Au trecut şapte ani! Cât şapte clipe! Ori cât şapte veacuri! Ori cât şapte lacrimi! Ori cât şapte respirări cosmice! Ori....
De şapte ani nu mai e tata şi nici peste alţi de şapte ori câte şapte nu mă voi ierta că n-am găsit niciodată nici timpul, nici vrerea, nici puterea de a sta de vorbă cât ar fi trebuit cu el, nici de a căuta un alt mod de comunicare, nici de a încerca o altă strategie care să mă facă să îl înţeleg şi, eventual, să îl ajut.
De atâţia ani, sfârşitul de mai are o notă gravă, tristă, perdele de ceaţă acoperindu-ne privirile, sufletele, inimile...28 mai, ziua plecării lui, e tare aproape de 1 iunie, ziua în care, altădată, îl trăgeam de urechi......
Odihneşte-l în pace, Doamne Dumnezeule, pe măsura sufletului său generos şi trudei lui de-o viaţă! Să găsească la Tine, Doamne, liniştea pe care aici n-a avut-o vreodată! Să se bucure de ceea ce vede că fac, azi, copiii lui!
Sărut mâna, tată! Măcar acum, căci n-am făcut-o nicicând până azi!
Nu plouă. Parcă n-ar avea de unde. Parcă s-au înnodat baierile cerului de deasupra Bucovinei şi, din cine ştie ce pricină, nimeni nu vrea/nu poate să le dezlege...Pământul e însetat...firişoarele de plante sunt pipernicite...tânjesc...Peisajul este, însă, mirific. Şi atmosfera. Şi liniştea spartă dimineaţa de cântece de păsări ce depăşesc cu mult bariera pădurii...Cocoşi fudui, ieşiţi cu noapte-n cap prin bătături, cucurigesc de mama focului, într-un sponta concert "Şi galinaceele au talent..." Vite, cu urechi cerceluite portocaliu, trec agale pe uliţă, către păşune. Când şi când scutură capetele şi atunci se mai aud zdrăngănelile clopotelor ori clopoţeilor pe care-i au la gât, ca să nu se prăpădească prin lunca Moldovei...Buburuze mărunte, cu frac roş, pictat cu negru, se încălzesc pe scândurica ce acoperă gardul, iar puii unei cloşti abia pot să se mişte printre firele înalte de iarbă ale ogrăzii în care n-am mai poposit de multă vreme. Insecte minuscule sunt deja în aer la ora la care, după un somn fără vise, mijesc ochii către soarele ce pare să mă tragă de urechi. E sus de multă vreme, trezit parcă şi el de dangătul clopotelor de la bisericuţa veche a satului care cheamă credincioşii la liturghie. Mdaaaa! E, aici, o firimitură de Rai! Şi mai e, aici, un bătrân care, de ceva vreme, îşi aruncă privirile în lungul uliţei, doar-doar o vedea pe vreunul dintre noi păşind către ograda lui. Îşi aşteaptă copilul, care nu locuieşte prea departe, dar vine destul de rar. Îşi aşteaptă, mai ales, nepoatele pe care, cu ceva ani în urmă, le purta pe umeri prin livadă ori prin sat. Ele vin şi mai rar! Au crescut, se străduiesc să se rostuiască şi ele prin colţul lor de lume şi timpul nu le mai ajunge ca să tragă o fugă prin capătul ăsta de ţară decât foarte rar. La mulţi ani, moş Costică! Să trăieşti ca să ajungi să le joci la nuntă, aşa cum o spui de fiecare dată! Să trăieşti, ca să ne bucurăm de poveştile matale cu şi despre alte vremuri! Să trăieşti, pentru că meriţi să te bucuri de munca de o viaţă! Să trăieşti, că ne trebuieşti!
