Trecut-au anii...

...ca nouri lungi pe şesuri... Nu mi-a trecut încă starea aceea de nemulţumire, de tristeţe, de supărare pe toţi şi pe toate....Nu e depresie, mulţumesc bunului Dumnezeu că nu cunosc asemenea stare, dar e o intensă tristeţe pricinuită de sentimentul neputinţei...Nu pot opri timpul! Nu pot nici măcar să încetinesc curgerea lui! Nu pot coborî din maşinăria vieţii să fac, fie şi nepermis, un popas! Nu pot să spun că nu simt că trece, că mă îmbătrâneşte, că mă devorează, căci o simt în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiece dimineaţă în caredeşi nu vreu, mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei. Cum se vede viaţa de la jumătate de veac? Hmmmmmm....Ceea ce am lăsat în urmă nu e nici mult, nici măreţ, nici ieşit din comun- o adolescenţă trăită frumos şi intens într-o lume care dispare, din nefericire;un optimism maladiv uneori; o tinereţe care m-a azvârlit în meandrele vieţii, oferindu-mi posibilitatea de a intra în lume cu fruntea sus, fără artificii ori debite;o încredere iremediabilă, idioată, aş putea spune,în oameni; o familie normală, fără fiţe şi mofturi; o profesie pe care o iubesc şi spre care m-aş îndrepta de încă zece ori dacă aş avea ocazia s-o iau de la capăt;mai ales doi copii minunaţi, doi oameni sănătoşi la trup şi la minte, doi stropi din sufletul meu dăruiţi lumii şi despre care pot spune, cu mândrie: copii ca ai mei nu are orişicine! Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru tot ceea ce mi-a dat până acum şi rămân la convingerea că cineva, acolo, sus, mă iubeşte mai mult decât pe alţii şi că mi-a dat ca protector pe Sf. Ioan Botezătorul, căci sunt născută în ziua aflării capului său! Ar fi trebuit să mă cheme Ioana, dar ai mei au preferat să păstreze tradiţia familiei şi să mă numească precum pe prima născută din familiile fiecărui frate/soră a tatălui meu. Nu e rău nici aşa... Gata. Mă podidesc amintirile şi...alte gânduri pentru jumătatea mea de secol altădată...