Reflecţii după Oslo

Când eram copil, am învăţat să fiu cuminte. Să nu vorbesc urât, să nu lovesc, să nu mint, să nu fur. Mai târziu aveam să aflu că acestea sunt unele dintre legile lui Moise devenite porunci creştine, porunci care au reprezentat codul moral al omenirii pentru multă vreme.
Tot când eram copil am învăţat să nu îmi fie frică de întuneric pentru că nu este decât o altă faţă a luminii, că numai cu ajutorul întunericului pot înţelege lumina, numai cu ajutorul răului pot înţelege binele.
Şi tot atunci am învăţat să am grijă de cuibul meu, de casa mea, de ograda mea, pentru că aici îmi voi găsi liniştea, că numai aici îi am pe ai mei, gata oricând să mă ajute, să mă protejeze, să mă iubească.
Au trecut anii. Am crescut, am devenit matur şi m-am străduit să-mi cresc copiii pe aceleaşi principii.I-am învăţat să iubească adevărul şi oamenii, să iubească lumina, dar să nu fugă de întuneric, ci să-l atenueze,  să-i caute   sâmburele de lumină ascuns prin cine ştie ce cotloane şi să-l lumineze. I-am învăţat să păstreze în străfundul inimii lor ograda părintească curată, gata să ofere adăpost, gata să ofere refugiu pentru clipele în care răul ar putea părea că învinge.
Şi? Ce valoare mai au principiile mele acum, în volbura vremilor pe care le trăim? Adevăr? Cinste? Corectitudine? Nu fac doi bani astăzi, când cei fideli acestor valori se zbat în sărăcie, sunt înfrânţi de neputinţă, sunt batjocoriţi de lichele, mincinoşi, şpăgari, mafioţi? Să iubească oamenii? Ca să fie minţiţi, umiliţi, călcaţi în picioare chiar de cei în care se încred cel mai mult? Ca să plătească vini închipuite? Ca să-şi frângă sufletele nemaiştiind în cine să se încreadă? Ca să ajungă să regrete tot ceea ce au învăţat şi, eventual, să blesteme pe cei ce i-au învăţat?
Minciuna e tot mai mare şi, din varii motive, o extindem mereu. Băgăm gunoiul sub preş, în speranţa că nu va fi văzut şi că vom fi mângâiaţi pe creştet şi, eventual, premiaţi. Doar că, alimentat în permanenţă cu gunoaie, spaţiul de sub preş devine, la un moment dat, neîncăpător, şi dă pe dinafară, inundă şi preşul şi spaţiul din jur. Şi atunci nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa şi să ne spălăm obrazul. Şi ajungem să nu mai stăpânim nici preşul, nici casa, nici ograda proprie, că-s pline de gunoaie şi de şobolani. Ne rămâne să alegem între a fi mâncaţi de şobolani, ori a fugi din ogradă. A treia cale nu ne este permisă. De unii. Şi de alţii. Şi nici noi nu prea ne pricepem. Ori suntem orbi. Şi surzi. Şi muţi.
În fond, Iulian Urban are perfectă dreptate. Şi ştim că are dreptate. Dar ne dăm democraţi şi populari şi internaţionalişti mai dihai decât Tătucul de altădată. Că aşa dă bine. Că aşa este frumos. Că aşa e posibil să se uite unii ceva mai frumos la noi. Ce contează că gândim altfel?
Suntem, în fond, nişte ipocriţi. N-avem curajul să protestăm faţă de discriminarea la care suntem supuşi noi, românii, faţă de oricine şi oriunde: faţă de ţigani- care au locuri rezervate în licee şi universităţi, de exemplu; faţă de maghiari, cărora li se permite să-şi bată joc de simbolurile noastre naţionale şi nimeni nu ia nici o măsură, ...şi exemple mai sunt destule, din nefericire. Înghiţim mizeriile tuturor, aşa cum o facem de multă vreme, ne spunem oful prin cârciumi ori pe la te miri ce cuconade, dar nu facem nimic concret şi vizibil pentru a ne apăra interesele. Şi atunci? Ne merităm soarta întrutotul.
Mă doare sufletul să ştiu însă că ograda casei mele e mânjită, că se dărâmă, că nu va mai fi refugiu pentru copiii mei atunci când vor vrea să-şi lingă rănile...