Se fac acuşi, peste doar un an, două secole de când, profitând de slăbiciunile turcilor, Rusia obţinea Basarabia, furând-o practic din trupul trudit al Moldovei. Se încheia, la Bucureşti, la 16 mai 1812, Tratatul prin care suzeranul otoman hotăra că poate să se dispenseze de Moldova dintre Prut şi Nistru, încălcând flagrant capitulaţiile Porţii cu domnii români. S-a rupt atunci Moldova în două şi, din nefericire, urmaşii generaţiei de atunci n-au ştiut să lupte pentru reîntregirea ei. Nu ştiu? Nu pot? Nu vor? N-a ştiut, n-a putut, n-a vrut să se bată cu ruşii nici generaţia dela 1940, lăsând ca hotărârea Sfatului Ţării de la 27 martie 1917 să fie aruncată în pustiul Siberiei şi naţiunea română să fie călcată în picioare şi nici generaţia de azi nu se dovedeşte a fi decât un nevrednic urmaş al făuritorilor de Ţară. Cine ştie care vor fi fiind dedesubturile politice ale vremelnicilor conducători ai poporului acestuia! Oricare fi-va mersul lucrurilor, nu avem voie să uităm! Şi nici să iertăm pe cei care, doar în cuvântări de complezenţă folosesc sfântul nume al provinciei româneşti ce aminteşte de voievodul întemeietor al Valahiei! O lacrimă îndoliată şi o speranţă într-un viitor diferit pentru cei care, în Basarabia românească, nu uită să gândească româneşte! Căci Basarabia, indiferent cine şi cum a stăpânit-o de două veacuri încoace, indiferent de răşluirile demografice prin care au torturat-o, ori de blasfemiile străinilor care îi batjocuresc şi trecutul şi prezentul, rămâne în veci pământ românesc! Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!
Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, de către Nicolae Iorga "Nu pentru a “ofta”, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. “Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o “oftare”.
Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.
Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.
Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?
Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel “an grozav”, ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.
Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.
Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.
Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.
Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.
Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.
Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.
Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, “tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul “bătrân” şi cel “tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.
Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.
Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?
Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.
Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.
Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!"
Nu mă mai uit la televizor! Pe nici un post. Nu deschid radioul! Nu bag nimic în priză! Noroc că ăştia de la ACET au oprit căldura, că cine ştie ce se mai auzea din calorifer!!! M-am săturat de pedelei şi de alegerile lor! Dar nu pot să mă abţin să nu citesc pe aici comentariile unor rapsozi populari, rămaşi anonimi, fireşte: Din balegi şi din cuib de cuci, Răsar ca viermii, politruci Şi din haznalele de bani Costume negre cu şnapani, Viteji ca musca la arat! Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat, Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi!
Murdari în suflet şi în gând, Cu ghearele averi strângând, Din flote, fabrici şi uzine, Voi aţi lăsat numai ruine! V-aţi gudurat pe lângă clerici Cu mânăstiri şi cu biserici Şi vile v-aţi făcut, de soi… Blestem, blestem, blestem pe voi! # Voi v-aţi trădat şi între fraţi, Ca voi, şi viermii-s mai curaţi. Aţi dărâmat şcoli şi spitale Ca să vă fie vouă moale Şi v-aţi brodit şi parlamente Din licheluţe repetente. Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi! Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi omorât orice dreptate, Ati jecmănit tot ce se poate, Guvernul vostru cu miniştri E-o adunătura de siniştri. Batjocura şi umilinţa Au mai rămas la voi credinţa ??? Ghiolbani de jafuri şi gherţoi, Blestem, blestem, blestem pe voi!
Aţi sărăcit o ţară-ntreagă, Nici dracul să nu o mai dreagă Şi din privatizări cu fumuri Aţi tot lăsat lumea pe drumuri! Dar cum să faceţi voi vreun drum Când urma voastră e doar scrum? La tâlhării vă strângeţi roi! Blestem, blestem, blestem pe voi! # Blestemul greu să vă lovească, Doar bube rele să vă crească, Ochii să îi aveţi ca napul Şi să vă roadă viermii capul! Să putreziţi toţi prin palate, Toţi spulberaţi să fiţi în toate Şi să aveţi doar oase moi! Blestem, blestem, blestem pe voi!
Mda....atât ne-a mai rămas, oare? Lamentarea? Constatarea? Dacă e doar atât, atunci ne merităm statutul ăla de care se face vorbire, de patruped înjugat.......... Între timp, am descoperit că versurile de mai sus se transmit de la unii la alţii în stil popular, dar au şi un titlu- Blestem de om sărac- şi un autor-Andrei Radu.
