întâmplat vreodată. Harnici, generoşi, activi, învăţătorii au deschis braţele şi porţile inimilor lor tuturor acelora care vor să reclădească o imagine. Şi nu pot decât să sper că, peste nu multă vreme, asemenea acţiuni să ducă la reconsiderarea noastră în ierarhia socio-profesională. Dar nimeni nu îşi va schimba opinia faţă de cine suntem şi ce rol avem dacă nu vom şti să ne facem simţită prezenţa.
Sper,îmi doresc, visez. Sper să nu fie o altă formă de păcăleală, precum APIR Clio Suceava.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu