Oooofffff! Când vom fi asemeni lumii?

Ieri mi s-a întâmplat, la mine acasă, în oraşul în care trăiesc de zeci de ani, ruşine de lumea în care trăiesc. O ruşine ascunsă naiv după o ridicare din umeri. O ruşine poleită cu un zâmbet tâmp, de om prins cu mâţa-n sac. O ruşine disimulată într-o mirare prost vopsită în roşul obrajilor. Am însoţit, împreună cu o colegă, un grup de profesori europeni veniţi într-o vizită de studiu finanţată din bani europeni. M-a rugat inspectorul pe programe şi proiecte să le spun câteva cuvinte despre oraş, despre cetate, despre lumea în care trăim. Am fost la cetate şi s-au arătat interesaţi de arhitectură şi impresionaţi de faptul că s-au obţinut bani pentru restaurare(e drept, nu le-am mai spus că la noi, din păcate, costă mai mult avizele şi studiile predecesoare decât lucrarea în sine!). I-am condus pe uliţele satului bucovinean restaurat în imediata apropiere a cetăţii şi au făcut numeroase fotografii, au pus întrebări, au admirat şi casele, şi moara, şi cârciuma, şi bisericuţa adusă de la Vama, şi scenele ce reconstituie marile momente ale trecerii omului prin lume. Liniştea din Muzeul Satului Bucovinean, frumuseţea şi armonia arhitecturii ţărăneşti sănătoase şi practice, soarele generos şi politeţea lor ne-au făcut să ne simţim excelent. Noi, cel puţin. Am revenit în centrul oraşului. Le-am prezentat clădirea Prefecturii, pe cea a muzeului de istorie, catedrala catolică, le-am vorbit despre "mica Europa" pe care o reprezintă Bucovina în general. Au pus întrebări despre structura etnică, despre confesiunile religioase, despre sărbătoarea de ieri şi semnificaţia ei, le-am arătat mica statuie reprezentându-l pe Ioan Paul al II lea. A fost frumos. Interesant. Încurajator. Simţeam că, deşi într-un timp foarte scurt, i-am făcut să înţeleagă o frântură din ceea ce suntem Stăteam în parcul din faţa Prefecturii.Au primit sticle de apă. Dorna. Reci, aburite erau sticlele. Au băut cu poftă, însetaţi, toropiţi de căldură. Domnul din Croaţia, masiv, a terminat-o dintr-o suflare.A rotit ochii după un coş de gunoi. Unul era chiar sub nasul lui. Am crezut că nu l-a văzut. I-am cerut să-mi dea pet ul, să îl arunc eu la coş. A făcut-o imediat, urmărindu-mă. Am pus plasticul în coşul mare şi gol. A făcut ochii mari: nu selectaţi gunoiul? m-a întrebat. Am zâmbit tâmp, am ridicat din umeri şi, cu glasul aproape mort, am şoptit: încă nu.