Cu carul au...cu găleata...cu kilu...cu orişice instrument de măsurat, numa' portocaliu să fie. Îi dă afară talentu': la spus lucruri traznite, la vorbit ca să fie, la pupat în ***, la aplaudat...Doamne, mi-a trecut dorul de al n-şpelea congres şi al său "maaaaaareeee" reales numa privind telenovela care, până azi s-a chemat convenţia naţională pdl, iar de mâine încolo redevine campania electorală pdl! Ce de "craveţi", domnule!Câte "veolete", ţaţooooo! Ce mai prezidiu, domnule! Ce mai palme, doamnelor şi domnilor! Taman ca atunci când era secera şi ciocanu' pe fundal. Ba, s-avem pardon; acum avem în plus "plânsori" prezidenţiale care mi-amintesc de "O floare şi doi grădinari" la care se uita mama pe vremuri şi io nu pricepeam de ce se smiorcăie(că mie aşa-mi zicea că fac atunci când aveam ceva de cerşit de la ea ori de la tata). Nah, asta e. Ei, pupat piaţa endependenţii.Noi, pupat proprietarii de second hand. Deh, după buget, neicuşorilor!Coana Joiţica cu vuitonu', noi numa' cu moltonu'. Mă duc să-mi repet "artimetica", dragilor. Că văzurăţi, doară, că din 1409 delegaţi, pe al nostru flutur l-or votat 1182!!! Fi-mi-ar bătrâneţea a naibii, că am crezut că roberta o uitat adunarea; se vede că io m-am prostit!Partidu' zice, turma-i în delir! Hmmmmm, mişcă cineva în front? Pregătiţi-vă de un nou luuuuuung somn al raţiunii!Coana Joiţica lucrează!
A fost o zi lungă, obositoare, mă simt vlăguită. cel mai rău mă doare că simt că nimic nu merge aşa cum aş vrea, că nu mă pot face înţeleasă, că irosesc timpul aiurea....Ore, copii, certuri,oboseală, parastas, comisia diriginţilor, vorbe,oboseală, ifose, păreri, balanţă, perspective, idei aiuristice,oboseală, dentist, barbatu-meu vrea să înveţe TIC, dor de fete, texte, neputinţă, oboseală, flori, ....
Am nevoie de odihnă....Plec aici:
Bun. Începe şi la ei campania electorală, că la noi ne-am săturat deja de aşa ceva(că de la precedentele alegeri, care fură acu vreo trei ani aproape, e tot o sârbă şi-un tot pe loc de ni s-a acrit) A început în stil mare, cu astrucarea lui bin Laden în oceanul planetar, să fie de hrană la te miri ce fructe de mare servite apoi ca delicatesă. Brrrrrrrrr...Că doar altceva nu mai făcu nenea Obama ăsta între timp. Ba, pardon! A primit un Nobel. Pentru ce? Cine mai ştie? Ce contează? Oricum era cu totul nemeritat. S-au gudurat unii pe lângă unchiul-ăla... Cum se mai gudură şi alţii,mai dincoa...ieşi-le-ar gudureala pe ochi! Ori mai bine nu, că până le iese lor, pe noi, ceştilalţi, ne mănâncă viermii. Deci: cine urmează?
Da, au spus americanii că l-au ucis. Şi că s-a făcut dreptate. Şi că....mă rog, multe au zis şi zic ei mereu. Poate că l-au ucis(deşi nu ştiu câtă lume crede!!!)În cazul acesta, s-au răzbunat. Pentru 09.11. Sau pentru umilinţele de un deceniu. Sau pentru ambele. Sau consideră că au făcut dreptate.Dreptate? Ce e dreptatea, în acest caz? Dacă musulmanii extremişti îşi vor pune planurile în aplicare şi vor dezlănţui iadul în Europa, ce fel de dreptate va fi? A cui dreptate va fi? În ce măsură se împarte dreptatea asta?De ce unii se consideră depozitarii adevărului şi dreptăţii absolute? Dreptatea lor nu e şi dreptatea celorlalţi, din nefericire, şi sunt convinsă că în locul celui ucis(dacă a fost ucis!) vor răsări nu unul sau zece, ci sute de Osama. Aş vrea să nu am dreptate!!!
