Am recitit, azi, câteva poeme ale lui Adrian Păunescu. Sau, mai bine zis, am revenit acolo unde, cu ani în urmă, eram la mine acasă; în cufărul cu straie de duminică, mirosind a busuioc, a linişte, a dram de noroc; în ograda părinţilor evocaţi în "Rugă...", între florile de pe mormântul tatălui meu pe care l-am avut în ochi citind "Repetabila povară", înapoi în anii în care chiar credeam că generaţia mea va schimba faţa lumii iubindu-se pe tunuri...Mă răscolesc, acum,cuvintele unui vers: "Pământul pe care trăieşti e cea mai adâncă răbdare"(Întuneric în pâine) Probabil că mâine m-or întoarce pe dos alte cuvinte...Astăzi însă mă întreb cât va mai fi pământul ăsta răbdare? Până când? Până ce? Până care?
Până una-alta, vorbe despre Păunescu....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
amintiri din primavară
Se anunţă an bogat în Bucovina
Iarna la Suceava
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu