Cu tristeţe, despre fraţii mei

Bună ziua, Domnule Dabija,
Sărut mâna, bădiţă Nicolae,
Mi-ar fi drag să vă cunosc şi să vă ascult povestind despre noi şi despre ai noştri. V-am citit, dăunăzi, slovele despre copiii din Pamir care au învăţat româneşte de la un dascăl basarabean şi m-am întristat. Nu neapărat de soarta învăţătorului pe care-l simt alături, deşi soarta lui e dureros de tristă, nu neapărat de munca, ce numai pare inutilă, a copiilor de pe acoperişul lumii care nu vor folosi limba română vreodată, nici măcar din pricina istoriei zbuciumate în care au fost azvârliţi compatrioţii mei de dincolo de Prut, deşi să simţi cum din carnea ta se smulge, şi nu doar o singură dată, o bucată sănătoasă şi curată nu e uşor de îndurat.
M-am întristat însă cu gândul la superficialitatea cu care se vorbeşte despre Basarabia la mine acasă, la nesocotinţa celor care, anesteziaţi de un occident hrăpăreţ şi bulversant, uită ce înseamnă Basarabia, la neputinţa unei generaţii de a pune în operă dorinţa generaţiei dinainte, lăsând testamentul unui neam fără executare şi, şi mai dureros, fără executor. Basarabia a devenit, de-o vreme încoace, un afiş, un prilej de zgomotos discurs electoral, un prilej de sindrofie de salon, bună să ameţească niscai cucoane plictisite de viaţa fără atracţii.
Basarabia ar trebui să fie o raţiune de a trăi, un laitmotiv al vieţii româneşti, un gând perpetuu ce se străduieşte să se întrupeze.
Pentru asta e nevoie de voinţă şi de educaţie. Din păcate, deocamdată, lipsesc amândouă.