Incredibil unde am ajuns!
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, tata vroia să mă înveţe că, fie că îmi place sau nu, trebuie să respect nişte reguli, pentru că altfel n-o să mă iubească nimeni, n-o să vrea nimeni să vorbească cu mine, n-o să pot să mă apropii de nimeni. Mai îmi spunea că, indiferent ce s-ar întâmpla, să apelez la oamenii instruiţi, care au multă carte, ca să mă îndrume şi să mă ajute. Şi, mai ales, îmi repeta mereu să nu mint, să nu-i înşel pe cei din jur şi să nu îmi bat joc de nimeni.
Am fost un copil cuminte, ascultător, şi m-am străduit să fiu aşa cum îşi dorea tata.
Şi aşa m-am străduit să îmi cresc şi copiii: în spiritul respectării omului,legii şi obrazului.
Când văd însă că se întâmplă şi aşa, mă întreb-şi tot mai des o fac în ultima vreme- dacă nu am greşit!
Au trecut Paştile. Zilele acestea pudrate cu flori de mălin şi mirosind puternic a iarbă nouă au trecut, ca de obicei, cu mult mai repede decât oricare celelalte. Au fost mai scurte? Sau am trăit eu mai repede, mai intens? Cred că acesta e răspunsul ce-mi aduce aminte de bunica Mirodona(de fapt o chema Minodora, dar ne era mai uşor să pronunţăm aşa, stâlcit) şi de veşnicele ei constatări cu privire la relativitatea lui Einstein despre care habar n-avea, de altfel. Am trăit mai repede zilele astea în care m-am bucurat să văd liniştea şi împăcarea din ochii verzi-albăstrii ai mamei, să mă răsfăţ cu prezenţa fetelor mele acasă, să aprind o lumânare pe mormântul tatei, să sporovăim de spre întâmplări de demult cu uncheşul Ioan, să recreez, fie şi pentru o clipă, minunea care a fost satul copilăriei mele. A fost, căci prezentul e cu totul altfel. Şi nu-mi place. Nu-mi înveseleşte inima, aşa cum o fac flashurile despre oameni şi case şi arbori care au fost. Satul ăsta nou e rece, e distant, e searbăd precum zărul din care s-a stors şi ultimul fir pentru urdă. Satul ăsta nou n-are suflet, n-are farmec, n-are sonoritatea celui vechi, căruia i-am cunoscut şi clăcile de desfăcat popuşoi, şi şezătorile de peste iarnă, şi ridicatul pomului împodobit la poarta celor ce purtau nume de sfinţi, şi strigătul de îndrumare a cailor pe care, piţigăiat şi caraghios, îl scotea bunicul când se apropia de casa noastră, şi jocurile îmbujorate ale fetelor şi ficiorilor din zilele de sărbătoare, şi enigmatica sonoritate a chiraleisei din ajun de Bobotează, şi strigăturile de la colăcărie ori de la luatul zestrei...Nu mai sunt toate astea. Nu mai trăiesc decât în ungherele sufletului meu care a refuzat să se urbanizeze, rămânând un etern ţăran legat de pământul care-ţi crapă mâinile şi-ţi suge enrgia dar te hrăneşte şi te îmbracă. Mai trăieşte satul ăsta în ochii şi în poveştile mamei şi fratelui ei, în câteva căsuţe bătrâneşti, cu acoperişuri înalte, în patru ape şi cu ochii ferestrelor adumbrite de streşini largi şi nuci seculari, în crucile bătrânului cimitir care e tot mai aglomerat ori în galbene şi şterse fotografii lipite pe cartoane înrămate cu stinghii albastre. Au trecut iarăşi Paştile Domnului şi simt că m-am încărcat iar pentru o bună bucată de vreme cu energia de care aveam nevoie şi pe care mi-a dat-o tăvăleala prin iarba crudă de pe coastă, printre perjii care nu prea au apucat, din pricina copiilor, să facă ţuică şi pe sub corcoduşii care, iar, îşi vor rupe crengile de rod. Şi blidul sfinţit în biserica în care, cu tare mulţi ani în urmă, plângeam în cristelniţă. Şi spălatul cu oul roş şi bănuţul argintiu dimineaţa devreme, când s-a întors fratele meu, care a preluat responsabilităţile tatii, şi care ne-a împărţit nafură şi ou şi alte bunătăţi din coşul care încă mai emană mirosul mâinii tatălui plecat cu şapte ani în urmă. Şi ochii mamei, care au venit cu mine o mare parte de drum, luminându-mi, cu verde-albăstruia lor sclipire, şi trecutul, şi prezentul. Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată! Mulţumesc, Adi! Hristos a înviat!
