Îmi va fi dor...

Cândva, într-o vreme despre care nu prea ştiu dacă să spun că a fost mai bună ori mai proastă, în comparaţie cu ceea ce trăiesc acum, a fost un copil, un adolescent crescut într-un sat de lângă un gard de sârmă ghimpată peste care nu avea voie să privească. Şi nu avea voie să viseze. Şi nici să întrebe. Şi nici să-şi lase lacrimile să pună întrebări în locul buzelor.
Era un adolescent avid de viaţă, la vârsta marilor întrebări, la vârsta marilor patimi, la vârsta marilor idealuri. Nu găsea nicăieri semeni care să-i răspundă, să-l iubească, să-i deschidă aripile şi să-l înveţe să zboare. Nimeni. Nicăieri. Nicicum.
Şi, într-o seară, într-un spaţiu mult prea mic nu atât pentru numărul de oameni de acolo, cât pentru măreţia momentului, toate întrebările au găsit răspuns şi toate patimile s-au revărsat şi mari aripi de lumină s-au desfăcut spre adevăr şi spre înţelepciune: era primul spectacol al Cenaclului Flacăra la care participa! Era prima întâlnire cu vulcanica personalitate a Poetului! Era prima împărtăşanie din izvorul adevărat al Istoriei Românilor, împărtăşanie oficiată de un laic cu figură de Mare Preot Dac şi tunătoare voce de oracol!
Mulţumesc, bădiţă Adrian, pentru că mi-ai înflorit adolescenţa şi m-ai făcut să înţeleg cine sunt! Mulţumesc pentru că, deşi n-ai avut loc în cărţile de şcoală, ţi-ai găsit adăpost într-un colţ umil de inimă proletară! Mulţumesc veacului în care m-am născut, că mi-a dat posibilitatea să te cunosc şi să vibrez sub sonorele Dumitale versuri!
Dumnezeu să te odihnească şi să-ţi dea autorizaţie pentru un Cenaclu în Paradis!