Zile de Crăciun 2010

Spre deosebire de ultimii ani,cand am petrecut Crăciunul în apartamentul meu de bloc de cartier muncitoresc, printre salate, cozonaci şi, mai ales, grămezi de copii care-mi colindau la uşă de se auzea până la IV(ici şi colo iţindu-se, prin întredescizături de uşi, capete curioase ori urechi dornice să audă mai mult), zilele trecute am fost ACASĂ în copilăria mea,alături de mama şi de fratele meu. Au fost zile simple, petrecute în căldura căminului copilăriei, într-un peisaj de basm nordic, cu omăt acoperind întreaga zare, cu ninsori de poveşti, cu joacă şi zgârieturi cu pisica enervată de zgândărelile mele, cu alergătură prin ogradă cu câinele lup, gras ca un viţel după asasinarea, fără asomare, a patrupedelor de prin gospodărie,cu poveşti şi bârfe la gura sobei, cu lapte acru prins de mama după o reţetă pe care n-am reuşit să mi-o însuşesc.......
Au fost, mai ales, zile petrecute cu mama, pe care am crezut că am s-o pierd cu doar vreo două săptămâni în urmă. Când ne-a văzut colindând în tindă, nu i-a venit să creadă; a înflorit pe dată, de parcă s-ar fi dus măcar un sfert din anii ei de peste 70. Parcă nu mai avea cuvinte să ne întâmpine...Nu mai ştia cum să ne îmbrăţişeze şi, mai ales, să ne mulţumească că am colindat-o...Glasul ei se pierdea în noianul de pupături cu care ne-a răsplătit colinda.

Am povestit, ca două coţofene, tot soiul de istorii de azi şi de altădată, ne-am amintit, fiecare, de copilăria ei, cu bunele şi relele lor(am constata că relele s-au cam şters din memorie!), de obiceiurile româneşti atât de vii în copilăria mea(şi tinereţea ei) şi care se pierd tot mai serios în ultima vreme. Nu mai sunt Oprişenii, nici Jianul, nici Căluţul, nici Malanca....nu mai răsună buhaiele din toţi rărunchii lor de lemn şi cozi de cal, nu mai pocnesc bice, nu mai sunt jocurile şi balurile de altădată...Tineretul, sufletul sărbătorilor de altădată, e puţin. Nu mai sunt familii cu 5-6-9 copii printre români. Doar ţiganii din Vuliva se puiesc sănătos, pentru că procesul tehnologic nu necesită calificare superioară şi, mai ales, pentru că puradeii sunt văzuţi ca o sursă de venit, de parcă ar fi saci cu barabule ori tărăboanţe cu curechi. Românii au puţini copii. Mulţi slugăresc te miri ce patroni prin Italia, Spania ori Irlanda. În vorbă intră, cu completări ori comentarii hazlii şi uncheşu, fratele mamei plecat de multă vreme în Banat, dar reîntors, de câte ori îl lasă pârdalnicele de boli, la vatra lui de lângă gardurile frontierei...

Am fost în vizită la tata, la marginea cărării ce străbate bătrânul ţintirim aşternut în jurul bisericuţei de lemn ridicate pe la începutul secolului XVIII. E linişte în lumea lui, aşa cum n-a avut vreodată în lumea de dincolo de gardul decorat cu mari semne ale răstignirii Mântuitorului...E linişte şi, neaşteptat, cât stau de vorbă cu el, plouă...De parcă, de dincolo de lume, din ochii lui obosiţi, tata lasă să-i văd lacrimile cu care ştiu că şi-a luat rămas bun de la fraţii mei, dar nu şi de la mine...Sunt lacrimi mari, curate,asemeni stropilor de ploaie care răcoresc arşiţa verii. Îmi udă faţa şi, deşi afară e frig, le simt calde pe obraji. Îmi fac bine. Lumânările aprinse sub lacrimile acestea ard cu flăcări vii, înalte, de parcă nu le este teamă că, lovite de picăturile lichide, vor dispare. Nu se aude nici un alt zgomot, doar răpăitul ploii pe acoperişul de draniţă al vechii biserici.
Nu mai e nimeni în cimitir. Dacă n-ar ploua, aş mai rămâne. Aş exersa o conversaţie filosofică cu tata. Ori i-aş cere să-mi povestească, iar şi iar, despre copilăria lui, despre escapadele în pădurea pe care eu o ştiu doar de departe şi din poveşti, despre mersul la fete ori la şezători, despre vâjâitul bombelor ori traseele gloanţelor urmărite de pe bara porţii de la ograda bunicilor mei, despre adevărurile din oraţiile de nuntă ori despre satele de dincolo de pădure...
Aprin lumânări la mormintele bunicilor mei, alături de care am crescut într-o altă lume, într-un alt timp, printre alţi oameni şi alte reguli...Trec şi pe la străbunicii de care îmi amintesc cu un puternic sentiment de mulţumire...Şi, ca de fiecare dată, în faţa altarului bisericii, aprind două lumânări pe morminte goale azi, dar care, pentru mine, au o rezonanţă specială, şi sunt convinsă că spiritele celor îngropaţi acolo, în 1896, vin, măcar la marile sărbători, înapoi într-o lume pe care au iubit-o şi au educat-o: tatăl şi fratele lui Ciprian Porumbescu,părintele Iraclie şi Ştefan. Crucile se cer a fi îndreptate şi curăţate, căci anii mulţi şi-au lăsat amprenta pe ele. Lumânărelele mele aş vrea să fie un sâmbure de recunoştinţă pentru tot ce a făcut preotul acesta greu încercat de soartă în cei 12 ani cât a fost, după moartea lui Ciprian, paroh la Frătăuţii Noi. Şi aş vrea să îi pot transmite preţuirea unui matur de azi care, cu zeci de ani în urmă, când s-a lansat filmul ce purta numele fiului său celebru, a început să descopere faţa nevăzută a lumii în care trăia, a suferit alături de condamnatul arborosean, a visat alături de generaţia ce avea să îndrăznească a ridica privirea din glodul la care fusese condamnată, a înţeles că datorează acestei generaţii existenţa sa.

Am fost la biserica nouă, care tocmai a sărbătorit un veac de existenţă,eveniment din nefericire trecut sub tăcere de slujitorii de azi ai acesteia, de parcă celebrarea unui secol de existenţă a bisericii le-ar fi luat lor din fală, ori din avere. Nu-i nimic; voi găsi eu o cale să îndrept lipsa de respect faţă de cei ce, din sărăcia lor materială, dar dintr-un preaplin sufletesc, au ridicat, în semn de jertfelnicie, o casă a Domnului cum nu multe sunt prin părţile noastre. Aşa cum voi găsi şi modalitatea de a pune pe picioare un program special pentru jubileul din celălalt an ce va să vie pentru satul din care am plecat de peste 30 de ani, dar pe care nu l-am părăsit nici o clipă.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!