E sâmbăta de după. E tăcerea mormântală a pierderii Lui. E liniştea neputinţei, neîncrederii, disperării.
E sâmbăta dinainte. Dinaintea Învierii. Dinaintea Eternităţii.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte. Ajung cele ce urmează.
Ziua Sfântului Gheorghe. Doamne, câte amintiri mă năpădesc în minunata dimineaţă de azi! Copilăria dă buzna peste mine şi ungherul meu de Rai mă acaparează asemeni unui sorb ascuns în apele repezi ale Sucevei, pe malul căreia am crescut. Mă revăd alături de ai mei- părinţi, bunici, vecini, în fapt toată mica noastră comunitate din cutul Boghenilor- într-o copilărie pe care Bunul Dumnezeu mi-a dat-o ca să am mereu cu ce face comparaţie apoi. Primăverile mele au un miros aparte; un amestec de mugur acru de arin şi praf încălzit de soarele tot mai darnic, de var proaspăt stins şi întins pe pereţii pe care mama îi albea de trei ori pe an(de Crăciun, de Paşti şi de hram)şi de fum de livadă,de gunoi de grajd şi de brazdă reavănă, în care abia s-a aruncat sămânţa pâinii de mâine. Primăverile mele au şi o culoare specială; e o lumină străvezie, pură,o puritate tăioasă, dură, ca lama unui cuţit tocmai bine ascuţit, o puritate transparentă, care-mi aducea aproape marea de frunze a pădurii de care nu m-am putut bucura vreodată din pricina blestematelor de garduri de sârmă ghimpată care m-au ţinut departe de tainele blănii verzi ce acoperă împrejurimile satului ce aminteşte de începuturile Moldovei. Primăverile mele au şi un sunet deosebit; sunt glasurile cârdului de copii de pe uliţă agitându-se în ajunul sărbătorii Marelui Mucenic Gheorghe, măturând, adunând gunoaiele de prin ogrăzi şi de pe toloacă, pregătind rugul pentru focul de la lăsarea nopţii, dându-şi cu părerea, făcând comparaţii cu focul de mai an ori cu clăile pe care le-au văzut pregătite prin alte cuturi, spunând poveşti ori imaginându-şi scene care mai de care mai înspăimântătoare despre iele, strigoi, diavoli şi ursitoare. Era ziuă şi lumina ei le dădea curaj. La lăsarea întunericului însă nu mai erau la fel de expansivi, de cutezători. De multe ori, probabil pentru că fuseseră primăveri timpurii, cu temperaturi ridicate, deja zbârnâiau cărăbuşi printre ramurile redevenite verzi ale arborilor de pe marginea Gârlei Morii. Şi erau mulţi, cu miile, ori poate doar mi se părea mie(din perspectiva mea de copil, toate erau mai mari, mai înalte, mai grozave atunci decât acum!). Şi zumzetul lor devenea surzitor parcă la căderea nopţilor, când liniştea cuprindea nu doar omenirea din sat ci şi nemăsurarea Universului. Doar în noaptea ajunului de Sf.Gheorghe nu-i mai auzeam. Nu pentru că ar fi amuţit, ci pentru că satul nu vroia să doarmă. Şi cutul nostru cu atât mai puţin. Şi copiii,mai mici şi mai mari, şi mai puţin. Nu era, în seara aceea, vreme de somn decât foarte târziu, căci trebuiau alungate spiritele rele, trebuia curăţată calea timpului reavăn, trebuia deschisă, curată, calea noii primăveri. Toate gunoaiele erau adunate în mijlocul tolocii, clădite într-un anume fel, ca să permită arderea, ridicate într-un rug cât mai înalt. La lăsarea nopţii, când toate treburile gospodăreşti erau gata, toată suflarea cutului se aduna lângă rug. Flăcările se înălţau uriaşe, uscăturile trosneau, vrejurile verzi sfârâiau fumegând,câte-un vierme trosnea din când în când, iar, uneori, câte-o surcică de brad arunca scânteioare către privitori, asemeni unor artificii pe care le agăţa mama în pomul de Crăciun. Era o seară magică. Se purifica, în felul acesta, natura în care trăiam; livezilor li se curăţa cărarea către rodul ce avea să iasă de sub omătul de flori; ogoarelor li se aşternea cenuşa ogorului vechi pentru recoltele ce urmau să vină; ogrăzilor le erau alungate mirosurile de putregai dobândite în cursul iernilor lungi, umede şi reci; tăpşanelor li se dădea puterea să înverzească mereu şi mereu, pentru a hrăni cirezile de vite, turmele de oi precum şi cârdurile pestriţe ale păsăretului de toate felurile- găini, raţe, gâşte, curcani şi ce-or mai fi fost prin bătăturile gospodarilor din acea vreme, căci nu era nici măcar o singură gospodărie, fie ea cât de măruntă,care să nu fi trăit din bunătăţile pe care le aveau de la aceste zoo domestice. Focul acesta(ar fi trebuit să fie aprins doar cu cremene, ori prin frecarea a două bucăţi de lemn, dar cine să mai fi avut atâta răbdare!) purifica şi animalele şi oamenii. Da, şi oamenii. Toţi cei prezenţi în jurul focului săreau prin flăcări, unii când acestea erau mai mari, alţii, cum eram noi, copiii, doar când vâlvătaia se potolea, când focul era cuminte, supus. Era o adevărată aventură, pentru noi, cei mici, să participăm la acest ritual. Era Noul care învingea Vechiul, Tinereţea care învingea Bătrâneţea, căldura primăverii care alunga gerul şi frigurile iernii. Era speranţa într-un an mai bun,încrederea în ajutorul divin, solicitarea de ajutor şi jertfa, în acelaşi timp. Era bucurie, prietenie, bună vecinătate. Era prilej de vorbă despre câte fuseseră şi câte urmau să vie. Era prilej de împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Era agora în care se puneau la cale cumetrii şi nunţi, încuscriri şi întovărăşiri pentru care se bea adălmaş şi se mâncau plăcinte şi alivenci.Era comuniunea oamenilor cu spaţiul neprihănit şi cu timpul magic al Existenţei. Era într-adevăr biruinţa Binelui asupra Răului, sau cel puţin se mai atenuau asperităţile din relaţiile interumane din cut, se îndulceau "mogorogelile" de peste iarnă. Nu mai sunt oamenii aceia; unii au plecat de multă vreme dincolo de hotarele vieţii, alţii s-au aciuat cine ştie pe unde, dincolo de hotarele cutului şi satului agăţat în sârma ghimpată, iar dintre cei care au rămas puţini mai ştiu, şi şi mai puţini mai pot să ţină vii tradiţiile care, veacuri în şir, n-au lăsat neamul să moară. Acceptăm să murim????
Am citit, doar cu cateva minute înainte, pe angelsphotographyblog, asta:
Lasand la o parte discutiile de pe internet, extrem de interesante, de altfel, as vrea sa aduc in discutie un anumit articol care mi-a atras atentia si care, cred eu, a abordat intr-o maniera inedita aceasta problema. Christopher Beam publica pe 16 martie 2011 pe site-ul www.slate.com articolul ‘Stop, Thief! Thank you. Why so little looting in Japan? It’s not just about honesty’. Desi Beam este sustinatorul ideii ca japonezii au un simt al onestitatii si al corectitudinii mult mai bine conturat (decat occidentalii), autorul sustine ca onestitatea lor nu este rezultatul unor particularitati genetice, ci al educatiei impuse cu ajutorul legilor. Asadar, iata care sunt, conform autorului acestui articol, motivele pentru care japonezii nu fura:
- Sistemul judiciar al Japoniei recompenseaza onestitatea mai mult decat o face orice alt sistem judiciar din lume. Astfel, de exemplu, in Japonia exista un sistem foarte bine pus la punct de recuperare a bunurilor pierdute. De exemplu, daca cineva gaseste un obiect, il returneaza si proprietarul il ridica, gasitorul primeste un procent de 5 pana la 20% din valoarea lui. Daca proprietarul nu il ridica in maxim 6 luni, cel care l-a gasit intra in posesia lui. Pe de alta parte, nereturnarea unui obiect – cum ar fi un portofel, de exemplu – poate insemna, in cel mai bun caz, ore intregi de interogare la sectia de politie, iar in cel mai rau caz pana la 10 ani de inchisoare; - Politia japoneza este foarte activa si vizibila. Politistii se plimba prin oras si poarta conversatii cu oamenii de pe strada, cu vanzatorii, etc. Intre ei se creaza o relatie de incredere si chiar prietenie. Exista chiar o mascota a politiei care se numeste Pipo-kun (insemnand ‘oamenii+politia’). Politistii japonezi sunt foarte bine remunerati si foarte dedicati muncii lor; - Potrivit lui Jake Adelstein (autorul cartii Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan, citat de Christopher Beam in articolul mentionat mai sus, politistii au fost ajutati in munca lor – de la cutremur incoace – chiar de… gruparile de crima organizata. Toate cele 3 grupari majore de crima organizata – Yumaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-kai – care fac parte din sindicatul de crima organizata din Japonia – Yakuza – au intervenit pentru pastrarea ordinii in zonele calamitate, ba chiar au oferit si spatii pentru adapostirea sinistratilor, carora le-au furnizat alimente si apa. Chiar si in timp de ‘pace’, sustine Adelstein, cei din Yakuza incearca sa ‘pastreze ordinea’. Ei fac bani din santaj, prostitutie sau trafic de droguri, insa considera furtul a fi… motiv de expulzare.
Membrii Yakuzei au organizat patrule pentru a veghea la liniştea şi ordinea de pe străzile japoneze. Organizaţia mafiotă a strâns zeci de tone de ajutoare pentru sinistraţi.
Japonezii, chiar şi în vremuri foarte grele, se comportă în cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inculcată, dar şi faptul că sunt atent supravegheaţi, nu doar de către poliţie, ci şi de către membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume, Yakuza. Pe lângă explicaţii sociologice, portalul american aminteşte şi că, dacă imobilele rămase pustii nu sunt jefuite, aşa cum s-a întâmplat în cazul inundaţiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru că, pe lângă poliţie, pe străzi patrulează membrii uneia dintre cele mai mari organizaţii mafiote din lume: Yakuza.
Yakuza menţine ordinea chiar şi în perioade normale. Chiar dacă se ocupă de spălare de bani, administrarea unor reţele de prostituţie sau trafic de stupefiante, mafia japoneză nu tolerează un lucru: furtul. Filosofia Yakuza se bazează pe valori precum umanitate, dreptate şi datorie şi nu permite ca o persoană să privească suferinţa celuilalt fără a interveni. O variantă simplificată a filosofiei spune că trebuie ajutaţi cei slabi şi luptat cu cei bogaţi, potrivit CBS NEWS. Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai şi Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistraţi şi au strâns zeci de tone de ajutoare, în lumea întreagă. “În vremuri de criză, nu sunt yakuza, civili sau străini. Sunt doar fiinţe umane şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate. În ciuda faptului că şi-ar fi dorit ca actele lor de caritate să rămână departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Vă rugăm, nu spuneţi mai mult decât că facem tot ceea ce putem ca să ajutăm. Nimeni nu vrea să fie asociat cu numele nostru şi n-am vrea ca donaţiile noastre să nu poată ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord între mafioţi şi poliţie. Să se ajute în vrumuri de criză, dar acest lucru să fie făcut cu discreţie, pentru ca autorităţile să nu fie puse într-o lumină proastă. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Yakuza, gestul ar fi surprinzător, dar nu este pentru prima oară când poporul japonez este ajutat de mafioţi. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi şi în ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995. Intr-adevar, o intrebare interesanta, pe care acum ti-o adresez si tie… de ce nu fura japonezii? Va invit sa va spuneti parerile despre:”De ce nu fura japonezii” intr-un sondaj
Creşte în Veracruz, Mexic, are 2-4 metri înălţime si cântăreşte 75 kg. Acestă raritate înfloreşte numai la fiecare 40 ani si durează doar 3 zile. De aceea o putem vedea doar de 2 ori in viaţă. Este considerată
www.lucadelbaldo.com Cândva trăiau(mai sunt şi astăzi, dar nu pe meleagurile noastre!) oameni care, recunoscători divinităţii pentru darurile primite(fie ele înţelepciune, dar mai ales noroc), împărţeau cu alţii din preaplinul lor, spre nemurirea tuturor. Asemenea anticului Mecena, oameni înstăriţi au sprijinit mereu actele de cultură. Credeam că pe plaiurile mioritice a dispărut de multă vreme specia aceasta. Se vede că m-am înşelat. Şi mă bucur pentru asta. Şi mai cred că nu e totul pierdut. Pe lângă alţi mai mici ori mai mari Mecena, un loc aparte va avea, în galeria românilor ce n-au uitat că mai trebuie să şi dea din ceea ce primesc a intrat, de curând, George Brăiloiu, omul de afaceri care a cumpărat toate documentele lui Cioran(123 piese) vândute la Paris prin intermediul casei "Binoche et Giquello". Proprietar al companiei KDF Energy,Tânărul afacerist român a declarat că va dona întregul fond documentar statului român, aceasta însă doar după ce îşi va face fotocopii după piesele achiziţionate, şi că, înainte de a decide instituţia în gestiunea căreia va lăsa scrierile lui Cioran, va consulta mai mulţi specialişti. Mulţumiri, George Brăiloiu, pentru că ne-ai înapoiat o frântură din ceea ce înseamnă spiritul românesc, o scânteie din harul divin cu care a fost înzestrat Cioran(chiar dacă el n-ar fi fost de acord cu această afirmaţie), un simbol al gândirii libere şi al curajului de a te ridica împotriva curentului. Frumos gest la centenarul naşterii celui care nu vroia să se ştie de 8 aprilie.
Da. Am greşit enorm. Impardonabil la un om matur, care pretinde că ştie şi înţelege în ce lume trăieşte. Ştiu că e criză. Ştiu că e sărăcie. Ştiu că oamenii sunt răi, mincinoşi, ipocriţi... Mă gândeam însă că, măcar o dată în viaţă, aş putea primi un ajutor de la oamenii printre care trăiesc, de la oamenii care pretind că mă reprezintă, de la oamenii care afirmă, de câte ori dau pe sticla televizorului, că nu mai pot de grija noastră, că se luptă pentru noi, pentru binele poporului....Vorbe...ifose...minciuni...înşelătorie...Nu pentru mine vroiam ajutorul acesta, ci fentru fetiţele din grupul folcloric, care au muncit enorm pentru a face înregistrări de bună calitate, cu care să poată ieşi în lume, cu care să arate cât de mult ţin la ceea ce înseamnă cultura populară românească. Meritau să fie prezente la festivalul din Italia, unde au promovat în finală pe meritul lor, pe sudoarea şi bătăturile palmelor şi tălpilor lor...N-a fost să fie....Pentru noi nu s-au găsit bani....Niciunde. Nimeni n-a răspuns pozitiv solicitării noastre de sprijin financiar, deşi am apelat la Consiliul Judeţean, la Primărie, la deputaţii şi senatorii de Suceava...N-au catadicsit măcar să îmi răspundă în scris la solicitările pe care le-am lăsat cu număr de înregistrare la secretariatele Preaîndestulaţilor şi Preamincinoşilor lor... Păcat. De generaţiile care vin şi care mai speră într-o schimbare pozitivă în atitudinea autorităţii faţă de cetăţean. Speranţa nu costă nimic. Şi se spune că moare ultima. A mea agonizează,muri-i-ar cei care au adus-o în halul ăsta înainte!
